atâta de târziu, copilărie?

îţi aminteşti de volbura nebună

ce-şi căuta sub raza lunii loc,

de căţărarea ei într-o minciună

ca-ntr-o speranţă calmă în noroc,

îţi aminteşti de troscotul din cale

ca o pădure fremătând sub paşi

şi cum te întrebai cândva cu jale

acele urme cui ai să le laşi?

ţi-aduci aminte: deschideai fereastra

la răsăritul zilei de pripas

sperând să-ţi intre-n încăpere vasta

metaforă a timpului rămas

de veghe-n busuiocul de sub grindă

pe care l-ai uitat în veşnicie

să-ţi desluşesc conturul în oglindă

atâta de târziu, copilărie?