Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 90

Domnului Gabriel Todică: cât un pumn de cireşe

*

cineva va răspunde odată

pentru păsări, pentru struguri necopţi,

s-aruncăm cu o piatră în grauri,

s-aruncăm cu un graur în nopţi

şi-apoi nopţile bete şi triste

să le bateţi în fire de iarbă,

cineva va răspunde odată,

parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!

*

cineva va răspunde odată,

e firesc, e util să se-ntâmple

şi cenuşa aceea şi doare

şi cenuşa aceea şi împle,

numai graurii, graurii negri

peste cerul din scame şi feşe

azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:

vârsta mea cât un pumn de cireşe!

*


Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

1978, cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

1978, cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

*

Mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

*

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

*

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

*

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

*

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

*

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

*


Dacă v-a plăcut poezia încropită astăzi…

Margarete

*

… atunci o să mai postez trei, dintre cele care îmi plac şi mie, deşi doar le-am scris.

Vă mulţumesc pentru aprecieri şi pentru redistribuiri!

*

*

elegia ultimului poet

*

 am văzut cum au murit poeţii,

le-am şi bandajat atunci arsura,

erau toţi suiţi frumos pe cruce

xenomani în lupta cu natura;

adevărul lor se şubrezise

numai pentru orbii furioşi,

dar cu cât se înmulţiră orbii

răstigniţii-au fost mai numeroşi;

*

ultimului doar i se lăsase

baterea în cuie zi de zi

astfel încât orbii să se simtă

liniştiţi că au ce răstigni;

ard, deci, nevăzute cruci pe sus,

ultimul poet este Iisus.

*

*

tăietorul de lemne

*

purta securi şi fierăstraie vechi

neîmblânzitul tăietor de lemne

şi n-a lăsat în tăietură semne

şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi,

turtea copacii codrilor flămând

muşca din lemnul dureros şi pâine

şi ca să taie felie şi mâine

purta securi şi fierăstraie-n gând;

*

vânări nu-i scurmă sufletul inform,

în lunga-i viaţă n-a văzut pădure,

el, tăietorul, e demult secure,

copaci se-ntind în trupul lui şi dorm;

*

doar când îl prinde vinul şi îl strânge

de-amar şi suflet ca pe-o cârpă udă,

loveşte-n masa crâşmelor cu ciudă,

se-nchină-n el ceva străin şi plânge,

un cântec vechi îi prelungeşte timpul,

nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde,

doar ar fugi şi cum nu ştie unde

salută cu securea anotimpul…

*

*

balada liniştii depline

*

curge-n curgeri vremea vreme

şi încearcă să mă cheme

să mă iarnă, să mă vară,

să mă ziuă, să mă seară,

să mă alte substantive

fără pricini emotive,

*

dar eu curgere nu mi-s,

nici timp viu, nici timp ucis,

ci rostire după fire,

munte-n munte după frunte,

carte-n carte după moarte

*

şi de-aceea nici că-mi pasă

că mai fumegă prin casă

prăvălită într-o rână

lumânarea cea bătrână,

eu nu am de ce mă teme,

nu-s nici curgere, nici vreme,

ci doar verbul ce mă-ntrupă

în cămăşile de după.


Cât mai sunt din ce n-oi fi

Floare de soc

*

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

*

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

 *

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

*

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

 *

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.


Cântec pentru drumul cu maci: lui Iulian Moldovan

*

Iuțisem pasul, căci aveam de mers,

un drum frumos își răzlețise macii

lăsând să urce stele-n univers,

iar lângă mine au cântat copacii

a nu știu câta oară despre vise

născându-mă copac încă o dată

*

Mie să-mi fiu, prin cântece nescrise,

o creangă doar de roduri înstelată;

lumea râdea și-am râs și eu cu ea,

doar macii de la drum migrau spre zare

odihnitori și-am apucat o stea

vrând să-mi cioplesc această închinare

acolo unde universul e ursire

necontenită întru fericire.

*


Pagina 90 din 130« Prima...102030...8889909192...100110120...Ultima »