ion drăguşanul: căci sufletu-i atât de ostenit

numele tău a fost fântână, mamă,

şi-n drumul lung, de-am întâlnit fântâni,

m-am închinat şi-am plâns, de bună seamă,

şi stelele s-au tot prelins pe mâini

cioplind arsuri şi pustiind cuvinte

de sensul lor banal şi desfrunzit,

şi-atunci am pus doar iarba să te cânte;

în dansul ierbii sufletu-mi jertfit

*

ţi se închină, mamă, la răscruci

când sorb din apa limpede şi bună,

fără să-mi pese că după uluci

fiarele flămânde se adună

şi mă socot în sinea lor o pradă

şi-nfig în mine colţii lor hapsâni,

căci vindec răni cu-o singură zăpadă

şi-mi iau putere apa din fântâni

*

căci drumu-i lung şi trebuie păşit

în semn de pământească ispăşire,

căci sufletu-i atât de ostenit

încât se-nchină ca să te respire

*

*