Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VII)

Tuguth era mulţumit că Zegelin nu i-a cerut să întreprindă ceva care să domolească nemulţumirea lui Kaunitz. Influența Rusiei și a Prusiei în această afacere este decisivă. Candidatului pentru principat el îi rezumă biografia, în funcție de părerea pe care o avea despre el, adică i se pare prea proclet pentru acele două guverne. Când era mare dragoman, Ghika s-a arătat atât de favorabil trimisului prusac Rexin și dispus promoveze cererile sale, în detrimentul Curții de la Viena, încât reprezentantul Prusiei nu putea avea decât simpatie pentru un astfel de „om”[1]. În calitate de prinț al Țării Românești, Ghika ar fi avut relații vinovate cu rușii, pe care generalii imperiali ruşi de la frontiere nu le-au răspândit niciodată (așa cum a repetat Thugut). Această acuză este caracteristică lui Thugud și arată clar cum diplomatul austriac amestecă mereu zvonurile cu anumite fapte, care nu merită să fie repetate.

În ciuda credinței sale prudente, Thugut nu se grăbise să se opună reprezentantului diplomatic al lui Frederic cel Mare, Rexin. În spatele ascensiunii lui Grigorie Ghika se afla, în mod clar, cuceritorul Sileziei, în timp ce împărăteasa Rusiei, supărat pe o înfrângere recentă, se plasase de partea aliatului ei. Thugud nu avea niciun plan de încercare a unei rezistențe, care nici nu ar fi avut şanse de reuşită, încât candidatul lui Frederick și al Ecaterinei să nu fie preferat de către cei mai mulți miniștri ai Porţii și de membrii corpului puternic al ulemalelor. Thugut spune, de asemenea, că a salutat comunicarea lui Zegelin şi că i-a spus că primise una similară de Obrescov, cu aproximativ un an înainte, pe care a comunicat-o guvernului său, la acea vreme; și, întrucât nu a primit nici un ordin în această privință, a crezut că Înalta Curte vieneză nu are nimic împotriva instalării lui Ghika pe tron; că personal nu ar dori să susțină acest proiect la Portă, dar că, pentru moment, a considerat că este indicat să se abțină de la orice ingerință directă și publică în acea afacere, pentru că feldmareșalul Romanzov nu a menționat nimic în corespondența sa și că, pe de altă parte, nu părea să existe nici o dificultate, la care Zegelin să nu poată reacţiona cu ușurință.

Întrucât ministrul prusac a fost mulțumit de aceste răspunsuri, Thugut povestește că a crezut în datora de a face familia Ghika să creadă în cuvintele lui, precum că ar fi cu adevărat dispus să-i fie util candidatului. Și Grigorie Ghika chiar a crezut, cu atât mai mult, cât cunoştea atașamentul socrului său pentru Austria, Rizo prestând, de-a lungul vremii, mai multe servicii ambasadei austriece. Cu toate acestea, Thugut a fost dezamăgit să vadă că, după încheierea păcii care a asigurat preponderența Rusiei la Constantinopol, opiniile lui Rizo, cu privire la inconvenientele păcii cu ruşii, sprijinirea candidaturii ginerelui său de către ruşi, s-au schimbat într-atât, încât părea că privește favorabil tot ceea ce îi putea favoriza pe ruşi. Cu toate acestea, internunţiul austriac a continuat să înmulţească obstacole și să se opună, în ceea ce-l privea pe Ghika, practicilor lui Romanzov[2].

De fapt, el poate fi văzut urmărind îndeaproape mișcările feldmareșalului rus, după ce a reușit să obțină scrisoarea, pe care o acesta o trimisese Marelui Vizir, la scurt timp după aceea. În ea Romanzov menţionează că prințul Grigorie „Ghika, mergând pe urmele strămoșilor săi, a făcut Sublimei Porţi servicii foarte importante”. El însuși și-a pierdut majoritatea averilor în ultimul război. Prin urmare, Marele Vizir s-a angajat să-l Înălțimii Sale Padişahului ca prinț al Moldovei. Angajamentele asumate de Muhzinzadè (cumnatul Sultanului – n. n.) și de plenipotențiarii otomanii erau atât de sigure, încât nu părea necesar să fie menționate în tratatul de pace. Feldmareşalul Romanzov a cerut, totuşi, cu mare îngrijorare, ca angajamentele în favoarea prințului Ghika să nu rămână o literă moartă[3].

