cântecele şi edecarii de umbre (I)

Machetă pentru posibila copertă a viitoarei noastre cărţi

*

Pentru că “edecarii de umbre / cântecele despovărării de cântec” înseamnă, ca premeditare, mai mult decât am lăsat să se întrevadă, încercăm şi o prefaţă (aflată în lucru), din care să puteţi desluşi intenţionalităţile cu care am purces la desfăşurarea de simboluri (unele metaforice, altele mitice) în discursul nostru liric.

*

*

cântecele şi edecarii de umbre

*

Cântecele despovărării de cântec ale edecarilor de umbre sparg învelişul neguros al metaforei, fiind premeditate în limbajul ritmicităţii, deci într-o simbolistică pe deplin conştientizată de pluralităţi semantice. Dacă le-am explica, ar însemna să le punem cătuşe pe aripi şi să mutăm rădăcinile în pământ, deşi rădăcinile, dintotdeauna cresc numai în cer. Pe pământ şi în pământ există numai peşterile[1], cu iniţieri în lumină şi în umbră[2], iar poezia, în modul în care noi o premedităm, nu-i decât cunoaştere şi expresie a cunoaşterii[3], dacă nu cumva şi rod al unui anumit mod de viaţă[4], în care tentaţia miticului şi a misterului înlocuieşte clasicul reper existenţial al căutării de sine. Poezia pe care o premedităm noi încearcă schimbări de sens, comodul „pre afară” fiind atavic refuzat şi înlocuit cu incinerantul „spre lăuntru”, dar întotdeauna printr-o simbolistică îndătinată, deşi tot mai vag conştientizată[5] şi din pricina absenţei iniţierilor, şi din cauza somnului memoriei.

*

Barzii cei vechi ai Europei, pe care ni i-am ales ca model, ca păstrători târzii ai unui patrimoniu spiritual comun tuturor popoarelor continentale, obişnuiau să invoce, indirect, trecutul şi, prin el, şi capacităţile metafizice din ce în ce mai atrofiate de civilizaţie. Trecutul în sine, ca stare de somn, deci de subconştient, purta în consistenţa sa mesajele iniţiatice, pe care viitorimea avea să le mai regăsească doar ca mărturii golite de iniţiatic, deci şi de sacru, şi de ritualic, dar mai ales de metafizic. În timpul revelaţiei[6], bardul simţea cum „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer / În frumuseţea ierbii se arată din nou”[7], drept consecinţă a unei străvechi invocaţii universale: „Minte, meditează la Duhul cel Veşnic; aminteşte-ţi faptele din trecut! Minte, aminteşte-ţi faptele din trecut, amintiţi-vă! Minte, aminteşte-ţi!”[8], o invocaţie care pornea de la premiza că trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele universal”[9]. În fond, însăşi ursirea nu-i decât Timp („Timpul este Creatorul”[10]), cele trei ursitoare marcând o interesantă componenţă a Timpului: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[11].

*

Recursul la conţinutul unor Upanişade probabil că vă va contraria, deşi ipoteza unei populări europene, ca urmare a unei migraţii indice, vă este cunoscută şi aţi acceptat-o fără demonstraţii. În fond, migraţia s-a făcut dinspre urmaşii lui Bor din Europa Continentală spre India (au plecat „giganţii”, unii dintre ei, rahmanii sau Blajinii, întorcându-se, ulterior din drum, întoarcerea fiind omagiată ritualic, până astăzi prin datina pitarilor, adică a taţilor, numită, în Haţeg şi în Mehedinţi, „Colindul Piţărăilor”)[12]. Prin urmare, Upanişadele, Vedele, Mahabharata şi Avesta, ca să nu mai vorbesc de Ghilgamesh, în ciuda fantazărilor imnice şi liturgice, reprezintă, ca şi Texte Taoiste, trimiteri directe la acel trecut, invocat de barzi, prin contemporaneitatea enunţurilor cu religia naturală de care ţine datina primordială, din care descinde şi folclorul. Când vorbesc de folclor (termenul e impropriu şi decadent), mă refer la relicvele obşteşti de texte sacre preistorice (în primul rând, colindele, dar şi oraţiile de nuntă, dar şi descântecele şi blestemele), dar şi la simbolistica drept liniară, cu cromatică alb-roşu-negru, a ornamentaţiei tradiţionale româneşti. Româneşti, deşi aceeaşi ornamentaţie o întâlnim la toate civilizaţiile planetare, plusul românesc fiind dat de păstrarea Oului Cosmic, pe care noi îl numim ou încondeiat şi care nu este altceva decât prima carte religioasă a omenirii.

