1933: Paștele la Ierusalim

Tizian, Banul de dajdie – Luceafărul, 1910

Nu există creştin, pe faţa pământului, care să nu dorească, din tot adâncul sufletului său, să ajungă la Sfântul Mormânt al Domnului. A putea să prăznuiască sărbătoarea Paştelui la Ierusalim ar fi cea mai mare fericire pentru un creştin evlavios. Cât de fericiţi sunt socotiţi toţi acei care s-au învrednicit să vadă locurile sfinte, mai ales în timpul sărbătorilor Paştelui! Cinstea ce li se dădea, altădată, acestor oameni era o cinste deosebită. Chiar la numele de familie li se adăuga supranumele de „închinatul”. Ca în toate timpurile, şi azi, fiecare creştin are dorinţa ca, cel puţin o dată în viaţa lui, să poată să ajungă la mormântul Domnului.

Înainte de marele război, închinătorii cei mai numeroşi, care veneau la Sfântul Mormânt, erau ortodocșii, şi anume Ruşii. În fiecare an, zece mii, până la treizeci de mii de Ruşi, veneau la locurile sfinte şi-şi îndeplineau făgăduinţele lor religioase, cu atâta credinţă, încât impresionau profund celelalte confesiuni. Printre închinătorii ortodocși, totdeauna au figurat şi Românii, dar numărul lor niciodată n-a trecut de 200 pe an.

După război, situaţia s-a schimbat. Rusia, căzând pradă bolşevismului, n-a putut să-şi mai manifeste sentimentele sale religioase, în libertatea de mai înainte. Azi, închinătorii cei mai numeroşi, care vin la Sfântul Mormânt, cu ocazia sărbătorilor Paştelui şi peste an, sunt catolicii. După catolici, vin protestanţii. Dintre aceştia, cei mai mulţi sunt Americanii. Dispunând de o valută forte, Americanii pot vizita Palestina cu multă uşurinţa. Obişnuiţi cu automobile din America, ar vrea să viziteze chiar şi Sfântul Mormânt tot cu automobilele. Din pricina îngustimii străzilor Ierusalimului, sunt nevoiţi să vină pe jos, lucru care-i face să se arate indispuşi faţă de guvernul englez, că nu face un tren electric special, care să aducă pe vizitatori, de la gară, la Sfântul Mormânt, direct.

Cu ocazia sărbătorilor Paştelui, se strâng în Ierusalim naţiunile confesiunilor următoare:

1. Ortodoxă;

2. Romano-catolică;

3. Armeană;

4. Coptă;

5. Syriană;

6. Protestantă (de toate nuanţele);

7. Abysiniană.

Întâlnirea, laolaltă, a tuturor acestor confesiuni impresionează plăcut pe închinători. Francezul, pentru prima dată, vede pe Abysinianul din mijlocul Africii. Românul se întâlneşte cu Copţii de pe valea Nilului. Danezul vede pe Arabul ars de soare, care trăieşte îmbrăcat numai cu o simplă cămaşă de stambă. Vederea acestor oameni, cu deosebiri însemnate, vederea bisericilor şi locurilor sfinte trezesc o impresiune puternică în sufletele tuturor închinătorilor.

