o, cum așteaptă iarna să te-aleagă

*

e cerul nopții plin de promoroacă

și crengile pocnesc de-nfrigurare

și stele învață cum să tacă

la încă o întoarcere-n ninsoare

să poți și tu să le culegi cu palma

sau, dacă vrei, cu pleoapele, cu ochii,

și să te duci cu stelele de-a valma

în visele ce-ncerci să ți le-apropii

 *

și să tot chiui peste miezul nopții

ca să îți fie râsul viguros

pecetea unei cosmice adopții

când se va naște iar Iisus Hristos

și când, purificându-se pământul,

o să-ți înfășuri sufletu-n omăt

ca să te-ajute, în sfârșit, cuvântul

să te dezveți de a privi-ndărăt,

 *

o, cum așteaptă iarna să te-aleagă

pe prispa clipei unic mesager

ce vestea dusă poate s-o-nțeleagă

și s-o trăiască liber: Ler, Oi, Ler!

iar cântecul abia îngenunchiase

*

iar cântecul abia îngenunchiase

pe treptele de urme pângărite

pe când durerea lui mă fermecase,

deși-nfigea în inimă cuțite,

iar eu m-am așezat în calea lui

ca într-o idolatră prosternare

și am văzut cum s-a tot dus hai-hui

și cum s-a stins, apoi, în depărtare

*

lăsând în urmă beznă și amar

– ce să mai fac cu pleoapele, cu ochii,

cu pulsul ostenit de minutar,

cu umerii ce izvorăsc din rochii,

cu soarta mea de călător târziu

care râvnește după o fântână

când doar ecoul cântului îl scriu

cu verbele-n prelingere pe mână?

*

hai, ia-ți toiagul tău de pribegie

și numără doar pașii ce îi faci

căci viața însăși e o poezie

de te-ai născut să știi cum să o taci!

în țara lui frunză-verde

*

„Coborât-a, coborât, de mai sus din răsărit

soarele, din cer, pe scări, pe miruri, pe lumânări”[1],

dar drumeții n-au venit, s-au pierdut sau au pierit

pe lumeștile cărări, părăsite de cântări

și de șiruri de lumini, toate puse să te-nchini

beznelor tot mai depline de ecouri bizantine

ce te ferecă în vini, dacă ții la rădăcini,

dacă urci în nopți senine cu strămoșii lângă tine:

*

„cu-o turmă de oi domneşti” a trecut pe sub ferești

„și o paşte în senin, și-o adapă în nor lin”[2],

dar drumeții, toți acești fii ai beznelor lumești,

nu mai știu ce e divin și de-aceea nu mai vin

la ospățul cel de sus, iar strămoșii lor au pus

în paharul cu nectar câte-un picur de amar

ca să-l bea cel ce-i răpus și doar beznelor supus

și să-nvie iar și iar unde-i muntele altar:

*

în țara lui frunză-verde, cântecele de s-or pierde

toate stele s-or stânge și-o ploua din cer cu sânge,

căci strămoșii ni s-ar pierde, iar neamul lui frunză-verde

nici n-ar râde, nici n-ar plânge, doar ca brazii se va frânge

aici, în templul Soarelui, prieteni!

*

aici e templul Soarelui, îmi spun

abia șoptind colindele primare

când mă închin copacului străbun

ca să implor o cosmică iertare

și tot repet că leru-i încă ler,

dar vorbele se pierd nedeslușite

în promoroaca altui efemer

al altei irosiri necontenite,

*

deși există munți fără prihană

care veghează-n noi singurătate,

căci calea e pierdută într-o geană

de-nnegurări ce cad înnegurate

ca să reteze ca o ghilotină

prin sângele acestor mari uitări,

iar ler, Oi, ler, în liniștea deplină

mai seamănă ninsori în depărtări,

*

o, cât aș vrea să nu mă pierd pe drum

ca fumul șiroind încet din cetini,

chiar dacă sunt de-atâta vreme fum

aici, în templul Soarelui, prieteni!

*

doar cântul cântăreţului în zori

*

să vină ziua, caii s-o aducă

cu colbul risipit de pe copite

pe care doar pământul îl apucă

căci se hrăneşte veşnic cu clipite,

iar paşii mei în urme se destramă

şi îi înghite noaptea pe furiş:

cui m-ai lăsat în lumea asta, mamă,

spre ce speranţă s-o apuc pieptiş?,

 *

ce limpezeşte ziua cu migală

se iroseşte în întunecări

şi nu rămâne urmă ideală

drept călăuză înspre depărtări;

să vină ziua-n alba ei maramă

ce flutură difuz şi curmeziş:

cui m-ai lăsat în lumea asta, mamă,

spre ce speranţă s-o apuc pieptiş?,

*

hai, nu mai plânge, chiar dacă te doare

şi îţi înfăşuri ochii cu ninsori,

deja aud venind din depărtare

doar cântul cântăreţului în zori