1869: Ducatul Bucovina

Bucovina este o ţară mică, dar frumoasă, binecuvântată şi interesantă. Am putea întrebuinţa, cu tot dreptul, acea asemănare prea uzitată, că ea este o mărgea frumosă în coroana Austriei, durere numai că nu ştim în ce loc al coroanei să înfigem această mărgea. Cu aceasta însemnăm o calamitate politică-naţională, pe care a suferit-o Bucovina, îndată după încorporarea ei cu Austria, şi până la 1849, şi care chiar şi acum se pare a o ameninţa. Această observare se reduce la programul lui Smolka, care voieşte ca, la împărţirea imperiului în grupe federative, Bucovina să formeze o grupă cu regatul Galiţiei; la aceasta cu greu se vor învoi locuitorii ţării, afară de Poloni, care sunt foarte puţini.

Noi credemu a face un serviciu locuitorilor noştri, nu numai în Bucovina, ci şi în celelalte ţări şi, cu osebire, în ţările germane, dacă îi vom informa, mai de aprope, despre relaţiunile acestei ţări interesante. Într-adevăr, nu este de prisos a da puţin ajutor, în privinţa aceasta, guvernanţilor austrieci, căci ei se interesează foarte puţin de depărtatele ţări negermane, ceea ce are o influienţă foarte dăunoasă asupra stării politice în Austria germană. S-ar fi putut evita multe rătăciri, care s-au petrecut şi se petrec încă în politica Austriei, dacă Germanii austrieci, care se ţin de ginta cea mai cultă, şi-ar fi ţinut de datoria culturii lor să cunoască mai bine relaţiunile, reminiscenţele, exigenţele şi pretenţiunile celorlalte ţări şi popoare.

Bucovina îşi are numele de la pădurile cele pompoase de fagi, cu care este ornată. „Buk” se numeşte, în limba polonă (sau ruteană?) fagul roşu. În mod special, se zice că Ştefan cel Mare, principele Moldovei, a plantat, după o victorie strălucită, tot câmpul de luptă cu fagi, şi de acolo s-a născocit numele Bucovina (numele e vechi, menţionat de cronicarii poloni şi de tratatele polono-magiare încă din anul 1407). La început, se ţinea de Transilvania; însă, de la 1482 (confuzia de date era firească, în 1869, la un popor fără memorie – n.n.), când fu cucerită de Ştefan cel Mare, s-a ţinut de Moldova, până la 1777 (octombrie 1774 – n.n.).

Bucovina, împreunată cu Moldova, era mai mare ca acum, cuprindea 250 de mile geografice pătrate; ea era, atunci, de o însemnătate mai mare ca însăşi Moldova. Siretul, Rădăuţii şi Suceava, aceste cetăţi străvechi, erau, mai înainte, locuri de o cultură înfloritoare. Suceava fu întemeiată încă de Daci şi se numea, pe atunci, Sucidaya (iarăşi, confuzie – n. N.). Ea a fost reşedinţa principilor moldoveni, de la începutulu secolului XV (sfârşitul secolului al XIV-lea – n.n.), până în mijlocul secolului XVI; avea 1.600 case şi 40 de biserici, era foarte întărită şi, totodată, şi scaunul mitropoliei moldovene. Rădăuţi a fost scaunul episcopatului ţării, care fu strămutat, în 1786, de către regimul austriac, la Cernăuţi.

Bucovina a fost câmpul multor lupte cu Tătarii, Polonii şi Turcii. Căzând Moldova sub domnia turcească (confizii în lanţ, inclusiv în paragrafele care urmează – n. n.), se împărtăşi şi Bucovina de această soartă tristă. Suceava fu cucerită şi devastată, prin Turci, la anul 1675 (devastatorul a fost voievodul Dumitraşco Cantacuzino – n. n.), încât nici nu se mai întregi cum a fost. Acum număra numai 78 de case şi 600 delocuitori (iarăşi, inexact).

Încorporarea Bucovinei cu Austria s-a făcut într-un mod care, într-adevăr, nu se ţine de paginilc cele strălucite ale istoriei austriece. Maria Teresia a luat parte, în anul 1772, la împărţirea Poloniei şi a împreunat Galiţia şi Lodomeria cu Austria. Confinele acestui nou teritoriu păreau periclitate de către est; pentru apărarea lor şi-a îndreptat privirea asupra Bucovinei. În răsboiul ruso-turc din anul 1776, Rusia a ocupat Moldova, şi această ocupaţie dete şansă Austriei a trimte ş ea trupele sale, ca să ocupe Bucovina. Trată, apoi, cu Poarta, pe cale diplomatică, ea să pună mâna pe Bucovina, zicând, că-i este de trebuinţă pentru apărarea fruntariei.