Închinătorii vin la Ierusalim

Paștele romano-catolicilor întotdeauna coincide cu cel al protestanţilor, iar Pastele ortodocșilor din Ierusalim, întotdeauna se prăznuieşte în aceeaşi zi cu armenii, copţii, abysinienii şi syrienii. De obicei, Paștele romano-catolicilor nu cade în aceeaşi zi cu al nostru, al ortodocșilor. Se întâmplă, totuşi, deseori, ca Paștele ortodocșilor să coincidă cu cel al catolicilor şi, deci, toate confesiunile creştine să serbeze, în una şi aceeaşi zi, sărbătoarea Paştelui. Chiar în anul acesta, sărbătoarea Paştelui coincide. Această coincidenţă, însă, aduce după sine o grozăvie. Mulţimea de noroade, strânsă în Ierusalim, nu încape în biserica Sfântului Mormânt. Fiecare credincios ar dori să vadă slujba confesiunii sale şi, pentru aceasta, caută să se strecoare, prin mulţime, cât mai aproape de biserica respectivă. Dar înghesuiala devine aşa de mare, încât nimeni nu poate să se mişte şi, vrând, nevrând, trebuie să rămână în locul unde se află. Cei care n-au venit cu 2-3 ore mai înainte de începerea slujbei, rămân departe de biserica Sfântului Mormânt, care, destul de încăpătoare în cursul anului, rămâne neîncăpătoare acum, la sărbătoarea Paştelui.

De obiceiu închinătorii vin la Ierusalim, în aşa fel, încât să poată lua parte la toate slujbele din Săptămâna Patimilor.

În fiecare zi, se fac slujbe, de dimineaţă, iar la ora 5, seara, încep deniile, care se fac cât se poate de frumos. Aceste denii le fac şi catolicii, precum şi celelalte confesiuni, afară de protestanţi, dar ele nu sunt aşa de frumoase şi atrăgătoare ca la ortodocși.

De sărbătorile Paştelui, pe lângă alţi închinători, vin şi mulţi preoţi (de mir şi monahi). Toţi sunt îmbrăcaţi în odăjdii şi introduşi în numărul clerului Patriarhiei de Ierusalim. La vohoadele ce se fac, înşirarea a doi, câte doi, a tuturor clericilor, formează un cortegiu, pe cât de impunător, pe atât de impresionant. Intonarea unei rugăciuni, de acest impozant şir de clerici, produce o tonalitate atât de puternică şi de armonioasă, că zguduie sufleteşte şi pe cel mai rece om.

Slujbă în biserica de pe locul pretoriului lui Pilat

Deniile impunătoare încep de Miercuri, când începe descrierea patimilor Domnului. În fiecare zi, de aci, înainte, se fac slujbe pe locurile unde a suferit Domnul. Aşa, de pildă, Miercuri se face slujbă mare în biserica ce se află construită pe locul pretoriului unde Pilat a judecat pe Iisus. Închinătorii, care iau parte la slujba din această biserică, sunt profund impresionaţi de vederea grotelor de piatră masivă, ce se văd în partea de răsărit a bisericii. Aceste grote au tăietura romană şi serveau ca închisoare a deţinuţilor, până la judecarea lor. Aci au stat închişi Baraba şi Mântuitorul, până la judecarea lor, de către Pilat, când Baraba a fost eliberat, iar Mântuitorul, condamnat, pentru că aşa dorea poporul iudeu.

Joi, de dimineaţă, se săvârşeşte liturghia, în biserica Sfântului Iacob, din aripa de apus a bisericii Sfântului Mormânt. După săvârşirea acestei liturghii, Patriarhul Ierusalimului, însoţit de clerul său, iese în curtea bisericii Sfântului Mormânt şi face spălarea picioarelor, care, azi, nu se mai oficiază decât în Ierusalim; se săvârşeşte în modul următor: încă de Miercuri seara, Patriarhul înştiinţează pe doisprezece dintre arhimandriţii cinului monahal din Ierusalim, care vor închipui pe cei doisprezece apostoli, cu care Mântuitorul a săvârşit Cina cea de Taină. Toţi aceştia asistă la liturghia, oficiată în biserica Sfântului Iacob şi săvârşită chiar de Patriarh.

După terminarea sfintei liturghii, aceşti doisprezece arhimandriţi, împreună cu patru diaconi şi cu Patriarhul, ies în curtea bisericii Sfântului Mormânt. Aci, se află, de mai dinainte aşezat, un postament, unde se suie patriarhul, cu cei doisprezece arhimandriţi. Unul dintre diaconi se suie pe un balcon, aşezat lângă acest postament, şi începe să citească din Evanghelia de la Ioan (13, 11-16), episodul în care se vorbeşte despre spălarea picioarelor. Pe postament, se află o cană mare cu apă, un lighean şi un ştergar mare.

