Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 108

Cântecul umbrei: lui Gheorghe Flutur

*

Gări dezlănţuite lunecă-n paragini,

haosul îndeasă înspre zări ruine,

este veacu-n care mă dărâm în pagini

ostenit să-mi caut aripile-n mine

risipindu-mi trupul pururi ca o gară

grâului ofrandă, ierbilor amar,

horelor de stele care mă-mpresoară

eu le-am dus cununa spinilor în dar

*

Fără să-mi mai pese că în depărtări

liniştea-i o gară-n calmă prăbuşire,

umbra ei fatală naşte-n înserări

trupului cămaşă veşnică de mire,

umbră-mi este trupul, sufletul mi-i umbră,

restul e tăcere cosmică şi sumbră.


Cântec neînceput: lui Zaharia Finiş

*

Zidit drept jertfă-n trupul ce mă poartă

am de-ndurat o sete ancestrală

har şi blestem armonizate-n soartă

astfel încât să pună la-ndoială

risipa asta de lumini şi viaţă

intrată de la naştere-n derivă

alunecând spre clipa ce mă-nvaţă

*

Finalul să-l aştept ca pe-o misivă

incendiind prin setea mea cu scrisul

nociv al veşniciilor pierdute,

iar de mă iert, mi se dărâmă visul

şi cântecele cele ne-ncepute.


Cântec în amurg: Olgăi Finiş

*

Orgile au tăcut, şi-au tras cerul pe pleoape,

lungile perdele ale stelelor cad

gălăgios ca un zvâcnet de aprige ape

abia slobozite de lumină din vad,

*

Fără veste amurgul din culori se dezghioacă,

iar prin iarbă tăcerea urme sacre ascunde,

năruindu-mă-n ierbi aş fugi spre niciunde

ireal sigilat într-un scrâşnet de toacă

şi el, ca şi mine, întrebându-se: Unde?


Cântecul burgului vechi: Luminiţei Dominte

*

Luminile prin vechiul burg s-au stins

urmând ca noaptea bezna să-şi răsfeţe

mult mai departe, într-un larg cuprins

intersectat în scapăr de tristeţe,

nici un opaiţ târziu, ieşit din uz,

iscarea de lumină nu şi-o-ncheagă,

ţâşnirea beznei burgului confuz

a copleşit cu negru lumea-ntreagă,

*

Dar mai e timp şi-s suliţi la-ndemână,

o să le-nşfac şi-o să le-azvârl nervoase

muiate ca-n otrăvuri în lumină,

incendiind cu alb numai prin case

ninse de zgura zorilor fierbinte,

târg ostenit, din vremuri ce se-nchină

eternităţii fără de cuvinte.


Cântec de mir: lui Nistor Dominte

*

Nepreţuită-i clipa şi-o respir

intimidat de cosmica-i splendoare,

sunt robul ei, sunt templul ei de mir

totemic folosit la-ncoronare,

o văd aievea, când mă tot închin

rugând-o ca destinul să îmi fie

*

Din stânca ei cioplit câte puţin

oracular ca versu-n poezie,

mai am, apoi, o rugă să i-o spun

icoanei clipei, când i-aştern pe zare:

nu mă lăsa aiurea să apun,

tu eşti cuprinsul meu întreg şi bun,

eu nu-mi doresc o clipă următoare!


Pagina 108 din 115« Prima...102030...106107108109110...Ultima »