Sultanul se socotea de domn al Moldaviei, cu putere neţărmurită şi, prin urmare, îndreptăţit a renunţa la o parte a ei. În 25 februarie 1777, se făcu tratatul despre încorporarea Bucovinei cu Austria şi, după o co-înţelegere mai detaliată, se regulară gruniţele, în luna lui iunie a aceluiaşi an. Principele Moldovei de atunci, Grigore Ghica, protestă în contra acestui act nelegal (nici vorbă să o facă, el fiind numit domn după ocuparea Bucovinei, în 1774 – n. n.), care vătăma integritatea principatului, însă, drept răsplată pentru legala lui protestare, fu demis de către Sultanul şi omorât, mai târziu, la Iaşi, de ieniceri (fu ucis pentru trădare, în favoarea ruşilor – n. n.).

Austria primi Bucovina, într-o mărime de peste 181 mile pătrate austriece. Politica dc atunci nu ţinea de cuviinţa şi datoria de a respecta autonomia acestei ţări de o însemnătate istorică. Promiteau, în frazele lor tradiţionale, noilor supuşi că li se vor respecta drepturile şi libertatea. Dar nu li se concese să aibă dieta lor proprie, ca Polonii din Galiţia, chiar nici numele cel istoric al ţării nu se susţinu, ci fu împreunată cu Galiţia, sub nume de cercul Cernăuţiului. Astfel rămase până la 1849. Atunci deveni Bucovina o ţară proprie şi ca atare fu recunoscută şi prin Constituţia din februarie.

Acest ducat nu este reprezentat în mod caracteristic în emblema imperiului austriac. Bucovina purta, mai înainte, însemnele moldovene, adică un cap de bivol cu o stea între coarne, într-un câmp auriu. Bucovina este o ţară cu osebire muntoasă şi, cu toate c poziţia ei este ridicată, totuşi este foarte fructiferă şi bine dotată cu toate darurile naturii. Are păduri pompoase, câmpuri frumoase şi mănoase, cultivă, în abundenţă vite comute, cai, oi şi stupi, are mine de sare, de fier, de plumb şi de argint. S-a dezvoltat şi lăţit şi o industrie însemnată de pănuri, lemne, piele şi metale.

Poporaţia se urcă la 480.000. Constă din Români, Ruteni, Nemţi, Armeni, Poloni, Slovaci, Maghiari, Evrei şi Ţigani. Românii şi Rutenii formează 88 procente din toată poporaţia. Care din aceste două seminţii este mai numeroasă nu este dat cu siguranţă; desigur, ambele sunt de asemene tării. Totuşi, Romanii, cu osebire în timpurile mai noi, sunt de o însemnătate mai mare, atât în privinţa intelectuală, cât şi în cea politică, şi formează majoritatea şi în dietă. Şi totuşi, chiar Românii au propus egala îndreptăţire a limbilor.

Bucovina s-a germanizat, cu mare zel, din timpul Mariei Teresiei, încoace, aşa încât cetăţile mai mari şi, cu osebire, în noua capitală, Cernăuţi, domneşte o viaţă germană. Şi totuşi, adevărata poporaţie germană abia se urcă la şase procente. Polonii şi Maghiarii fac numai un procent al întregii poporaţii, celelalte seminţii sunt şi mai puţin reprezentate; totuşi Evreii, în proporţie, sunt numeroşi şi, dimpreună cu Armenii, au în mâinile lor negoţul.

Cărnăuţiul, capitala ducatului, care înfloreşte abia de la anul 1772, numără peste 20.000 locuitori, este situat într-un ţinut romantic, lângă Prut, şi este reşedinţa autorităţilor ţării, a mai multor institute de cultură şi locul unei industrii şi comerţ însemnate. Pe muntele Cetina, din apropiere, zac ruinele unei fortăreţe vechi; săpând acolo, au aflat o sabie mare şi chiar o coroană de metal preţios.

Suceava, capitala cea veche, am amintit-o deja. Ea cuprinde o mulţime de monumente istorice. În biserica catedrală cea veche este mormântulu sfântului Ioan de Novi, a patronului greco-neunit al ţării Bucovina. Aici se află o comună armenească, care are fabrici însemnate de safian şi corduan.

Siretul, una dintre cele mai vechi cetăţi ale ţării, este însemnat numai prin târgurile cele mari de cai.

Rădăuţi, scaunul cel vechi episcopal, este renumit prin o „stava arabisa[ (prăsilă de cai arabi). În biserica principală se află morminte frumose de-ale strămoşilor lui Ştefan cel Mare. El însuşi, dimpreună cu mai mulţi principi moldoveni, este îngropat în mănăstirea basiliană, în satul Putna, care zace singură în mijlocul unor păduri mari.

