*
Veneau şi se-aşezau la masă
adăpostind în palme lumânări,
se şi rugau sub bolta de mătasă
incendiind bătrâne depărtări,
lumini ciudate le creşteau în pripă,
ei, veşnic trişti şi pregătiţi de drum,
*
Imaginau târziu câte-o aripă
lin fremătând în zborul ei de fum,
iar mai apoi s-au desfrunzit castanii
egal rupând din aripă doar anii.
*
Gări senzuale, trenuri despletite
aidoma cosiţelor spre zare,
vârtejul buruienilor topite
răpuse-n anotimpuri călătoare,
iar lângă cer, mesteacănul aprins
luminilor cereşti cătând pricină
*
Mi-au vindecat în trupul meu învins
întoarceri şi-nchinări, şi rădăcină
rupându-mă întotdeauna-n şapte
zidiri în efemer ce mă închină
amurgului, păşindu-mă în noapte.
*
Bard ostenit de irosiri pe cale
o nouă zi s-a furişat în casă
ghicind discret femeile domoale
din trecerea atât de somnoroasă
a timpului ostil prin călimara
nuntirilor din noaptea de pripas,
*
Apoi, desigur, o să vină seara
trăgând obloane grele peste glas,
atunci voi şti că bardul nu există
nici în tăcerea stelelor de sus
aprinse de cruzimea ce insistă
să bată cuie-n mâna lui Iisus,
obişnuind s-asmută trecătorii
asupra unor noi crucificaţi,
iar ei consimt şi îi confiscă norii
egali şi reci pe lume răsfiraţi.
*
Pasărea desface lumile şi ţipă,
e atâta cale de păşit şi-mi pare
trecerea un zvâcnet amplu de aripă
răstignit de vremuri într-o lumânare,
iar de-mi pun cămaşa de drumeţ mă strânge
cumpăna fântânii scursă drept pecete
amplă şi străină ca s-o port în sânge
*
Şiroind cu treceri peste lumi încete,
tot mai am nevoie de-un pahar cu apă
ispitind cu flăcări setea – ascunziş
răzvrătit în mine, deşi-i pus să-ncapă
bietul suflet peste ultimul tăiş
ultimă ofrandă, dată pe furiş.
*
Ierburile urcă peste zări albastre,
lângă ierbi mesteceni umbrele-şi răsfiră,
iar din cer se-nchină ierburilor astre,
efemeră-i roua care le înşiră.
*
Nu-mi mai simt cuvântul între cer şi rouă,
inima tânjeşte după veşnicii,
ţin în palme încă lumile-amândouă,
aşteptând cuvântul doar cuvânt mă ştii.