cântecele şi edecarii de umbre (II)

Machetă pentru posibila copertă a viitoarei noastre cărţi

*

Formula sacramentală „Oi, Leu-i Ler” are corespondent în textele sanscrite, acolo unde Sinelui universal i se zice Om, transcripţia Aum, cu precizarea că se citeşte „unit”, deci într-o singură silabă, „oam”, precum în englezescul „foam” („spumă”), cum se precizează într-o notă de subsol din Katha-Upanishad[1], fiind mult mai rar folosită şi abia atunci când se face trecerea de la religia naturală la teologie şi la teozofie, deci când sintagma „stăpân al zeilor” (Dumnezeu) devine noul reper existenţial, care spulberă memoria „iniţierilor în peşteră” (inimă), în favoarea „împărăţiei cereşti”, iar Om, iniţial neimplicat în viaţa omenească[2], devine tot mai agresiv, ca AUM, începând cu „condamnările” la efemeritate[3] sau la eternitate[4], funcţie de cum i se pronunţă numele[5].

*

Om nu este, iniţial, o divinitate, deşi din el se desprinde viaţa aidoma umbrei din corpul material[6] al fiinţei umane[7], dar „de la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor”[8], Om fiind „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[9], iar „toate cele câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este Om”[10].

*

Invocaţia „Oi”, din străvechea formulă sacramentală „Oi, Leru-i Ler”, exprimă „comuniunea cu Duhul”, starea de a fi „una cu spiritul”[11], inclusiv prin angajamentul de tip asumare (ca şi „Tatăl nostru”, ca şi asumarea de biserică numită „Crezul”) „Leru-i Ler” („Led sed Lex”, „Legea e Lege”).

*

„Ler”, în ciuda aceea ce se spune, nu are nimic în comun cu Soarele-Leu, pentru că, printr-un simbol pe care-l întâlnim şi în „Geografia” lui Strabon, „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[12], „Soarele este ochiul lumii”[13], iar pe axa lui „Totul este fixat în viaţă aşa cum sunt fixate spiţele în butucul unei roţi”[14].

*

Deşi creat[15], „pentru a se număra anii”, cum se spune în Voluspo, deşi creat de Timp[16] (altă desluşire a lui Om)[17], Soarele determină, prin osia lui, curgerea Timpului: „Anul este o roată la cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[18]. „Roata Timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[19], şi din această osie a Soarelui, şi din această roată a Timpului, se desprind cele două căi (porţi, pe ouăle încondeiate şi pe ţesături şi cusături româneşti) solstiţiale[20], a Zeilor[21] şi a Părinţilor, deşi „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas)”, căi[22] care conduc spre condiţia religioasă a sufletului omenesc.

*

Fără îndoială, deşi influenţată de mitologia populară românească, lirica noastră înseamnă un alt fel de retrăire a trăirilor străvechi, înseamnă un fel de „Meditează asupra Sinelui ca Om! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[23], un fel de tentativă de a redescoperi în noi înşine lumina şi calea, umbra şi ispăşirea. Noi nu traducem vechile texte polare şi sanscrite (care vin, în fond, din Taoism, dar din care s-au desprins Talmudul, Biblia şi Coranul), ci doar ne lăsăm călăuziţi de străvechi iniţieri în căutarea de sine, în descifrarea de rosturi şi de meniri. Purtăm în cârcă toate vârstele noastre, toate în stare de revelaţie[24], şi, prin memorie activă[25], ne străduim să desluşim cele „şapte lumi”[26], ursite fiinţei umane: „Cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul”[27], „şapte lumi” încifrate în culorile curcubeului[28] (calea spre „cerul de sus”[29]).

*

Încercăm cu degetele contururile Legilor, care, la strămoşii noştri, după cum mărturisea Aristotel, „se cântau ca să nu se uite”, pe vremea în care strămoşii erau zei păşitori pe Devayânah[30]. Îngenunchem în peşteră şi devenim cântec[31], dar şi despovărare de cântec.