Comuna Iacobeni are mine de fier, care produc, pe an, 10.000 chintale de fier brut. Lângă comuna Novoseliţa zace aşa-numitul „confiniu triplice” al celor trei împăraţi. Prutul formează, cu pârâulu Roctina, ce se varsă în el, o strâmtoare, în care se ating între sine Austria, Rusia şi Turcia (ad. Moldova). Dacă luăm în considerare trecutul, starea prezentă şi însemnătatea Bucovinei, atunci trebuie să dorim, ba să şi pretindem, în favoarea intereselor, a pretenţiilor istorice şi a datoriilor ţării, ca această ţară să se respecte şi dc aici, înainte, ca o individualitate autonomă politic, pentru ca să se poată dczvolta ca atare, în mod fericit, în ceea ce a făcut, deja, progrese atât de frumoase.

Referinţele istorice şi de stat ale Bucovinei nu ne îndreptăţesc, în nici un caz, la o încorporare cu Galiţia. Ea a fost pusă, fără voie, ci prin împreunarea cu Austria, într-o posesie excepţională şi are dreptul de a pretinde ca să nu o arunce, după plac, încolo şi încoace. Dacă monarhia austriacă se va traforma, într-adevăr, în mod federativ, după cum seşsi speră, atunci reprezentanţii cei legali vor decide ca să se alipească ţara către vreo grupă sau ba.

(Federaţiunea, Anul II, No. 121-306, Vineri 5 noiembrie / 24 octombrie 1869, 483, 484)

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 27

1867: Nutriri interne pentru flămânzii externi

În „Bukowina”, foaia nemțească oficială din Cernăuți, nr. 103, cetim următoarea înștiințare:

„Frecvența călătorilor din Rusia, care apucă calea lor prin Bucovina, este, de două luni, încoace, înemnată. Folosirea căii ferate pentru călătorii de desfătare, de cură și de negoț, face explicabilă astă frecvență, deși nu se poate nega că unele circumstanțe, în care se ivesc călătorii muscălești pe pământul Bucovinei, sunt așa de bătătoare la ochi, că publicul află însă a-și cugeta multe de toate și a face feluri de conexiuni. Unii din acei călători nici nu seamănă a avea lipsa de cură sau că ar călători, în lumea largă, pentru desfătare sau în neguțare. Încă și petrecerea lor mai lungă, pe loc, fără de o cauză plauzibilă, nu prea consună cu un scop ordinar de călătorie.

Se vede, din toate, că balaurul nordic, de care se zice că stă la pândă deasupra Galiției, nu s-ar împăca cu acea îmbucătură mare, cică capătă tot mai mult apetit și de Bucovina, ca să o înghită și pe ea, cum a înghițit, înainte cu câteva decenii, pe surioara ei, Besarabia. Altminteri nu ne putem explica vizitele numeroase ale domnilor muscali, despre care raportează, în acest mod, și un organ oficial, decât că acei pseudo-călători voiesc a se încredința dacă, prin manierele dă până acum, sunt destul de netezite căile în Bucovina pentru un alai panslav sau că poate ar mai fi de tramis o droaie (turmă) dc apostoli, care, prin miejloacele cunoscute, să câştige lipași și, cu ajutorul acestora, să prepare poporul bucovinean pentru o întâmpinare solemnă.

De atari înccrcări, devenite, prin alte țări, deja ordinare, nu ne mirăm nicicum, dacă cugetăm, deoparte, la nesațul de țări din secolul nostru, iar pe de altă parte, la proverbul „fata cu avere are mulţi pețitori”, care se poate aplica la Bucovina mai vârtos, deoarece astă țărișoară nu e numai avută, mai e și cât se poate de frumușică; însă de ce ne mirăm și reprobăm e cum de una ca aceasta nu se putu prevedea de cei ce stau în fruntea țării, când începură unii, alţii a-i da Bucovinei o față slavă, prin felurite sulimeneli (rumenele, albele) sociale și politice? Din cele multe de astă natură, atingem numai introducerea limbii rutene în gimnaziu și în școlile reale naționale din Cernăuți, cu înscrierea ridiculă și în limba ruteană pe tabla acesteia din urmă, precum și încercarea unei asemene introduceri în gimnaziul național greco-ortodox din Suceava; execiva întrebuințare a limbii rutene în școlile poporale din ținuturile mărginașe cu Galiția și aplicarea ei în multe alte școli din țară; cântările slavone prin biserici, după ceremonialul din Galiția și după note muzicale procurate din Moscova și Petrupole, și liturghisirile în limba rusească însăși în biserica catedrală din Cernăuți, în mania dorinței auzitorului; manifestările de politică cu limba rusească în scara ierarhică și guvernamentală, iar, mai cu seamă, în viața socială și chiar în adunările de petrecere: acestea numai atingând, lăsăm să judece oricine, cu mintea sănătoasă și nepreocupată, dacă nu s-a lucrat dinlăuntru, credem că numai din neprecauțiune și nu din culpabilitate, în mâinile externe, ce stau întinse de a cuprinde și astă țărișoară română?

