Poeţi bucovineni necunoscuţi: Alexandru Petrino

Despre Alexandru Petrino, mare boier bucovinean, nu ştiu mare lucru, deşi s-a numărat printre prietenii şi tovarăşii de nădejde ai lui Alecu Hurmuzachi, în calitate de “ablegatul Sucevei” (în 1869), deci de deputat, în stăruinţele deşteptării naţionale prin cultură.

Întâmplător, pe când căutam mărturii despre mitul fals “Arboroasa”, prin lunile noiembrie 1877 – februarie 1878, am dat de un poem, semnat de Alexandru Petrino şi datat în 1875, “Resemnare”, care m-a impresionat şi prin modernitatea discursului liric şi prin încărcătura filosofică remarcabilă. Am cules poemul şi îmi propun ca, mâine, să pornesc în căutarea lui Alexandru Petrino, omul şi poetul, cu speranţa că îi voi găsi versurile risipite aiurea, ca să le aşez acolo unde merită.

Iar dacă voi izbuti să desluşesc, în cele din urmă, cărările, Bucovina se va putea mândri cu încă un tezaur de spiritualitate, pentru că Alexandru Petrino, spre deosebire de Dimitrie Petrino, m-a convins, doar cu poemul “Resemnare” că a risipit prin indiferenţa bucovineană o adevărată comoară.

Resemnare

Din primăvara vieţii cules-am flori frumoase

Şi toate-ntr-o ghirlandă curând le-am împletit,

Dar primăvara trece şi nopţile geroase,

Decorul vieţii mele, ghirlanda mi-a pălit.

De-atunci mă împresoară tristeţea din păcate

Şi cerul vieţii mele cu jale s-a-mbrăcat;

Pe dânsul nu luceşte o stea ca să-mi arate

Un loc de mântuire, un loc de debarcat.

Deplângeţi a mea soartă, dar cugetând la mine,

Grijiţi să nu vă-nşele un farmec răpitor,

Căci primăvara vieţii, de trece, nu mai vine,

O, inimă zdrobită, grădină fără flori!

(Familia, Anul IV, Nr. 20, 9/21 martie 1878, p. 117)

BUCOVINA - POEŢII POEŢI No Comments Jun 22

prietenii se duc şi nu mai vin

în memoria Paraschivei-Victoriţa BATARIUC

prietenii se duc şi nu mai vin,

deşi-i întinsă masa într-un munte

ca să le-aştern cununile pe frunte

când voi simţi nevoia să mă-nchin

ca să mă aflu şi să bag de seamă

ce căi mă mai aşteaptă îndelung

fără să ştiu unde va fi s-ajung

ca să mă naşti a doua oară, mamă,

în firul ierbii, năpădit de cetini

şi de lumina proaspătă prelinsă

unde aştept din veci cu masa-ntinsă

o ultimă-ntâlnire cu prieteni,

dar ei se duc, vezi, mamă, cum se duc

de parcă-ar vrea din sufletu-mi să fugă

pe când le vindec urmele cu-o rugă

pe care s-o rostesc nu mai apuc

căci muntele, când mi l-ai dat destin,

m-a copleşit cu soarele lui, mamă,

şi uite-aşa n-am mai băgat de seamă:

prietenii se duc şi nu mai vin

Cronici sentimentale, Poezie de ion dragusanul No Comments Jun 22

Zicălaşii: Concertul KLANGE AUS DER WALACHEI

O suită de “ecouri valahe”, încredinţate fără rost memoriei româneşti de neamţul Johann Andreas Wachmann, vor fi cântate, joi, 23 iunie, cu ocazia lansării volumului II al cărţii “Luminile pleiadei”, de Gheorghe Scîntei, în 3 reprize de câte 5 cântece româneşti de pe la anii 1800, pe care nimeni nu le-a mai auzit vreodată, nici în lume, nici în spaţiul carpato-ponta(ic) bucovinean.

Vor cânta, neplătiţi – după cum e regula utecismului democratic al culturii de barabule funcţionăreşti, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru, Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu. Doar 15 cântece vechi, din cele vreo 60, pe care Ion Andrei Wachmann, cum îşi spunea neamţul nostru, din dragoste pentru românii vremii lui, a vrut să le lase tezaur unei naţiuni. Şi, cum naţiune n-am mai ajuns noi şi nu sunt semne că vom mai ajunge vreodată, noi le-am luat, le-am curăţat de colbul ignoranţei şi suntem gata să vi le arătăm în deplina lor strălucire. Dacă, în mod întâmplător, vă mai şi interesează sacralitatea memoriei şi a spiritualităţii româneşti…

Jurnalism No Comments Jun 21

Un licăr de geniu: pictorul Carmel Georgescu

Pentru că îi cunosc bine evoluţia şi pentru că a izbutit să-mi întreacă şi cele mai optimiste aşteptări, obligându-mă să constat că în opera lui plastică pulsează un licăr de geniu, am hotărât să nu-l scap din mână pe pictorul Carmel Georgescu, împlinit în Germania, pentru că în Bucovina, deşi specialist în informatică, deşi creator de primă mână, nu găsea un loc de muncă. Intenţionez să-i păstrez vii, cu încrâncenare, rădăcinile lui rădăuţene. Şi nu îmi va fi greu, pentru că am onoarea de a-i fi şi de a-mi fi prieten. Dar trebuie să rămână în Occident, măcar încă zece ani, până se vor convinge tot mai mulţi europeni că pictorul Carmel Georgescu, cel care izbuteşte să zugrăvească aidoma şi lacrima de pe faţa unei fetiţe, dar şi expresia aceea dezarmantă de inocenţă îndurerată, în ciuda faptului că pictează modern, aproape sculptural pentru a se rosti nu prin simboluri, ci prin semnificaţii, este un licăr de geniu al spaţiului plastic european şi, cu atât mai mult, al celui românesc.

Ca să nu-l scap din mână (nu a mea, ci a memoriei şi a mărturisirii), i-am cerut lui Carmel Georgescu fotografii ale lucrărilor lui, pe care să le folosesc pentru copertele unor cărţi, care se vor lansa în august, la “Naţiunea Poeţilor”. Mi le-a trimis imediat şi o să vi le arăt, înainte de a vă înfăţişa şi două minunate portrete: cel al maestrului său, Dumitru Rusu, şi cel al promotorului lui Carmel Georgescu, Mihai Pânzaru-PIM (iarăşi, un portet de expresie extraordinar).

Stăpânind, pe deplin, meşteşugul şi având viziune amplă şi dinamică, pictorul Carmel Georgescu înseamnă un licăr de geniu, desprins din vetrele în spuză ale Bucovinei şi luminând undeva, departe. Eu încă mai desluşesc imensul gol în spuza din care a ţâşnit licărul şi, tocmai de aceea, din când în când, mi se încredinţează lumină.