Spălarea picioarelor

Diaconul citeşte pericopa evanghelică, cu intermitenţe, ca să aibă patriarhul timpul necesar să facă toate mişcările necesare. Ajunşi pe postament, cei doisprezece arhimandriţi se aşează pe scaune, iar patriarhul începe să-şi desbrace veşmintele sale arhiereşti, până la stihar. Rămas numai în stihar, îşi încinge mijlocul cu un şervet mare, toarnă apă, din cană, în lighean, şi se apropie de primul arhimandrit, păstrând concordanţa cu cetirea diaconului. Cei doisprezece arhimandriţi, în timpul cât patriarhul se dezbracă de veşmintele sale, îşi descalţă piciorul drept şi aşteaptă.

Patriarhul se apropie, cu ligheanul, de fiecare arhimandrit, îi ia piciorul, îl bagă în lighean şi i-l şterge cu ştergarul, ce-l poartă la cingătoare.

Când vine rândul lui Simon Petru, arhimandritul care-l reprezintă se scoală şi spune cuvintele de împotrivire ale lui Petru. Răspunzându-i patriarhul cu cuvintele lui Iisus, i se spală şi lui piciorul, şi aşa, până se sfârşesc toţi cei doisprezece arhimandriţi.

Sfârşită spălarea picioarelor, patriarhul începe să se îmbrace, din nou. În timpul cât se îmbracă el, trei dintre aceşti doisprezece arhimandriţi, care reprezintă pe Iacob, pe Petru şi pe Ioan, merg pe scara postamentului şi se culcă. Patriarhul citeşte o rugăciune, cu glas fierbinte, şi se duce şi scoală pe cei trei. Reîntors, citeşte încă o rugăciune duioasă. Revenind lângă cei trei, îi găseşte iar dormind. Sculându-i, cei trei arhimandriţi merg la locurile lor şi, cu aceasta, ceremonia ia sfârşit.

Scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării

Se formează, din nou, cortegiul şi suie, apoi, la reşedinţa patriarhală. Seara, la denie, se cântă slujba Sfintelor Patimi, cu cele douăsprezece evanghelii. Frumoasă şi impresionantă prin natura ei, această slujbă devine şi mai atrăgătoare, prin cetirea celor douăsprezece evanghelii, în limbile popoarelor ortodoxe, care se află venite în Ierusalim.

Începută la ora 5 p. m., denia este sfârşită la orele 9. Nefiind târziu, mulţi dintre închinătorii pioşi au dorinţa să parcurgă, cu picioarele lor, drumul făcut de Mântuitor, de la casa în care a instituit Cina cea de Taină, şi până în grădina Ghetsimani, unde s-a rugat şi a fost prins. Drumul se face, sub conducerea unui cunoscător, fiind accidentat şi timp de noapte. Se pleacă de pe muntele Sion (partea de apus a Ierusalimului) şi se continuă, pe lângă zidul vechii cetăţi, în partea sudică a templului lui Solomon, se scoboară coasta văii Iosafat, se trece pârâul Kedron şi, în două minute, se ajunge în grădina Ghetsimani.

În tăcerea adâncă a nopţii, numai paşii celor ce merg se aud. Inimile sunt cuprinse de un puls neobişnuit, iar mintea fiecăruia străbate secolele şi, aievea, reface scena vieţii Mântuitorului, din noaptea trădării. După câteva minute de mers, se iese afară din oraş, pe lângă zidul de împrejmuire al cetăţii, zidit după obiceiul celor vechi.

