ion drăguşanul: florile Albei, leru-i nu e ler

*

*

în cer, mai ieri, s-a fost deschis o poartă

şi toţi copacii au sorbit lumină,

iar noi tăceam, căci răstigniţi pe soartă

am învelit în suflete rugină

şi murmuram tot mai încet colinde

tânjind adânc spre cosmicul mister,

vedeam cum timpul aripa-şi desprinde

şi-o leagănă deasupra leru-i ler

*

dar am uitat că legea este lege

că ne deschide porţile cereşti

că ce nu ştim n-avem cum înţelege

şi fără rost copacii, la fereşti,

aduc lumina să muşcăm din ea

înfometaţi cum am muşca din măr

ştiind că-n fruct mai freamătă o stea

florile Albei, flori şi adevăr

*

un adevăr primordial, rapace

rostogolit pe lume dinspre porţi

căci am ratat lumina ce ne tace

păşind prin sărbători ca nişte morţi

inconştienţi de-această decădere

ce îşi prelinge umbrele pe cer,

iar timpul ne înfăşură-n durere

florile Albei, leru-i nu e ler

*

ci irosire, zvâcnet de ninsori

ce-au să ne-ngroape-n alte sărbători