ion drăguşanul: noapte de iarnă

*

eu am văzut cum pelerini şi ger

s-au aşezat cu noaptea pe morminte

ca să şoptească veştile din cer

celor încredinţaţi ţărânii sfinte,

iar ei, din veac, din ieri, dintotdeauna,

cu pumnii încleştaţi numai spre zare,

scrâşneau că viaţa-moartea sunt minciuna

pe unda vremii noastre temătoare

 *

şi că iubirea doar e veşnicie

şi catedrală cosmică, doar ea

când lunecă în sânge-i poezie

care aprinde-n ceruri câte-o stea,

că doar iubirea-i sacru legământ

pe care timpul nu-l va fi răpus;

*

apoi veniră zorii pe pământ

şi soarele lucea precum Iisus

ion drăguşanul: urmând doar Calea bunului Iisus

Cozmina, “Moş” Andi “Crăciun” şi nepoţeii Darius şi Carina

*

nu fiţi smeriţi, nu bateţi temenele,

nu puneţi umilinţa mai presus

de dragoste, căci toate cele rele

nu ţin de Calea sfântă-a lui Iisus,

nu acceptaţi că aţi avea păcate,

că judecăţi cumplite vă aşteaptă,

ci doar trăiţi, iubiţi în libertate

convinşi că aţi păşit pe calea dreaptă;

*

fiţi cât mai vii şi răspândiţi lumină

cu zâmbetul deschis şi cu privirea,

doar stelele din ceruri vă închină

cu-atât alean discret nemărginire

şi nu lăsaţi pe ipocriţi cu frici

să vă transforme-n robi şi în supuşi,

doar pentru viaţă este loc aici,

iar fariseii nu-s nişte isuşi;

*

în voi trăieşte fiul răstignit,

prin voi respiră dragoste firească

şi se prelinge sângele rănit,

prin voi Iisus încearcă să trăiască,

deci găzduiţi-l şi iubiţi nespus

tot ce ni-i dat drept pământească viaţă

urmând doar Calea bunului Iisus,

iar el atât ne cere şi ne-nvaţă!

*

Soţia mea, Viorica, o bunicuţă fericită

ion drăguşanul: crucificare pe cer

*

păşesc prin ceruri şiruri de părinţi

şi lângă focuri sacre se închină,

sunt vinovaţi ai vieţii fără vină

vegheaţi neiertător de nişte sfinţi,

şi-aud cum pleasna bicelor răsună

şi cum îmi taie sufletul în două,

iar când visez cu ei o viaţă nouă

părinţii plâng cu mine împreună

 *

lăsând poveri pribege în urmaşi

speranţele în alte ispăşiri,

iar stelele, pe calea lor de miri,

par să se stingă-n freamăte sub paşi

lăsând să cadă beznele pe lume

cu încâlciri de umbre solitare

când dragostea cea cristică dispare

în răstigniri care se fac anume

*

ca să spuzească zările cu frică,

ca să transforme stelele în cuie,

prin cer părinţii caută şi nu e

promisa cale: cine mă ridică?

ion drăguşanul: florile Albei, leru-i nu e ler

*

*

în cer, mai ieri, s-a fost deschis o poartă

şi toţi copacii au sorbit lumină,

iar noi tăceam, căci răstigniţi pe soartă

am învelit în suflete rugină

şi murmuram tot mai încet colinde

tânjind adânc spre cosmicul mister,

vedeam cum timpul aripa-şi desprinde

şi-o leagănă deasupra leru-i ler

*

dar am uitat că legea este lege

că ne deschide porţile cereşti

că ce nu ştim n-avem cum înţelege

şi fără rost copacii, la fereşti,

aduc lumina să muşcăm din ea

înfometaţi cum am muşca din măr

ştiind că-n fruct mai freamătă o stea

florile Albei, flori şi adevăr

*

un adevăr primordial, rapace

rostogolit pe lume dinspre porţi

căci am ratat lumina ce ne tace

păşind prin sărbători ca nişte morţi

inconştienţi de-această decădere

ce îşi prelinge umbrele pe cer,

iar timpul ne înfăşură-n durere

florile Albei, leru-i nu e ler

*

ci irosire, zvâcnet de ninsori

ce-au să ne-ngroape-n alte sărbători

ion drăguşanul: căci sufletu-i atât de ostenit

numele tău a fost fântână, mamă,

şi-n drumul lung, de-am întâlnit fântâni,

m-am închinat şi-am plâns, de bună seamă,

şi stelele s-au tot prelins pe mâini

cioplind arsuri şi pustiind cuvinte

de sensul lor banal şi desfrunzit,

şi-atunci am pus doar iarba să te cânte;

în dansul ierbii sufletu-mi jertfit

*

ţi se închină, mamă, la răscruci

când sorb din apa limpede şi bună,

fără să-mi pese că după uluci

fiarele flămânde se adună

şi mă socot în sinea lor o pradă

şi-nfig în mine colţii lor hapsâni,

căci vindec răni cu-o singură zăpadă

şi-mi iau putere apa din fântâni

*

căci drumu-i lung şi trebuie păşit

în semn de pământească ispăşire,

căci sufletu-i atât de ostenit

încât se-nchină ca să te respire

*

*