*
Ca să-nţeleg, în pietre am cioplit
arsura unui verb în pâlpâire
rămas pe masa mea drept asfinţit
misterios în ce-i îndreptăţire,
era târziu şi-am azvârlit spre cer
nepăsător cu pietrele cioplite,
*
Apoi am aşteptat şi-am prins să sper
gândind că o să-mi cadă în cuţite
o piatră doar, cu verbul meu în ea,
uitat acolo ca o rugăciune,
târziu de tot, rostogolita stea
incendia căderile în lume
numai cu verbul – însăşi viaţa mea.
*
Am existat şi m-au durut durute
mărturisite stelelor de ierbi,
erau atâtea lucruri începute,
dar mă vânau din ceruri nişte cerbi,
ei slobozeau din coarne anotimpuri,
iar gheaţa vremii şubredă, subţire
avea să-alerge caii mei pe câmpuri
*
Vânt despletit în crâncenă neştire,
iar mai apoi am poposit în casă
ţinând s-aprind în taină lumânări,
erau atâtea de trăit, dar lasă,
gromovnicul arată depărtări,
aşa că mă topesc. Şi nu-mi mai pasă.
*
Cămaşa umbrei îmi striveşte-n taină
orgoliul meu de muritor supus,
nu mai e loc de suflet pe sub haină
sau de vreun trup, pe care să-l fi dus
târziului ofrandă şi blestemul
amiezilor din mine triumfale,
nu mai e timp ca să-mi cioplesc poemul
tot în cireşii văilor natale,
iar mai apoi, când pâcle au să vină,
n-am să mai zvârl cu pietre în zenit
*
Strivind în stele ultima lumină,
ecoul vag în care-am asfinţit
vânând ninsori, muşcând din vinul tare
eternele lui zvâcnete cereşti:
rănit de gestul simplu de-nchinare,
iar o să caut umbra-n care eşti
nimic divin, ci doar ameninţare.
*
Ieri-noapte, cred că-am început să sper,
organizasem verbele-mprejur,
apoi m-am furişat discret pe cer
neîndrăznind fecioara să i-o fur,
*
Mă-nspăimântau fiarele cereşti
adulmecând pământul ca pe-o pradă,
numai fecioara, deschizând fereşti,
odată s-a-ntâmplat să mă şi vadă:
luându-mi orizontul de subsuoară,
ea sfâşia din mine într-o doară.
*
Râdeau ascuns şi aruncau cu stele,
oraşul dezvelit de depărtări
murea în rătăcirile rebele
aduse de cobzari ca înserări,
nu le păsa că noaptea stă aproape,
*
Iar beznele ucid nepăsătoare,
se aşezau şi schingiuiau sub pleoape
târziul umbrei umbrelor, cobzare,
rănind cireşii care împresoară
adâncul nopţii orbilor cu flori:
tot nu-l auzi cum cântă?, pe afară
iar despleteşte primele ninsori?