1898, Ioan Pop Reteganul: Bucovina

*

Când zicem că suntem Români, trebuie să ne aducem aminte că numele nostru vine de la cetatea Roma, care s-a zidit la anul 753, înainte de Christos şi stă până în ziua de azi, acolo, în Italia, unde nu-i iarnă friguroasă ca pe la noi. Şi noi din acea ţară am venit aici, adică nu chiar noi, ci strămoşii noştri, pe care i-a adus, pe aceste plaiuri, împăratul Traian, pe la anul 105 după Christos, adică acu 1.793 ani. Şi nu ne-ar fi adus, poate, pe-aici, dacă nu ar fi avut necaz cu Dacii, adică cu poporul ce trăia, până într-acolo, pe aceste plaiuri, pe unde azi şed Ungurii şi Românii, adică prin Ardeal, Banat, Bucovina, România şi Basarabia.

*

Dar Dacii, fiind oameni neastâmpăraţi, necăjeau mult pe vecinii lor, pe Romani, de aceea Traian s-a hotărât să-i stângă de pe faţa pământului, ca să nu mai aibă năcaz eu ei. Aşa a şi făcut Traian, că a venit cu armată mare asupra lor, i-a bătut, aici, la ei acasă, i-a ucis, iar cei rămaşi au luat lumea-n cap, de frica Romanilor, ori au fost prinşi şi duşi la Roma, în robie. Apoi, Dacia fiind goală ori aproape goală, a populat-o Traian cu coloni, aduşi din Italia şi din toată împărăţia romană. De la acei coloni ne tragem noi, Ro­mânii de azi, şi de aceea ne şi numim Români; de la ei ne-a rămas pământul pe care călcăm, care ne nutreşte, până suntem vii, şi care ne primeşte în sânul său, după moarte, acest pământ „cu al nostru sânge îngrăşat, cu ale noastre lacrimi udat”, de la strămoşi ne-a rămas şi limba ce o avem, limba românească.

*

Timp de vreo 270 de ani, avură strămoşii noştri pace, pe aceste plaiuri, care se numeau Dacia Traiană. Dar, după aceea, în­cepură a roi, din Asia, şi a da navală, peste împărăţia Romanilor, mulţime de popoare sălbatice: Goţii, Hunii, Gepizii, Avarii, Sla­vii, Bulgarii, Ungurii, Pecenegii, Cumanii şi Tătarii, care, aproape o mie de ani, s-au preumblat prin Europa, pustiind, arzând, răpind tot ce le sta în cale. Dar, de la o vreme, s-au dus mai toate, cum au venit, iar care s-au aşezat în Europa s-au îmblânzit şi au pără­sit viaţa nomadă, şi s-au făcut cetăţeni stabili, ca Europenii.

*

Pe poporul roman, însă, nu l-au putut stinge, căci, precum răsar, dintr-o trupină de vie mlădiţe proaspete şi tinere, aşa au răsărit şi din trupul cel vechi al imperiului roman alte popoare tinere: Francezii, Italienii, Spaniolii, Portughezii şi noi, Românii. Noi, aceste cinci popoare, suntem dintr-o trupină, dintr-o viţă şi, de aceea, ne şi recunoaşte întreaga lume, sub nume de „vită latină” (romană), deci suntem fraţi de un sânge, de o mamă; limbile acestor popoare su­rori toate îşi au începutul din cea romană (latină). Toate aceste popoare se ţin de religia romano-catolică, afară de noi, Românii, din care unii suntem greco-catolici, iar alţii, greco-ortodocşi.

*

Pe timpul năvălirii popoarelor celor barbare, strămoşii noştri din Dacia şi-au mântuit viaţa în munţii Carpaţi, ce înconjură Ardealul din toate părţile. Iar după ce popoarele acele sălbatice s-au retras, din acei Carpaţi au prins Românii a roi ca dintr-o matcă şi a se resfira iar pe câmpiile care erau, odată, în stăpânirea lor. Ast­fel, Românii, sub conducerea lui Dragoş, s-au coborât, din codrii Maramureşului Ardelenesc, pe la 1288, şi au întemeiat statul Moldova; Radu Negru s-a dus, din Carpaţii Făgăraşului din Ardeal, şi a fundat România.

