*
Dintotdeauna am tot fost cireş
acoperit de floare şi de stele,
nu s-a-ntâmplat vreodată să dau greş
atunci când am urmat ursirii mele,
*
Gândeam inflorescenţele-ndelung
apoi le slobozeam spre depărtare
visând într-o plutire să ajung
risipelor târzii desferecare,
iar când pe cer drept semn de mântuire
luminile se duc în leneş scapăr,
adăpostesc în creanga mea subţire
şiragul cosmic. Doar ca să mă apăr.
*
Ridic o stea şi-nchin de sănătate
apoi o beau cu-o sete ancestrală,
las după mine umbre şi păcate
urmele vieţii-n cruntă încâlceală,
chiar dacă-aş bea luminile la rând
aceiaşi sete vie m-ar răpune,
*
Ghicesc în stele, umărul meu stâng
iarăşi dă semn târziu că va apune
uitat în galaxii îndepărtate
ruina unui lung alean prelung
ca un ecou de bucium în cetate,
atâta doar. Şi beau, să mă îndung.
*
Mai am de dus cobzarii înspre nopţi,
iar cântecele lor desferecate
risipă fac pe bolta ce-o adopţi
etern în ciobul de eternitate
lângă copacul cu foşniri astrale,
adăpostit sub streaşina de cer,
*
Acolo unde jumătăţi de cale
desferecau doar umbre care pier
ori descâlceau făpturile umane
miraculos din tainele din jur,
numindu-mă, strigându-mi grav: Ioane,
iar ai răpit din cosmicul contur
cuvintele cu care-ţi scrii poemul
acesta, despre lumea dimprejur!,
iar eu răspund: Tot nu-mi găsesc totemul!…
*
Mesteacănul, o zeitate slavă,
iarăşi şi-a pus veşmânt de sărbătoare;
hai să-ţi arăt şi sufletu-mi, Suceavă,
ascuns în înfrunziri înfiorare,
ia seama doar, atunci când te apropii,
*
Bătând din aripi, nu cumva să-l sperii
egalizând înmuguriri cu snopii
jertfiţi în toamna frunzelor, puzderii
idealist foşnind numai proteste
nuntirilor din tainele cereşti,
atât îţi cer, Suceavă, în poveste
ridică-ţi fruntea albă, când păşeşti,
iar sufletul, iertând, o să-ţi închine
un imn în care s-a făcut ciorchine.
*
Cei care văd se desluşesc în stele
răniţi suav de sacrele lumini,
iar depărtări de-a pururea rebele
stau să le pună drept cununi de spini
tristeţi provinciale iluzorii,
idei contrafăcute în trecut,
nocivitatea ce-o revarsă zorii
atunci când începutul a-nceput,
*
Deci, cei ce văd se răstignesc pe cale
adeseori într-un prelung alean
vânând statorniciile domoale,
iar când se-nchină stelelor în van
dumnezeirea se-nfăşoară-n jale.