*

Adevărul „se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie”[13], relativitatea acestui adevăr pentru perspectivele epocii noastre marcând, de fapt, golirea noastră de metafizic şi, odată cu aceasta, de posibilităţile de a percepe şi de a înţelege. Şi mai există, drept barieră a înţelegerii, şi diferenţele de limbaj, deci diferenţele între limbajul iluminării, în totalitate simbolic şi cu o pluralitate semantică neprecizată, şi limbajul van al epocii noastre, cu o restrângere semantică excesivă. În recursul la textele vechi, care excelează, aidoma poeziei, în simbolistici metaforice, s-au pierdut (chiar şi acolo!) anumite semnificaţii, pentru că adevărului „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[14].

*

Înainte de toate, e obligatoriu să încerc o exemplificare, pornind de la textul unui colind românesc (colind, nu cântec creştin de stea sau „Vifleim”, cum numea I. G. Sbiera ceea ce, din necunoaştere, noi numim „colinde de Crăciun”), şi el alterat de creştinism, mai ales în părţile pe care nu le citez. Zice colindul:

*

„Icea, Doamne,-n ceste curţi, / Ceste curţi, ceste curţi, / Ler, Doamne, Ler, / În ceste curţi, împărăţii, / Născutu-mi-au, crescutu-mi-au, / Ler, Doamne, Ler, / Crescutu-mi-au nouă meri; / La vârvşor de nouă meri, / Ler, Doamne, Ler, / Ardu-mi nouă lumânări, / De la nouă lumânări, / Ler, Doamne, Ler, / Pică-mi nouă picături, / Iar din nouă picături, / Ruputu-mi-s-au, / Faptu-mi-s-au / Trei râuri, / Trei pârâuri, / Un’ de vin, / Altul de mir / Şi-altul de apă limpejoară”[15].

*

În textul acesta sacru, avem câteva simboluri: arborii (pomii), enigmaticul „Ler”, cifrele 9 şi 3, definind, aparent, doar elemente purificatoare (vin, mir, apă). Fiind vorba de meri şi de peri, deci de doi copaci care înfloresc în prima decadă a lunii mai, am putea crede că în colind sunt invocaţi Arborii Vieţii şi nu Arborii Cosmici, mai ales că între Arborele Vieţii şi Arborele Cosmic s-a cam convenit o aproximativă identitate. Trec, deocamdată, peste faptul că textul provine din patrimoniul sărbătoririi celui mai vechi an nou al omenirii, în mai, drept triumf al Vieţii (Primăvara, care se numea Maia sau Eftepir – Lucia la latini) asupra Morţii, a luminii asupra umbrei, şi voi stărui, mai întâi, asupra condiţiei de arbore-simbol, de arborescenţă a creaţiei.

*

„Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[16], un copac el însuşi iniţiatic, pentru că, „De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor”[17], acolo s-a arătat Lumina, purtând „chipul de fată al Zeiţei Înţelepciunii”[18], şi proclamând: „Nouă lumi ştiam, nouă în copacul / Cu rădăcini puternice în curgere”[19].

*

Iată, deci, o formulare identică şi în textele sanscrite, şi în cele polare: „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ” – spuneau strămoşii indienilor; „Nouă lumi ştiam, nouă în copacul / Cu rădăcini puternice în curgere” – spuneau şi strămoşii vikingilor; la fel se spune, în fond, şi în colindul boreal maial, pe care l-au păstrat românii.

*

Cele nouă lumi cunoscute[20] conţineau, desigur, şi nouă râuri, câte trei, cu trimitere directă la cele trei rase pământeşti care înrâureau, tot câte trei, acele vremuri.

*

Textele sanscrite au şi extensii interesante, în „dialogurile” dintre diverse personaje sfinte (de regulă, ca şi în civilizaţia polară, Unu sau Sfântul Cer, purtând, la rândul lui, diferite nume. „Omul moare şi se naşte din nou ca un fir de iarbă”[21], susţinea, de pildă, Nachiketas, înainte de a intra în casa Morţii, de la care va primi trei daruri, Moartea considerându-l „om Sfânt”, pentru că, timp de trei zile, cât a stat la ea, nu a mâncat şi nu a băut. Deci, asceza este prima condiţie închipuită a sfinţeniei. Aşa că moartea îi va dărui focul, iar odată cu focul, „trinităţile” credinţei: „triplul foc: cunoaştere, meditaţie, practică”, „triplul proces: elemente de probă, deducţie, experienţă” şi „tripla datorie: studiul, concentrarea, renunţarea”[22].