*

Moldova era între râurile Moldova, Siret, Nistru şi Marea-Neagră; România, între Carpaţi, Nistru şi Dunăre. Timp de 487 ani, fu aşa, dar, pe la 1775, o parte a Moldovei, Bucovina, trecu la împărăţia Austriei, adică se rupse de către maica sa, Moldova. Sub stăpânirea domnilor Moldovei, se numea Bucovina „Ţara de Sus”, mai târziu, Arboroasa. Ca toată Dacia traiană, aşa a avut şi Bu­covina de suferit, din partea popoarelor barbare, ce au inundat-o, pe timpul năvălirii popoarelor: Goţi, Gepizi, Huni, Avari, Unguri, Tă­tari ş. a., care au lăsat după sine numai groază şi frică.

*

În acest timp, de aproape o mie de ani, Românii toţi, aşadar şi cei din Bucovina, fură împiedicaţi în dezvoltarea lor culturală şi fură buni bucuroşi că-şi pot mântui viaţa, datinile şi limba, şi ca să poată păstra aceste comori, luptau contra duşma­nului pe moarte, pe viaţă; iar când nu mai puteau lupta, de foame şi oboseală, atunci se ascundeau în desişul codrilor, în creierii Carpaţilor, şi duceau cu ei aceste comori scumpe, ca să le poată lăsa întregi, neştirbite, urmaşilor lor.

*

Cât timp fu Bucovina parte întregitoare a Moldovei, avu soar­ta aceleia, dar, de când s-a încorporat la Austria adică de la 1774 (anul în care, la 1 octombrie, cercul de ocupaţie era complet – n. n.), lucrurile s-au schimbat. Bucovina s-a incorporat la Austria prin învoirea făcută între cei mai mari ai Austriei şi intre gene­ralul moscălesc Romanţov (Rumeanţev – n. n.), ca adică să ia Bucovina de la Turc (că Moldova întreagă era sub stăpânirea turcească) şi să o încopcie la Austria (7 mai 1775).

*

După numărarea poporului Bucovinei, care mai tot era Moldovean, s-a adeverit că, la 1776, erau 75 mii de suflete, locuind în trei oraşe, Suceava, Cernăuţi şi Siret, şi în 229 sate. Din aceştia, erau 415 preoţi, 86 dascăli, 466 călugări, 88 călugăriţe, 288 diregători mai mici, 45 neguţători, 14,992 ţărani, 58 Armeni, 522 Evrei şi 294 Ţigani, va să zică nici o mie nu erau străini, ci toţi Români sau, cum se numeau şi se numesc ei, până în ziua de azi, Moldoveni. Fiind poporul Bucovinei mai tot Români, de la sine urmează că limba românească o vorbea şi o folosea în toate afacerile şi cum că aşa era dovedeşte şi scrisoarea, tipărită la 27 August 1777, prin care împărăteasa Maria Teresia cheamă deputaţi de toate stările poporului să se adune, pe 1/13 Octombrie, în Cernăuţi, ca să jure credinţă către tron şi împărăţie. Iată începutul acelei tipărituri:

*

„Noi, Maria Teresia, cu mila lui Dumnezeu

A Râmului împărăteasă, văduvă crăiască de la ţara Ungurească, Bohemia, Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Galiţia şi Lodomeria; Arhicneaghină de Austria, Cneaghină de la Burgundia, Cneaghină de la Branat, Mare Cneaghină de la Toscana, la toţi şi fiecăruia, ce sunt locuitori într-această Bucovina, district, care oriunde, ce sat sau moşie au aice de stăpânesc, cu care sunt ai noştri supuşi sau podani şi protecţia noastră sunt vrednici a avea: Adică tuturor Mitropoliţilor, Arhiepiscopi, Episcopi, Arhimandriţi, Dichei, Egumeni, Protopopi, Preoţi, Mazili, ruptaşi şi la toată prostimea, oraşe, târguri, sate, şi la toată obştea, atât parte bisericească, cum şi lumească, vă adeverim întâi a noastră împărătească şi crăiască milă, gând bun şi tot binele, cărora noi cele arătate mai jos arătăm şi înştiinţare facem” (şi aşa mai departe, toată scrisoarea e româneşte, de unde iese că, pe atunci, româneşte se scria către obştea Bucovinei, a cărei limbă era româna. În privinţa aceasta avem mai multe dovezi (vezi „Părţi alese din istoria Românilor bucovineni”, scrisă în limba poporală de eruditul şi zelosul preot Constantin Morariu, Cernăuţi, 1893).