Prin urmare, Thugut a trebuit să se resemneze cu numirea lui Grigorie Ghica pe tronul Moldovei și a lui Alexandru Ypsilanti, pe cel al Țării Românești[4].

Istoria inedită, dictată de tatăl acestui prinț, se pronunţă în favoarea lui Grigore, iar expedierile lui Thugut atestă că fiul s-a descurcat foarte bine împotriva acestui diplomat versat. Dacă internunţiul ar fi avut deja acele relații cu Prințul Țării Românești, din care ar fi reușit să atragă multe foloase, mai târziu, nemulțumirea lui ar fi fost mai puțin puternică, în ciuda efortului de conciliere, depuse de Kaunitz[5]. Mai mult, nu a pierdut nici o clipă în a-şi pregăti răzbunarea, astfel încât necazurile lui Grigorie Ghika au început încă din primele zile ale domniei sale. Internunţiului i-ar fi fost mai ușor să-și atragă guvernul Valahiei, întrucât tratatul de la Kainardiji părea să-i rezerve Austriei, în Est, un loc destul de secundar. Prin urmare, guvernul său a decis să ocupe Pocuţia, districtul moldovenesc care astăzi face parte din Galiţia, disputat, de secole, de domni ai Moldovei și de regii Poloniei și cauza unor lupte sângeroase[6].

Cu siguranță, împărăteasa Maria Teresia era mai puțin accesibilă decât Ecaterina a II-a și Frederick al II-lea la seducțiile periculoase ale politicii de cucerire. Dar guvernele absolute nu pot alege întotdeauna. Aceasta s-a văzut în momentul divizării Poloniei, țara față de care Habsburgii aveau multe îndatoriri. „Ce zici de vărul devotat?”, întrebă Frederick al II-lea. Prințul sceptic a uitat că suveranii creștini nu au practic o politică diferită de cele de atunci, deoarece influența creștinismului asupra societății a fost, până acum, foarte slabă. Doar ei urmăresc pretexte, în timp ce alții se descurcă fără ele. Ei au grijă să nu spună că „puterea depășește legea”, știind că este ușor să dovedești este corect doar ceea ce îţi doreşti, atunci când ai puterea la dispoziție. Partea regatului lui Sobieski, pe care împărăteasa austriacă o avea ca zestre, conform proclamaţiei ei, a fost inclusă în vechile posesiuni ale regatelor sale din Ungaria și Boemia. După anexarea Galiţiei, nu i-a fost ușor să descopere că Bucovina era o „posesie străveche” a Galiţiei?

Thugut, care cunoștea partea slabă a reginei împărătese, l-a sfătuit pe prințul de Kaunitz să declare districtul Bucovina, ocupată deja de austrieci, este o „posesie legitimă” a părții Poloniei, anexată statelor Austriei. Dacă Porţii nu i-ar fi plăcut astfel de raționamente, ar fi trebuit să se recurgă la amenințări și la forță. Problema refugiaților ar oferi, dacă nu s-ar găsi una naturală, o oportunitate de marș al trupelor. Apoi, internunţiul a înțeles foarte bine că totul va merge conform dorințelor Curţii sale, dacă Grigorie Ghika nu ar fi prinț al Moldovei. Thugut credea că Bucovina este doar o extindere a principatului și că prințul ar putea găsi sprijin în Rusia. Prin urmare, a fost o problemă de a neutraliza intențiile sale „cele rele”. Diplomatul, căruia i-a fost cunoscută apatia orientală, a estimat că prințul, aflat la începutul domniei, nu ar acorda prea multă importanță districtului invadat de austrieci[7] și, mai târziu, și-ar ignora neplăcerile datorate unor fapte deja realizate – raționament specific lui Thudut. Dar prea mult sânge albanez curgea prin venele „omului rău”, prin venele nepotului lui Grigore al II-lea, învingătorul lui Ursetti[8], pentru ca lucrurile să stea în acest fel[9].