Sperăm vârtos în simțul antislav al poporului din Bucovina, iar mai cu seamă în înțelepciunea și patriotismul nobilimii și a inteligenței naționale, și nu mai puțin în adeverința neclătită de comun a clerului către tronul Maiestăţii Sale, că încercările de la miazănoapte se vor respinge, cu disprețul meritat și cu toată puterea morală, și însăși fizică; dar, de ar înteți, totuși, nesațiul panslav a înghiți naționalitatea română din Bucovina și de i-ar succede a realiza, încâtva, planul și peste acest petec de pământ românesc, atunci toată responsabilitatea va cade pe capul celora ce, prin politica lor de până acum, au ahiesat apetitul străin, deoarece e lucru știut că pețitorul începe tocmai atunci a cugeta mai serios de nuntă, dacă, din partea pețitei, vede un surâs voios și aude un cuvânt după inima lui, iar de nu sunt acestea, se lasă curând de planurile sale și-și caută de cale.

Seriozitatea lucrurilor ne face, dară, a deștepta atenţia publică la pericole mai mult decât posibile pentru Bucovina și a provoca, cu tot adinsul, la o schimbare a politicii de până acum. Că la locotenența c. r. a țării consilierul de școli, dl Gustav Bozdech, care, precum e știut, este un ceh, cu suflet și cu trup, de va tot face raporturi și emise apologetice în favorea rutenismului, nu vor întârzia și în Bucovina certurile naționale, asemene celora din Boemia. Și la consistoriu, părintele episcop, de va păși, și de aci, înainte, a se folosi de procedura, îndătinată episcopilor servi prin diecesele romane, nu vor întârzia înverșunările asemene celora din Banat și Ungaria. Însuși din despărțământul gr. or. al Ministerului de culte, de se va tot demanda, bunăoară că, cu emisul din 29 iulie 1866, aplicarea limbii rutene în afacerile oficioase ale diecezei, cei puțini, ce sunt molipsiţi de ideea panslavismului, vor fi tot mai cutezători și, la a doua emanație panslavă din Moscova, nu se vor împiedica mult de a reprezenta și pe poporul din Bucovina. Însă ceea ce poate fi mai periculos este că, prin dispoziții oficioase de astufel, se netezește calea pentru domnii moscali, care vor zice, curând, și despre bucovineni, cum zic despre galițieni: „Eto nasie roseiske liudi na Bucovine, ca co u Galicie! Paidom do nech!” (Iacă oameni de-ai noştri și în Bucovina, ca în Galiția! Să mergem la dânșii!).

(Albina, Anul II, Nr. 94-201, vineri 25 august / 6 septembrie 1867, p. 1)

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 27

Se râsfrânse peste lume blândul zâmbet: Расе vouă!

Joi:

Miezul nopţii. Dorm în pace suferinţele umane,

Văl de linişte pluteşte pe grădina Ghetsimane;

Jos, pârâul Cedron cântă, presărat ca flori de stele.

S-ar părea că-n noaptea asta dorm şi duhurile rele.

Dorm, pe-aproape ucenicii, iar Iisus, singur se roagă.

Deodată, din visare, tresări grădina-ntreagă:

Se-auzi sărutul Iudei, licări o spadă-n aer

Şi măslinii murmurară, deşteptaţi de tristul vaier.

Vineri:

Cer albastru şi Golgota geme-n răcnet de barbari.

Suferă pe crucea morţii Dumnezeu, între tâlhari.

Buza lui Isus e arsă, fruntea-i sângeră de spini;

Torturat de remuşcare, plânge Iuda sub măslini.

S-a-nnoptat în miezul zilei: cerul nu mai vrea să vadă

Adevărul şi iubirea date răutăţii pradă…

Un suspin: „O, tată, tată, pentru ce m-ai părăsit?”.

Dumnezeu se-nduioşează, negurile s-au topit.

Capul fiului se pleacă, sufletul e mântuit.

Tremură-ngrozit pământul şi scriptura s-a-mplinit.

Uluiţi, răstignitorii au rămas fără cuvânt,

Undeva, de-un pom atârnă Iuda, clătinat de vânt.

Sâmbătă:

Ceru-ntunecat se-ntinde ca un doliu de năframă

Peste lumea-n care plânge o fecioară. Şi o mamă.

Ucenici, orfani de Domnul, rătăcesc stingheri pe uliţi,

Adevărul zace-n groapă, între spede şi-ntre suliţi.

Duminică:

Îngerul cu-aripi de raze a venit din slăvi cu zorii,

S-a cutremurat pământul, înlemnit-au păzitorii.

Glas de înger, groapa goală, amuţită orice gură.

S-a-mplinit, din vorbă-n vorbă, profeţia din scriptură.

