Stâlpul megalitic de la Poiana Largului

*

Până ieri, am văzut monumentul megalitic de la Poiana Largului numai cuprins, parţial, de apele lacului de acumulare de la Bicaz şi mi se părea că “Apostolul” privea încântat spre concreţea veşnicului, uriaşa întindere de apă, care la picioarele lui se sfârşea. Veneam, ieri, pe valea Bistriţei, dinspre Broşteni şi, în mod inexplicabil, mă apăsa o nostalgie, când am văzut că o parte a fundului de lac secase şi funcţiona ca pajişte. Un Stâlp (strămoş) uriaş de piatră, aidoma celor care alcătuiau Calea Cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor, durată între Piroboridava (Tecuci) şi Don de Ostrea Novac Jidovul (ultimul Osiris, adică Rhamses al II-lea), numite şi Cheile Bâcului, un stâlp care simboliza, indirect, comuniunea cu Cerul – de fapt, cu Străbunii din Cer şi cu primul dintre ei, Tatăl Ceresc. Tocmai de asta, crucea cocoţată mănăstireşte, peste un monument cu minimum două milenii mai vechi decât  creştinismul, nu deranjează ci pare a fi semnătura dintotdeauna a lui Dumnezeu-Cerul.

*

*

Printre secuii din ţinuturile carpatine

*

Colb şi cenuşă, pe care le spulberă vânturile pustiei sunt generaţiile şi neamurile care păşesc, cu trufia nemuritorilor, prin Paradesha Carpaţilor, a munţilor soarelui, în care s-au plămădit religiile, ceremoniile, poezia, muzica şi dansul, înainte de a le duce “Enlil al Muntelui” în cele patru zări, din dorinţa pământească de a fi recunoscut drept “Marele Păstor”, cel dintâi care a primit “Legile” (Vendidad) de la Sfântul Cer (Ahura Mazda). Cei rămaşi, sub catapeteasca Cerului, în Biserica Soarelui, în care oficia frumoasa Venus, s-au despărţit prin limbi, dar nu şi prin trăirea sacralităţii muntelui.

*

Ca să nu fiu acuzat de blasfemie, înainte de a face recurs la Psalmul 18 al lui David, haideţi să vă povestesc! Cea mai veche creaţie a spiritului, textul hittit numit „Cântecul lui Ullikummi”, spune că bunul Dumnezeu a acceptat, în cele din urmă, ca Soarele să aibă “Casa Zeilor” în munţii AR RA AR AUM, cu „scaunele şi masa lui”, care-l simbolizează, aidoma cu Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi, scaunele fiind 12, la număr, adică zodiile cunoscute şi toate 12-cele de mai târziu (inclusiv 12 apostoli). David, care cunoştea mitul străvechi, glorificând Soarele, spune că Dumnezeu “în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, spaţiul solar fiind, de asemenea, bine marcat: “De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; / şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmi, 18).

*

 În Carpaţi, curăţenia şi temeinicia caracterizează totul, şi la români, şi la secui. Citeam, prin vechii cronicari maghiari (maghiari înseamnă “copii ai Pământului”, termenul “ungur” fiind folosit ca peiorativ de maghiarii din Ungaria, la adresa maghiarilor şi secuilor din Ardeal) şi, în primul rând, în cronica lui Bonfin, despre frăţietatea dintre secui şi români, care, împreună, i-au respins pe năvălitorii tătari, la 1241, de la poalele Carpaţilor, iar spiritul de atunci, de fii înfrăţiţi ai munţilor, încă se mai simte la secuii, maghiarii şi românii din Carpaţi, care trăiesc împreună şi, cum îmi spunea odinioară, la Sfântu Gheorghe, administratorul Casei Culturii, Csaba (se pronunţă Ciobo), duşmanul lor este unul singur: dictatorul comunist, pe atunci, dictatorul opulenţei, în ultimele decenii. Singura diferenţă între secui şi români o reprezintă memoria. La secui, memoria e sacră şi înseamnă identitate. La români, memoria nu există, iar identitatea este, de cele mai multe ori, doar un moft, simbolizat de Tricolor.  Tocmai de asta, peste tot, în secuime, Tricolorul flutură liber, lângă flamura mondialisă albastră a noii cununi de spini, iar noi ne mulţumim cu fluturatul, fără să ne învrednicim şi în a dura memorie.

*

*

Ditrău, satul care a dat nume oraşului Detroit

*

Înainte de a pleca în America, nişte meşteri secui au durat, la Ditrău, o superbă catedrală, pe care o zăreşti, de departe, fie că vii dinspre Topliţa, spre Gheorghieni, fie dinspre celelalte sate de secui din depresiunea netedă şi străjuită, jur-împrejur, de munţi a Gheorghienilor. Catedrala catolică din Ditrău, albă ca neaua, conturată, ici-colo, cu griuri şi nuanţe de negru, e nespus de frumoasă, mult mai frumoase decât cele construite, de către aceiaşi meşteri secui, peste ocean, în America, cea mai apropiată de minuăţia arhitectonică de la Ditrău fiind catedrala “Sweetest Heart of Mary”, construcţie precum cea din Ditrău, dar durată în cărămidă roşie şi violentată cromatic, conform gusturilor estetice americăneşti.