Aci, convoiul se opreşte şi conducătorul citeşte din evanghelistul Matei (26, 30-36). Cuvintele izbesc în inimă ca nişte pietre grele şi toată făptura lăuntrică este încordată. Se îngenunche şi toată lumea se roagă. Poate nu este alt moment mai impunător în viaţa închinătorului, în care el să poată înălţa o rugăciune mai fierbinte. După o linişte de câteva minute, convoiul continuă drumul, pe lângă zidul templului lui Solomon, şi începe să scoboare coasta văii Iosafat.

Ajuns lângă pârâul Kedron, convoiul se opreşte, iarăşi. Închinătorii sunt atât de emoţionaţi, încât bătăile inimilor li se par nişte tic-tacuri de ceasornice. Conducătorul citeşte, iarăşi, din sfintele Evanghelii (Ioan 18, şi Matei 26, 36-75). Atât de sublime par aceste cuvinte, cetite în tăcerea nopţii şi, mai ales, lângă locul unde Mântuitoriul le-a rostit, încât ochii închinătorilor se înmoaie în lacrimi.

După aceasta, convoiul păşeşte, cu pietate, peste pârâul Cedrilor (Kedron) şi se apropie de locul grădinii Ghetsimani. Aci, fiecare îngenunche şi se roagă, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat şi l-a învrednicit să calce peste aceste locuri atât de sfinte. În întunericul nopţii, măslinii seculari, din grădina Ghetsimani, par ca nişte năluci nocturne. Luminile mici şi slabe, ce se zăresc la casele din Ierusalim, măresc şi mai mult puterea de impresionare a închinătorilor. Atmosfera este aşa de plăcută, locul atât de scump, încât închinătorul n-ar mai pleca. Totuşi, mulţimea celor de faţă se depărtează.

Ortodocşii merg la biserica rusă, iar catolicii, în biserica lor. Pe la orele 11, nimeni nu se mai aude. Cei ce priveghiază au intrat în biserici şi, acolo, se roagă până dimineaţa.

În faţa Sfântului Mormânt

Vineri, la orele 8 dimineaţa, se citesc Ceasurile Împărăteşti, sus, în biserica de pe Golgota. Ia parte tot clerul partiarhal, în frunte cu patriarhul. În această zi, se posteşte. Nimeni, până la ora 4, după-amiază, n-are voie să guste ceva. La ora 7, seara, se începe serviciul prohodului. În faţa reşedinţei patriarhale, care este aproape de Sfântul Mormânt, se adună tot clerul patriarhal, împreună cu închinătorii clerici, veniţi la Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor. Un cortegiu impozant pleacă către biserica Sfântului Mormânt, în sunetele clopotelor bisericii patriarhale. De multe ori, acest cortegiu a numărat până la 100 de clerici.

Ajuns în faţa Sfântului Mormânt, cortegiul se opreşte. Patriarhul intră în capela Sfântului Mormânt, unde îngenunche. Ieşit, se îmbracă cu mantia şi trece în scaunul său. Cortegiul intră în altarul bisericii ortodoxe. De aci, după începerea cetirii celor şase psalmi, ies, doi, câte doi, fac obişnuitele închinăciuni şi primesc binecuvântarea patriarhului. Intraţi în altar, se îmbracă în odăjdii. După terminarea canonului, ies, iarăşi, doi, câte doi, şi formează, din nou, cortegiul, la urma căruia merge patriarhul, urmat şi el de guvernatorul Palestinei, de consuli şi de închinătorii mireni, în limita locului posibil.

Cortegiul, în cântări specifice bisericii de la Sfântul Mormânt, ocoleşte biserica ortodoxă şi merge la biserica de pe Golgota, care e situată lângă biserica ortodoxă. Aci, se citeşte Evanghelia, se zice Ectenia Mare şi se ţine o predică (azi, în limba engleză).