Adevăr zic, se schimbară în aureolă spinii,

Şoapte dulci de mângâere răspândeau în vânt măslinii

Şi pe când natura-ntreagă se scălda-n lumină nouă,

Se râsfrânse peste lume blândul zâmbet: „Расе vouă!”.

George A. PETRE

(Vestul României, Anul II, No. 35, Duminică 27 aprilie 1924)

Poezia christică la români No Comments Apr 26

1933: Paștele la Ierusalim

Tizian, Banul de dajdie – Luceafărul, 1910

Nu există creştin, pe faţa pământului, care să nu dorească, din tot adâncul sufletului său, să ajungă la Sfântul Mormânt al Domnului. A putea să prăznuiască sărbătoarea Paştelui la Ierusalim ar fi cea mai mare fericire pentru un creştin evlavios. Cât de fericiţi sunt socotiţi toţi acei care s-au învrednicit să vadă locurile sfinte, mai ales în timpul sărbătorilor Paştelui! Cinstea ce li se dădea, altădată, acestor oameni era o cinste deosebită. Chiar la numele de familie li se adăuga supranumele de „închinatul”. Ca în toate timpurile, şi azi, fiecare creştin are dorinţa ca, cel puţin o dată în viaţa lui, să poată să ajungă la mormântul Domnului.

Înainte de marele război, închinătorii cei mai numeroşi, care veneau la Sfântul Mormânt, erau ortodocșii, şi anume Ruşii. În fiecare an, zece mii, până la treizeci de mii de Ruşi, veneau la locurile sfinte şi-şi îndeplineau făgăduinţele lor religioase, cu atâta credinţă, încât impresionau profund celelalte confesiuni. Printre închinătorii ortodocși, totdeauna au figurat şi Românii, dar numărul lor niciodată n-a trecut de 200 pe an.

După război, situaţia s-a schimbat. Rusia, căzând pradă bolşevismului, n-a putut să-şi mai manifeste sentimentele sale religioase, în libertatea de mai înainte. Azi, închinătorii cei mai numeroşi, care vin la Sfântul Mormânt, cu ocazia sărbătorilor Paştelui şi peste an, sunt catolicii. După catolici, vin protestanţii. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt Americanii. Dispunând de o valută forte, Americanii pot vizita Palestina cu multă uşurinţa. Obişnuiţi cu automobile din America, ar vrea să viziteze chiar şi Sfântul Mormânt tot cu automobilele. Din pricina îngustimii străzilor Ierusalimului, sunt nevoiţi să vină pe jos, lucru care-i face să se arate indispuşi faţă de guvernul englez, că nu face un tren electric special, care să aducă pe vizitatori, de la gară, la Sfântul Mormânt, direct.

Cu ocazia sărbătorilor Paştelui, se strâng în Ierusalim naţiunile confesiunilor următoare:

1. Ortodoxă;

2. Romano-catolică;

3. Armeană;

4. Coptă;

5. Syriană;

6. Protestantă (de toate nuanţele);

7. Abysiniană.

Întâlnirea, laolaltă, a tuturor acestor confesiuni impresionează plăcut pe închinători. Francezul, pentru prima dată, vede pe Abysinianul din mijlocul Africii. Românul se întâlneşte cu Copţii de pe valea Nilului. Danezul vede pe Arabul ars de soare, care trăieşte îmbrăcat numai cu o simplă cămaşă de stambă. Vederea acestor oameni, cu deosebiri însemnate, vederea bisericilor şi locurilor sfinte trezesc o impresiune puternică în sufletele tuturor închinătorilor.

Închinătorii vin la Ierusalim

Paștele romano-catolicilor întotdeauna coincide cu cel al protestanţilor, iar Pastele ortodocșilor din Ierusalim, întotdeauna se prăznuieşte în aceeaşi zi cu armenii, copţii, abysinienii şi syrienii. De obicei, Paștele romano-catolicilor nu cade în aceeaşi zi cu al nostru, al ortodocșilor. Se întâmplă, totuşi, deseori, ca Paștele ortodocșilor să coincidă cu cel al catolicilor şi, deci, toate confesiunile creştine să serbeze, în una şi aceeaşi zi, sărbătoarea Paştelui. Chiar în anul acesta, sărbătoarea Paştelui coincide. Această coincidenţă, însă, aduce după sine o grozăvie. Mulţimea de noroade, strânsă în Ierusalim, nu încape în biserica Sfântului Mormânt. Fiecare credincios ar dori să vadă slujba confesiunii sale şi, pentru aceasta, caută să se strecoare, prin mulţime, cât mai aproape de biserica respectivă. Dar înghesuiala devine aşa de mare, încât nimeni nu poate să se mişte şi, vrând, nevrând, trebuie să rămână în locul unde se află. Cei care n-au venit cu 2-3 ore mai înainte de începerea slujbei, rămân departe de biserica Sfântului Mormânt, care, destul de încăpătoare în cursul anului, rămâne neîncăpătoare acum, la sărbătoarea Paştelui.

