să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

Memoriei regretatei mele mătuşi Maria Gâză.
Portet de George Zaharia, nepot

se duc ai mei pe cosmice poteci

şi stelele ca nişte lumânări

au prins conturul unor ţurţuri reci

ce au să cadă-n alte depărtări

iar noi, rămaşii întru pribegii

când întâlnim în umbrele din casă

icoanele vremelniciei vii

de trecerea în treceri nu ne pasă

fiindcă avem multe poveri de dus

şi braţele ni-s tot mai ostenite

de parcă vor fi crucea lui Iisus

în visurile ultimelor vise

de-a pururi scufundate-n primăveri

să slobozească floarea din copaci

ca să dea sens sublimei învieri

şi mugur pe o creangă să te faci

ca să-i devii naturii sfinte vamă

şi-apoi natură să începi să fii:

ai auzit cum sevele te cheamă

să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

doar cântecul trăieşte şi se-aude

iar mâna e detaliul unei frunţi

şi fruntea e un cer din cele şapte

un bucium în vibraţie prin munţi

ce se-nfăşoară ostenit în noapte

şi-n jurul lui, meu descătuşare

şi viaţa vieţii în uşor balans

şi-aud prin ceruri focurile care

se spulberă sub paşii unui dans

în vreme ce lăutele se sparg

şi-s călători bezmetici lăutarii

de-odată-nspăimântaţi  de-atâta larg,

de vămile cereşti şi de fruntarii,

căci lor nu le-a rămas nimic de dat

ca ispăşiri tenace şi zălude,

iar prin văzduh discret înaripat

doar cântecul trăieşte şi se-aude

drept umbră a cântărilor, cobzare?

în târgul ăsta mi-am făcut un pat

pe când eram culegător de stele

ca să-mi croiesc din nori nişte obiele

şi nişte încălţări din scăpătat

şi-a fost nevoie capul să mi-l pun

în ascunzişul somnului o noapte

ca să adun şi alte fructe coapte

în care să exist şi să apun

şi-n jur, şi-n preajmă păsări solitare

şi caii în galopuri de pământ

mă îndemnau să mă desfac, să cânt

un imn însingurărilor, cobzare,

dar iată-mă, sunt pregătit de drum,

iar stelele răsar şi nu-mi mai pasă

căci ierbii îi rămâne somnoroasă

numai cântarea ruptă din acum

de parcă-a fost să mă jertfesc cântării

şi să-i aprind nevolnice căţui

pe cerul ce-a rămas al nimănui

crucificat de necuprinsul zării,

iar de-aş lua cu mine-n depărtare

şi acest cântec – pat pentru popas –

pe tine cui şi când să te mai las

drept umbră a cântărilor, cobzare?

ca să mă aflu iarăşi poezie

dansau dezlănţuiţi, dar numai unii,

şi nu se ştie şi din ce pricină,

dar până-n cer se-mprăştiau cărbunii

asupra noastră risipind lumină

şi-a fost păcat de cosmica risipă

desprinsă înfocat din talpa lor,

deşi-mi crescuse-n umăr o aripă

numai cu una n-am putut să zbor

şi nici în dans nu m-am mai prins vreodată

pe sub cireşii doldora de flori,

semn că povestea nu-i adevărată,

deşi de veghe am rămas în zori,

numai în zori, de zile şi de nopţi

am fost ursit aşa ca să nu-mi pese,

deci, Doamne, vine vremea să m-adopţi

şi-am să-ţi aduc plocon nişte cireşe,

ai, ai, cum trece trupul spre ce-a fost

şi cum mă strânge umilirea lui

când păsările zboară fără rost

şi orizontu-i tot al nimănui,

ai, ai, din strigăt încă m-am desprins

de parcă balansez spre veşnicie

ca verbele în spaţiul necuprins

ca să mă aflu iarăşi poezie