Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 132

Cântecul statorniciei: Cristinei David

*

Cei care văd se desluşesc în stele

răniţi suav de sacrele lumini,

iar depărtări de-a pururea rebele

stau să le pună drept cununi de spini

tristeţi provinciale iluzorii,

idei contrafăcute în trecut,

nocivitatea ce-o revarsă zorii

atunci când începutul a-nceput,

 *

Deci, cei ce văd se răstignesc pe cale

adeseori într-un prelung alean

vânând statorniciile domoale,

iar când se-nchină stelelor în van

dumnezeirea se-nfăşoară-n jale.


Cântecul clipei: lui Mihai Gîză

*

Mi-ai amintit de iarba de acasă,

iar eu mă-nchin nestăvilitei ierbi

hotărnicind-o vinovat din coasă

atunci când vremea-i goana unor cerbi

incendiaţi de sângele în clocot,

*

Gălăgios ca viaţa-n lunecare,

întunecaţi ca dangătul de clopot

zidit de veşnicie-n depărtare

anume pentru sacra numărare.


Cântecul închinării: lui Nicolae Dobromir

*

Nu-i nici un corb cu patimă să-mi strige

indiferenţa vremii în declin

care îmi prinde sufletu-n cârlige

o veşnicie să-l tot ţină-n chin,

lumina a rămas să mă vegheze

aidoma instinctului matern,

e imposibil corbii să cuteze

*

Dansul macabru, când abia aştern

o linişte supremă peste vreme

bolnav doar de lumină şi popas,

riscându-mi amintirile-n poeme

ori doar în soarta care mi-a rămas;

mărturisit, cum sunt, doar de lumină,

incendiat cu stele de pripas,

ridic cuvântul, şi-atunci el mă-nchină!


Cântec fără umbră: Mariei Cantea

*

Mi-am aşternut doar umbrele-n oglindă

aidoma ca fructele-n cămări

riscând ca viaţa însăşi să mă prindă

incendiat adânc de depărtări,

apoi golindu-mi sufletul de pradă

Copil am fost, prin iarbă alergând,

atunci s-au strâns copacii să mă vadă

nuntind din crengi aproape ca nicicând,

treceam prin ierbi cu roua subsuoară

eşec al ierbii crude, până când

am fost răpit de seară. Bună seara!


Cântecul memoriei: lui Marcel Cantea

*

Marmura ursită trup de împrumut

a pierdut pe cale sufletul stingher

răstignit în sine de la început

ca să se înalţe în curând la cer,

ea îşi duce golul dur ca o speranţă

lină, dar deşartă, patimă pustie,

 *

Clătinând omătul ce-a spuzit pe clanţă

albul ce-aminteşte vag de veşnicie,

năruită-n sine marmura aşteaptă

trecătoare vremuri să i se închine,

e târziu, pe-afară timpul se îndreaptă

astăzi mai agale numai înspre sine.


Pagina 132 din 140« Prima...102030...130131132133134...140...Ultima »