De obiceiu închinătorii vin la Ierusalim, în aşa fel, încât să poată lua parte la toate slujbele din Săptămâna Patimilor.

În fiecare zi, se fac slujbe, de dimineaţă, iar la ora 5, seara, încep deniile, care se fac cât se poate de frumos. Aceste denii le fac şi catolicii, precum şi celelalte confesiuni, afară de protestanţi, dar ele nu sunt aşa de frumoase şi atrăgătoare ca la ortodocși.

De sărbătorile Paştelui, pe lângă alţi închinători, vin şi mulţi preoţi (de mir şi monahi). Toţi sunt îmbrăcaţi în odăjdii şi introduşi în numărul clerului Patriarhiei de Ierusalim. La vohoadele ce se fac, înşirarea a doi, câte doi, a tuturor clericilor, formează un cortegiu, pe cât de impunător, pe atât de impresionant. Intonarea unei rugăciuni, de acest impozant şir de clerici, produce o tonalitate atât de puternică şi de armonioasă, că zguduie sufleteşte şi pe cel mai rece om.

Slujbă în biserica de pe locul pretoriului lui Pilat

Deniile impunătoare încep de Miercuri, când începe descrierea patimilor Domnului. În fiecare zi, de aci, înainte, se fac slujbe pe locurile unde a suferit Domnul. Aşa, de pildă, Miercuri se face slujbă mare în biserica ce se află construită pe locul pretoriului unde Pilat a judecat pe Iisus. Închinătorii, care iau parte la slujba din această biserică, sunt profund impresionaţi de vederea grotelor de piatră masivă, ce se văd în partea de răsărit a bisericii. Aceste grote au tăietura romană şi serveau ca închisoare a deţinuţilor, până la judecarea lor. Aci au stat închişi Baraba şi Mântuitorul, până la judecarea lor, de către Pilat, când Baraba a fost eliberat, iar Mântuitorul, condamnat, pentru că aşa dorea poporul iudeu.

Joi, de dimineaţă, se săvârşeşte liturghia, în biserica Sfântului Iacob, din aripa de apus a bisericii Sfântului Mormânt. După săvârşirea acestei liturghii, Patriarhul Ierusalimului, însoţit de clerul său, iese în curtea bisericii Sfântului Mormânt şi face spălarea picioarelor, care, azi, nu se mai oficiază decât în Ierusalim; se săvârşeşte în modul următor: încă de Miercuri seara, Patriarhul înştiinţează pe doisprezece dintre arhimandriţii cinului monahal din Ierusalim, care vor închipui pe cei doisprezece apostoli, cu care Mântuitorul a săvârşit Cina cea de Taină. Toţi aceştia asistă la liturghia, oficiată în biserica Sfântului Iacob şi săvârşită chiar de Patriarh.

După terminarea sfintei liturghii, aceşti doisprezece arhimandriţi, împreună cu patru diaconi şi cu Patriarhul, ies în curtea bisericii Sfântului Mormânt. Aci, se află, de mai dinainte aşezat, un postament, unde se suie patriarhul, cu cei doisprezece arhimandriţi. Unul dintre diaconi se suie pe un balcon, aşezat lângă acest postament, şi începe să citească din Evanghelia de la Ioan (13, 11-16), episodul în care se vorbeşte despre spălarea picioarelor. Pe postament, se află o cană mare cu apă, un lighean şi un ştergar mare.

Spălarea picioarelor

Diaconul citeşte pericopa evanghelică, cu intermitenţe, ca să aibă patriarhul timpul necesar să facă toate mişcările necesare. Ajunşi pe postament, cei doisprezece arhimandriţi se aşează pe scaune, iar patriarhul începe să-şi desbrace veşmintele sale arhiereşti, până la stihar. Rămas numai în stihar, îşi încinge mijlocul cu un şervet mare, toarnă apă, din cană, în lighean, şi se apropie de primul arhimandrit, păstrând concordanţa cu cetirea diaconului. Cei doisprezece arhimandriţi, în timpul cât patriarhul se dezbracă de veşmintele sale, îşi descalţă piciorul drept şi aşteaptă.

Patriarhul se apropie, cu ligheanul, de fiecare arhimandrit, îi ia piciorul, îl bagă în lighean şi i-l şterge cu ştergarul, ce-l poartă la cingătoare.

Când vine rândul lui Simon Petru, arhimandritul care-l reprezintă se scoală şi spune cuvintele de împotrivire ale lui Petru. Răspunzându-i patriarhul cu cuvintele lui Iisus, i se spală şi lui piciorul, şi aşa, până se sfârşesc toţi cei doisprezece arhimandriţi.

