Cântecul prăbuşirii verbului: lui Carmen Agoutin

*

Ca să-nţeleg, în pietre am cioplit

arsura unui verb în pâlpâire

rămas pe masa mea drept asfinţit

misterios în ce-i îndreptăţire,

era târziu şi-am azvârlit spre cer

nepăsător cu pietrele cioplite,

*

Apoi am aşteptat şi-am prins să sper

gândind că o să-mi cadă în cuţite

o piatră doar, cu verbul meu în ea,

uitat acolo ca o rugăciune,

târziu de tot, rostogolita stea

incendia căderile în lume

numai cu verbul – însăşi viaţa mea.