În ciuda speranței lui Thugut că prințul urma să accepte de bunăvoie împărțirea unei țări, pe care o considera „proprietatea lui”[10], nu abandonează acordul la întâmplare, el salută familia prințului, deoarece aşa îi fusese recomandat de Kaunitz, şi calculează ce foloase ar putea trage din atașamentul primului Kapu-Kehajà al Moldovei, Rizo, care merita recunoştinţa lui Ghika pentru utilitatea serviciilor pe care i le-a făcut la Poartă. De fapt, se pare că, cu el, se poate apăra până la un anumit punct de aventură și poate diminua suferințele care ar putea rezulta dintr-o astfel de întreprindere. Chiar și cu Rizo, însă, a fost necesar să se folosească multă precauție, deoarece nimic nu ar fi mai periculos decât să le dea Porţii sau lui Ghika cele mai mici griji în privinţa ocupației. Totuși, Ghika va trebui să înțeleagă că Sultanul a ezitat să-l numească prinț pe viaţă și că își datorează poziția nu în tratatele de pace, ci intervenției Rusiei în favoarea sa[11]. Este clar că Thugut calcula distragerea atenţiei prințului, la sugestia lui Kaunitz[12], mai capabil decât el, dar pe care trebuia să-l judece ca imitator al „nepăsării franceze”[13], de vreme ce scrisorile sale anterioare probau că raţionamentul său este incorect.

Problema Bucovinei a fost complicată de agitația produsă de ţările româneşti, în tratatul Kainardji. Unii deputați ai lui Valahiei și ai Moldovei au mers la Constantinopol, pentru a cere întărirea privilegiilor lor cele vechi și punerea în aplicare a drepturilor care le-au fost acordate prin tratat. Sosirea acelor deputați ar fi putut face inutile revendicările nebunești[14] ale politicii austriece, influențând succesul intrigilor internunţiului. Prin urmare, Thugut s-a grăbit să sublinieze că deputații veniți din Țara Românească erau nemulțumiți de noul lor Gospodar, Alessandro Ypsilanti. De aici ar ști ce partidă ar putea să urmeze moldovenii. Dar, până atunci, era cu mintea în altă parte; de aceea a vrut să discute cu Rizo, pentru a afla de la el părerile și planurile Prințului Moldovei[15].

Internunţiul a fost mulțumit de prim Kapu-Kekaià din Moldova. El i-a propus să-l facă pe Ghika să înțeleagă că prințul avea tot interesul interes în a menține relații bune cu Curtea din Viena. Întrucât Austria avea forța proprie și putea ține teritoriul ocupat, Ghika a trebuit să se resemneze, consimţind de bună voie faptele realizate și, mai ales, pentru a evita orice pas greşit.

Nu s-a spus nimic despre asta, din punctul de vedere al diplomaţiei germane. Și Rizo, de asemenea, nu numai că s-a declarat convins, dar a afirmat că ginerele său are suficientă inteligență pentru a accepta motivele lui Tugut. Mai mult, el s-a ocupat de negocierile, pe care dorea să le conducă în secret, între prinț și internunțiu. Prin urmare, el și-a propus să trimită un mesager la Iaşi, ​​exprimând speranța că teritoriul ocupat nu va fi prea mare. Această reflecție semnificativă l-a implicat probabil pe Tuguth să ceară vreun argument „specific”. La aceste preocupări, s-au adăugat și alte circumstanțe. Intrarea trupelor imperiale-regale în Bucovina a produs o mare senzație. Într-adevăr, nu este un lucru obișnuit să invadezi o țară, printr-o simplă şi paşnică desfășurare de forţe[16].

[1] Thugut era plin de curtoazie faţă de cei de care depindea și dur, atunci când nu avea de ce să se teamă de cineva. Acest lucru trebuie atribuit, în parte, unei lipse de educație, în parte a temperamentului trist, pe care guvernele absolute îl insuflă diferitelor personaje.