*

*

În America, în acelaşi loc, meşterii secui au construit mai multe biserici şi catedrale, toate în stilurile bisericii catolice din Ditrău şi, tocmai de asta, i s-a spus şi noului oraş american Ditrău, numele fiind scris Detroit – ca să se poată pronunţa… Ditrău.

*

În secuime, la Ditrău, nu am întâlnit nici un steag unguresc, deşi localnicii au îndreptăţirea de a-şi cinsti culorile naţionale. Nici inscripţii bilingve nu am întâlnit, decât pe cele în română şi în engleză ale unităţilor comerciale, dar am întâlnit, din abundenţă, altceva: memorie. Un steag înseamnă doar un simbol, pe când memoria înseamnă mult mai mult, înseamnă identitate.

*

În faţa catedralei din Ditrău, se află un parc minunat, în care se află şi monumentul eroilor din localitate, dincolo de o frumoasă poartă secuiască, vegheată, firesc, de eroul maghiar de la 1848, Kossuth Lajos:

*

*

În vecinătate, o piatră de marmoră, pe care scrie doar “Honfoglaló Vezérek Emlekere 2013”, înconjurată de 7 stâlpi de lemn, ciopliţi cu simbolistica acestrală a populaţiilor boreale, inclusiv Venus, inclusiv Dumnezeu-Cerul, inclusiv Mama Glie, o simbolistică întâlnită, desigur, şi la români. Ceva asemănător visam să fac, împreună cu sculptorii bucovineni, de la Reuseni, până la Tihuţa, atunci când plănuisem Calea Străbunilor, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, pe care, vrând să exploatez şi mitul lui Vlad Ţepeş, îl numisem Calea lui Dracula. Costa proiectul mai puţin decât un festival literar, dar s-a şters finanţarea, din motivele electorale ale triumvirilor daco-geţi Ponta-Nechifor-Lungu, care Lungu, înveterat vrăjmaş al culturii şi al memoriei, era, pe vremea aceea liberalo-pontic – mai mult pontic decât liberal.

*

 Monumentul acesta discret, cu placa de marmoră şi 7 stâlpi ciopliţi (în toate culturile, stâlp înseamnă strămoş şi, mai apropiat de noi, străbun) a fost durat, în 2013, “Pentru a comemora generalii cuceritori”, cei 7 generali maghiari de la 1848, la care şi secuii, nu doar maghiarii arădeni, ţin atât de mult. Asta înseamnă, de fapt, identitate, iar eu chiar îi admir pe maghiari pentru că se bat pentru memorie. Păcat doar că noi, românii, nu învăţăm nimic de la alţii şi ne călcăm memoria în picioare, terfelindu-ne identitatea.

*

*

Şi anul 1989 beneficiază, la Ditrău, de memorie, simbolistica fiind simplă şi transparentă: pe Axa Celestă se conturează Paradesha:

*

*

La Ditrău, oamenii, gospodari prin excelenţă, sunt deschişi la suflet şi comunicativi. Vorbesc şi româneşte, curat şi chiar prietenos (vorba lui Josef Attila: “Cumană era mama, iar tatăl meu secui, / un pic şi-un pic român sau pe de-a-ntregul poate, / eu de la gura mamei luai hrană şi crescui, / iar de la gura tatii, cuvânt despre dreptate”), iar când îţi citesc încântarea pe chip, în vreme de priveşti spre minunăţia arhitectonică închinată aceluiaşi Dumnezeu, chiar că se şi bucură.

*

*

Pionul sau Ceahlăul şi Cheile Bicazului

*

Până pe la 1900, Ceahlăul s-a numit Pionul, în ciuda eforturilor disperate ale lui Gheorghe Asaki de a impune un nume “creştin”. Odinioară Ceahlăul fusese, ca şi Rarăul, cu care, de altfel, seamănă, când vii dinspre Ardeal, un munte al Soarelui, un “AR RA AR AUM” (“crezi în Soare, crezi în Dumnezeu” – cum se zice şi în Psalmul 18 al lui David, în care “Dumnezeu şi-a făcut sălaşul în Soare”), iar numele Pionul venea de la troienii balcanici, care slujeau, începând de pe vremea pelasgilor, în Muntele Soarelui. Erau sute de temple solare în muntele Pionul, pe ruinele cărora s-au durat, mai târziu, schituri şi mănăstiri creştine. Iar crucea, înrădăcinată în Ceahlău, se sprijină impresionant pe cer.

*

*