Sfârşită spălarea picioarelor, patriarhul începe să se îmbrace, din nou. În timpul cât se îmbracă el, trei dintre aceşti doisprezece arhimandriţi, care reprezintă pe Iacob, pe Petru şi pe Ioan, merg pe scara postamentului şi se culcă. Patriarhul citeşte o rugăciune, cu glas fierbinte, şi se duce şi scoală pe cei trei. Reîntors, citeşte încă o rugăciune duioasă. Revenind lângă cei trei, îi găseşte iar dormind. Sculându-i, cei trei arhimandriţi merg la locurile lor şi, cu aceasta, ceremonia ia sfârşit.

Scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării

Se formează, din nou, cortegiul şi suie, apoi, la reşedinţa patriarhală. Seara, la denie, se cântă slujba Sfintelor Patimi, cu cele douăsprezece evanghelii. Frumoasă şi impresionantă prin natura ei, această slujbă devine şi mai atrăgătoare, prin cetirea celor douăsprezece evanghelii, în limbile popoarelor ortodoxe, care se află venite în Ierusalim.

Începută la ora 5 p. m., denia este sfârşită la orele 9. Nefiind târziu, mulţi dintre închinătorii pioşi au dorinţa să parcurgă, cu picioarele lor, drumul făcut de Mântuitor, de la casa în care a instituit Cina cea de Taină, şi până în grădina Ghetsimani, unde s-a rugat şi a fost prins. Drumul se face, sub conducerea unui cunoscător, fiind accidentat şi timp de noapte. Se pleacă de pe muntele Sion (partea de apus a Ierusalimului) şi se continuă, pe lângă zidul vechii cetăţi, în partea sudică a templului lui Solomon, se scoboară coasta văii Iosafat, se trece pârâul Kedron şi, în două minute, se ajunge în grădina Ghetsimani.

În tăcerea adâncă a nopţii, numai paşii celor ce merg se aud. Inimile sunt cuprinse de un puls neobişnuit, iar mintea fiecăruia străbate secolele şi, aievea, reface scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării. După câteva minute de mers, se iese afară din oraş, pe lângă zidul de împrejmuire al cetăţii, zidit după obiceiul celor vechi.

Aci, convoiul se opreşte şi conducătorul citeşte din evanghelistul Matei (26, 30-36). Cuvintele izbesc în inimă ca nişte pietre grele şi toată făptura lăuntrică este încordată. Se îngenunche şi toată lumea se roagă. Poate nu este alt moment mai impunător în viaţa închinătorului, în care el să poată înălţa o rugăciune mai fierbinte. După o linişte de câteva minute, convoiul continuă drumul, pe lângă zidul templului lui Solomon, şi începe să scoboare coasta văii Iosafat.

Ajuns lângă pârâul Kedron, convoiul se opreşte, iarăşi. Închinătorii sunt atât de emoţionaţi, încât bătăile inimilor li se par nişte tic-tacuri de ceasornice. Conducătorul citeşte, iarăşi, din sfintele Evanghelii (Ioan 18, şi Matei 26, 36-75). Atât de sublime par aceste cuvinte, cetite în tăcerea nopţii şi, mai ales, lângă locul unde Mântuitoriul le-a rostit, încât ochii închinătorilor se înmoaie în lacrimi.

După aceasta, convoiul păşeşte, cu pietate, peste pârâul Cedrilor (Kedron) şi se apropie de locul grădinii Ghetsimani. Aci, fiecare îngenunche şi se roagă, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat şi l-a învrednicit să calce peste aceste locuri atât de sfinte. În întunericul nopţii, măslinii seculari, din grădina Ghetsimani, par ca nişte năluci nocturne. Luminile mici şi slabe, ce se zăresc la casele din Ierusalim, măresc şi mai mult puterea de impresionare a închinătorilor. Atmosfera este aşa de plăcută, locul atât de scump, încât închinătorul n-ar mai pleca. Totuşi, mulţimea celor de faţă se depărtează.

Ortodocşii merg la biserica rusă, iar catolicii, în biserica lor. Pe la orele 11, nimeni nu se mai aude. Cei ce priveghiază au intrat în biserici şi, acolo, se roagă până dimineaţa.

În faţa Sfântului Mormânt

Vineri, la orele 8 dimineaţa, se citesc Ceasurile Împărăteşti, sus, în biserica de pe Golgota. Ia parte tot clerul partiarhal, în frunte cu patriarhul. În această zi, se posteşte. Nimeni, până la ora 4, după-amiază, n-are voie să guste ceva. La ora 7, seara, se începe serviciul prohodului. În faţa reşedinţei patriarhale, care este aproape de Sfântul Mormânt, se adună tot clerul patriarhal, împreună cu închinătorii clerici, veniţi la Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor. Un cortegiu impozant pleacă către biserica Sfântului Mormânt, în sunetele clopotelor bisericii patriarhale. De multe ori, acest cortegiu a numărat până la 100 de clerici.