La biserica Sfântului Mormânt, Joi, seara, la slujba Sfintelor Patimi, nu se scoate Sfânta Cruce. Motivul: Nu se poate muta Crucea din locul unde a fost răstignit, cu adevărat, Mântuitorul. Ea rămâne, tot timpul, pe Golgota. După predică, cortegiul scoboară de pe Golgotâ şi merge, cu Sfântul Epitaf, la locul unde Mântuitorul a fost uns cu miresme. Aci, se zice o ectenie şi urmează predica în limba arabă. După această predică, cortegiul merge la Sfântul Mormânt, pe care-l înconjoară de trei ori. Aci, se predică în limba grecească. După predică, se începe prohodul, aşa cum se face şi la noi, fără nici o deosebire. Slujba se termină la ora 11 şi jumătate din noapte. După terminarea ei, patriarhul aşterne, pe piatra de deasupra Sfântului Mormânt, un strat subţire de vată, care rămâne aci până a doua zi, la ora 12.

Serviciul Sfintei Lumini

Sâmbătă, până la ora 11, dimineaţa, nu are loc nici un serviciu religios. Totuşi, mulţimea închinătorilor, de la ora 7 şi jumătate, când se deschide Sfântul Mormânt, dă năvală ca să apuce un loc, de unde să poată vedea mai bine. Sâmbătă, la ora 11 şi 40, se începe serviciul Sfintei Lumini, serviciu şi minune, care are loc numai la Sfântul Mormânt, în sfânta şi marea Sâmbătă. Descrierea acestui serviciu o vom face cu altă ocaziune, într-un articol special.

După serviciul Sfintei Lumini, care se termină la 12 şi un sfert, începe liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia e terminată la ora 3, după-amiază, când se împărtăşesc mulţi credincioşi.

Duminică, la ora 12, noaptea, cortegiul patriarhal scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt, pentru serviciul învierii. Iau parte, iarăşi, guvernatorul Palestinii, consulii ţărilor ortodoxe, precum şi mulţimea închinătorilor aflaţi în Ierusalim. Se începe, ca şi la noi, însă se face înconjurul Sfântului Mormânt, de trei ori, în intonarea cântării „Învierea Ta Christoase”, după care urmează cetirea Evangheliei, în faţa capelei Sfântului Mormânt, şi slujba cealaltă, după rânduială. Slujba liturghiei se termină la ora 5.

Serviciul învierii a doua

O ceremonie plină de fast şi frumuseţe este serviciul învierii a doua, care se face, ca şi la noi, Duminică, la ora 12 din zi. În faţa reşedinţei patriarhale, se strânge, iarăşi, tot clerul patriarhal, împreună cu clerul venit la închinare. În frunte cu patriarhul, toţi se îmbracă în odajdiile cele mai scumpe şi, formând cortegiul, scoboară, iarăşi, la biserica Sfântului Mormânt. Intraţi în biserica ortodoxă, se începe slujba vecerniei, pe larg. Ieşirea cortegiului la vohod şi intonarea cântării „Lumină lină” impresionează şi entuziasmează adânc mulţimea celor de faţă.

Frumuseţea acestui serviciu o formează cetirea Evangheliei în limbile tuturor naţiunilor ortodoxe. Cetirea se face pe versete. Se citeşte primul verset, în limba grecească, apoi în limba arabă, rusească, românească, sârbească, bulgărească etc. În ordinea aceasta, se cetesc toate versetele, până la finele Evangheliei ce se citeşte la a doua înviere.

Cu serviciul învierii a doua se termină aglomeraţia la Sfântul Mormânt. Închinătorii, chiar din ziua aceasta, încep să plece. Cei care mai rămân se duc să viziteze şi celelalte locuri sfinte, ca Betlehem, Nazaret, Iordan etc., după terminarea cărora se întorc în ţările lor.

At. NEGOIŢĂ

(din Raze de lumină, în Foaia diecezană, Anul XLVIII, Nr. 17, 23 aprilie 1933, pp. 4-6)

PAŞTELE LA ROMÂNI No Comments Apr 26