[2] Scrisoarea lui Thugut din 17 august 1774.

[3] „Înălţimea Sa nu poate ignora faptul că prințul Grigorie, la fel ca Alexandru Ghika, se mândreşte că, mergând pe urmele strămoșilor săi, a prestat servicii esențiale Sublimei Porţi, pe care, chiar în acest război, a slujit-o, având de suferit tot felul de nenorociri, până ce a pierdut cea mai mare parte a proprietăților sale. / Din această cauză, în timpul negocierilor, atât Poarta, cât și regretatul Mare Vizir, s-au angajat, în mod expres, să depună eforturi pentru a obține confirmarea Înălţimii Sale faţă de cele menționate, numindu-l domnitor pe Grigorie Ghika,  pe viață și fără demitere în Principatul Moldovei. Am crezut că sunt dator să respect promisiunea simplă a acestor miniștri, cu atât mai mult cu cât, într-o scrisoare a regretatului Muhsinzadé despre acest subiect, se spune că prințul nu poate decât să aștepte cu încredere ceea ce i-am promis. / Avizele atât de puternice, care s-au alăturat celor mai urgente cazuri, pe agenda plenipotențiarilor, au fost cauza că nu am inserat aceasta ca articol în instrumentul de pacificare. Prin urmare, acest caz a fost decisiv, promis prin cuvânt și în scris din partea miniștrilor înzestrați cu deplinele puteri ale Porții: eu nu pun în balans, în virtutea bunei armonii care există între cele două imperii, reînnoirea tratatului cu menţionarea cererilor mele cele mai presante pe acest subiect. Voi lua în considerare, ca efect al sentimentelor tale personale pentru mine, mijloacele pe care le vei folosi pe lângă Înălțimea Sa, pentru a obține confirmarea prințului Ghika, pe durata vieți lui și fără schimbare, în Principatul Moldovei. Voi avea o obligație specială față de tine și aştept nerăbdător răspunsul” (Scrisoarea feldmareşalului Romanzov către Marele Vizir, din  28 septembrie 1774).

[4] Scrisoarea din 3 octombrie 1774.

[5] Cancelarul a cerut să încerce să convingă familia Ghika de afecțiunea internunţiului Thugut.

[6] Este districtul Pocuţia, visat de Thugut.

[7] Această afirmație contrazice ceea ce spusese despre exagerările scrisorilor trimise de Grigorie Ghika la Poartă.

[8] „Imperialii de  sub comanda lui Ursetti din Ferrara, au încercat o lovitură de stat asupra Moldovei. . . Grigorie al II-lea a contraatacat puternic și i-a pus pe fugă” (Vaillant, La Roumanie, II).

[9] „Istoria oferă dovezi splendide ale energiei albaneze” (L’Alta Albania, Introducere, p. X și următoarele, Hequard spune despre albanezii care trăiesc în afara orașelor că sunt: „munteni cu voință de neînfrânt, cu o mare mândrie, excesiv de disprețuitori cu moartea, ceea ce îi face teribili pentru musulmani” – p. 333).

[10] Acest gând l-a iritat, mai ales, pe internunţiu. Este clar ce concept a format din importanța stabilității unui prinț care părea dispus să se identifice cu țara și să-și apere drepturile.

[11] Scrisoarea lui Thugut din 3 octombrie 1774.

[12] „Galantul diplomat a fost unul dintre puţinele personaje pe care Natura le-a produs; dar îi oferise un dar bogat de talente superioare” (Michiels, Politique du gouvernement autrtchien, capitolul XX).

[13] „Politicienii din vremurile antice sau moderne nu au avut niciodată o admirație mai vie și un atașament mai sincer față de țara noastră” (Michiels, Politique du gouvernement autrichien, capitolul X).

[14] „Înțelepciunea, spiritul unirii și patriotismul s-au pierdut printre ei… Toată lumea voia să fie prinț” (Kogălniceanu, La Dacie). Atunci a urmat tratatul de la Kainardji.

[15] Scrisoarea din 17 octombrie 1774.

[16] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 337-342