Cântec cu păsări călătoare: lui Cătălin Ailincăi

*

Corăbii zvelte, rătăcind pe mare,

au să aştepte zorii altei zile

tot iscodind cu păsări călătoare

adâncul depărtărilor ostile,

le-am auzit în steaua mea polară

imaginată-n noapte de corăbii,

ningea cu ierbi tăcerea pe afară,

*

Agonizau în ierbi ca-n nişte săbii

imaginile zvelte, rătăcirea

lărgimilor cu dese rătăciri,

iar sus, în cer, mai tremura sclipirea

nălucilor pierdute-n amintiri

corăbii zvelte, căutând aiurea:

ademenit de zorii cei subţiri

iar m-a jertfit luminilor pădurea.

Cântecul de a doua zi: lui Alexandru Pînzar

*

A doua zi au fost urcat pe cruce

licărul slab al unei amintiri

extaziaţi de drumul care duce

xenomania ierbilor subţiri

atât de des în cuiele ciudate

nevolnic străpungând în alte mâini,

dar erau orbi, cu minţi aplatizate

rupeau din ceruri creanga cu lumini

uitând că e târziu chiar şi în moarte

*

Pentru orbiri în largul univers

în care plânsul filelor de carte

nu mai arată calea pentru mers,

zadarnic, deci, a fost a doua zi,

arsura universului a şters

risipitor instinctul de a fi.

Cântec cu fructe: Ramonei Medeleanu

*

Rostogolisem cerul pe cămaşă,

apoi îl înnodasem cu migală

mizând pe fructe, când o uriaşă

orbire-n univers a dat năvală

nimicitoare, lacomă, ostilă,

acoperind în negură lumini,

*

Muşcând din măr şi fremătând de milă

eu doar ţineam o muşcătură-n mâini;

dorind să văd deasupra, iarăşi, stele

eternizând speranţe pământeşti

luam în pumni doar fructele rebele

ecou să zvârl pe bolţile cereşti,

apoi priveam cum fructele înclină

aceeaşi creangă cosmică pe cer,

noapte de noapte aşteptam lumină

uitând că sunt ursit numai să sper.

Cântecul luminilor pripite: lui Vasile Ilie

*

Veneau şi se-aşezau la masă

adăpostind în palme lumânări,

se şi rugau sub bolta de mătasă

incendiind bătrâne depărtări,

lumini ciudate le creşteau în pripă,

ei, veşnic trişti şi pregătiţi de drum,

*

Imaginau târziu câte-o aripă

lin fremătând în zborul ei de fum,

iar mai apoi s-au desfrunzit castanii

egal rupând din aripă doar anii.

Cântecul celor şapte zile: lui Gavril Mîrza

*

Gări senzuale, trenuri despletite

aidoma cosiţelor spre zare,

vârtejul buruienilor topite

răpuse-n anotimpuri călătoare,

iar lângă cer, mesteacănul aprins

luminilor cereşti cătând pricină

*

Mi-au vindecat în trupul meu învins

întoarceri şi-nchinări, şi rădăcină

rupându-mă întotdeauna-n şapte

zidiri în efemer ce mă închină

amurgului, păşindu-mă în noapte.