Ajuns în faţa Sfântului Mormânt, cortegiul se opreşte. Patriarhul intră în capela Sfântului Mormânt, unde îngenunche. Ieşit, se îmbracă cu mantia şi trece în scaunul său. Cortegiul intră în altarul bisericii ortodoxe. De aci, după începerea cetirii celor şase psalmi, ies, doi, câte doi, fac obişnuitele închinăciuni şi primesc binecuvântarea patriarhului. Intraţi în altar, se îmbracă în odăjdii. După terminarea canonului, ies, iarăşi, doi, câte doi, şi formează, din nou, cortegiul, la urma căruia merge patriarhul, urmat şi el de guvernatorul Palestinei, de consuli şi de închinătorii mireni, în limita locului posibil.

Cortegiul, în cântări specifice bisericii de la Sfântul Mormânt, ocoleşte biserica ortodoxă şi merge la biserica de pe Golgota, care e situată lângă biserica ortodoxă. Aci, se citeşte Evanghelia, se zice Ectenia Mare şi se ţine o predică (azi, în limba engleză).

La biserica Sfântului Mormânt, Joi, seara, la slujba Sfintelor Patimi, nu se scoate Sfânta Cruce. Motivul: Nu se poate muta Crucea din locul unde a fost răstignit, cu adevărat, Mântuitorul. Ea rămâne, tot timpul, pe Golgota. După predică, cortegiul scoboară de pe Golgotâ şi merge, cu Sfântul Epitaf, la locul unde Mântuitorul a fost uns cu miresme. Aci, se zice o ectenie şi urmează predica în limba arabă. După această predică, cortegiul merge la Sfântul Mormânt, pe care-l înconjoară de trei ori. Aci, se predică în limba grecească. După predică, se începe prohodul, aşa cum se face şi la noi, fără nici o deosebire. Slujba se termină la ora 11 şi jumătate din noapte. După terminarea ei, patriarhul aşterne, pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt, un strat subţire de vată, care rămâne aci până a doua zi, la ora 12.

Serviciul Sfintei Lumini

Sâmbătă, până la ora 11, dimineaţa, nu are loc nici un serviciu religios. Totuşi, mulţimea închinătorilor, de la ora 7 şi jumătate, când se deschide Sfântul Mormânt, dă năvală ca să apuce un loc, de unde să poată vedea mai bine. Sâmbătă, la ora 11 şi 40, se începe serviciul Sfintei Lumini, serviciu şi minune, care are loc numai la Sfântul Mormânt, în sfânta şi marea Sâmbătă. Descrierea acestui serviciu o vom face cu altă ocaziune, într-un articol special.

După serviciul Sfintei Lumini, care se termină la 12 şi un sfert, începe liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia e terminată la ora 3, după-amiază, când se împărtăşesc mulţi credincioşi.

Duminică, la ora 12, noaptea, cortegiul patriarhal scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt, pentru serviciul învierii. Iau parte, iarăşi, guvernatorul Palestinii, consulii ţărilor ortodoxe, precum şi mulţimea închinătorilor aflaţi în Ierusalim. Se începe, ca şi la noi, însă se face înconjurul Sfântului Mormânt, de trei ori, în intonarea cântării „Învierea Ta Christoase”, după care urmează cetirea Evangheliei, în faţa capelei Sfântului Mormânt, şi slujba cealaltă, după rânduială. Slujba liturghiei se termină la ora 5.

Serviciul învierii a doua

O ceremonie plină de fast şi frumuseţe este serviciul învierii a doua, care se face, ca şi la noi, Duminică, la ora 12 din zi. În faţa reşedinţei patriarhale, se strânge, iarăşi, tot clerul patriarhal, împreună cu clerul venit la închinare. În frunte cu patriarhul, toţi se îmbracă în odajdiile cele mai scumpe şi, formând cortegiul, scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt. Intraţi în biserica ortodoxă, se începe slujba vecerniei, pe larg. Ieşirea cortegiului la vohod şi intonarea cântării „Lumină lină” impresionează şi entuziasmează adânc mulţimea celor de faţă.

Frumuseţea acestui serviciu o formează cetirea Evangheliei în limbile tuturor naţiunilor ortodoxe. Cetirea se face pe versete. Se citeşte primul verset, în limba grecească, apoi în limba arabă, rusească, românească, sârbească, bulgărească etc. În ordinea aceasta, se cetesc toate versetele, până la finele Evangheliei ce se citeşte la a doua înviere.

Cu serviciul învierii a doua se termină aglomeraţia la Sfântul Mormânt. Închinătorii, chiar din ziua aceasta, încep să plece. Cei care mai rămân se duc să viziteze şi celelalte locuri sfinte, ca Betlehem, Nazaret, Iordan etc., după terminarea cărora se întorc în ţările lor.

At. NEGOIŢĂ