*

Dar, la 1786, se împreuna Bucovina cu Galiţia, care împreu­nare ţinu 62 ani, adică până la 1848. Şi, de-odată cu această îm­preunare, urmară, asupra poporului român bucovinean, relele cele mai mari, descrise în modul următor, de un vrednic scriitor al nostru:

*

„Nici sângeroasele şi necurmatele războaie, întâmplate pe pămânul Bucovinei, nici năvălirile sălbatice ale Tătarilor şi Cazacilor, nici năvălirile turbate ale Turcilor nu au adus mai multă stricăciune naţiei române din Bucovina, decât această împreunar nefirească cu Galiţia, în răstimp de 62 de ani, lungi ca 62 sute de ani. Căci în acest timp nenorocit, o parte a Bucovinei a începui să-şi piardă faţa cea drept românească, în acest timp poporul românesc a început straşnic a-şi pierde limba, apucând a se da la limba rusească, va să zică în acest timp s-a încuibat, în Bucovina, rădăcina unui rău care cu greu se va mai stârpi”.

*

Polecii şi Leşii galiţieni, care inundară Bucovina, după îm­preunarea acesteia cu Galiţia, au fost varga lui Dumnezeu pentru Ro­mânii bucovineni. Ei îndată au pus mâna pe Bucovina, au scos pe învăţătorii români din şcoli, au scos pe diregătorii români din diregătorii şi, în locul lor, au băgat tot Poleci. Aceştia sugrumau limba românească, schimonoseau numele româneşti, limba românească nu mai fu suferită nicăieri în Bucovina, iar în şcoli era chinuită şi batjocorită cu sălbăticie fără margini. Făcură dascălii poleci un măgar, tăiat din hârtie ori zugrăvit pe o tablă de lemn, de care era legată o aţă, şi măgarul acela trebuia să-l poarte de grumaz copilul român ce cuteza a vorbi în limba sa română. Ca să scape nenorocitul copil de măgar, pândea să audă pe alţii, vor­bind româneşte şi să le predea măgarul. Că nu era destul bat­jocura de a purta măgarul la grumaz, dar Sâmbăta erau adunaţi, la un loc, toţi şcolarii, din toate clasele, şi toţi aveau dreptul de a scuipa asupra păcătoşilor Români, ce aveau măgari la gru­maz. Uneori, pe cei cu semnul îi şi băteau dascălii poleci. Cu băţul, scoteau din capul copiilor de Români limba românească, cu băţul băgau în capul lor limba leşească.

*

„Şcolăriţelor române Ie ziceau dascălii poleci, când le auzeau vorbind româneşte: Ar fi copile frumoase şi de treabă, dar mi-i greaţă că vorbesc ţigăneşte!” (rezumat, făcut de Ioan Pop Reteganul, unui capitol din cartea cu amintiri a lui Constantin Morariu-Andrievici – n. n.).

*

În popor vârâseră veneticii superstiţia că Dumnezeu nu va milui, la judecata de apoi, pe cei ce vorbesc ţigăneşte (aşa batjocoreau limba română), că pe cei ce vorbesc ruseşte îi va pune Ia masă cu sine, că Dumnezeu cu îngerii vorbeşte numai ruseşte (superstiţia a fost născocită şi răspândită de preoţi, inclusiv de cei români, dar care predicau şi slujeau doar în slavonă, deci într-o limbă liturgică, batjocorind limba română ca fiind „limba diavolului” – n. n.).

*

Aşa, copilul, de frica măgarului şi a bătăilor, copilele, de frica hulelor şi a batjocurilor, oamenii mari, de frica osândei veşnice, pă­răsiră limba română şi, încet, încet, se deprinseră cu ruseasca şi cu leşeasca, încât nu se mai putea cunoaşte de sunt Români ori străini.

*

„Căci streinul ne tot paşte
De nu ne putem cunoaşte”.

*

E de mirare, deci că bietul Eminescu, întristat până în adâncul sufletului de această stare de lucruri, a doinit de răsunau codrii şi văile:

*
„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate”?

*

Nu, căci el vedea limpede, cu cei doi ochi ageri ai săi, că:

*

„Din Hotin si pân’ la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Goian în Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi streinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte,
Sus la munte, jos la vale
Au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ la Săcele
Numai vaduri de acele.
Vai de biet Român săracul
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă.
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi.
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului”.

*

La această stare ticăloasă aduseră străinii biata Bucovina, dar, la 1848, „s-a îndurat bunul monarh Francisc Josif a ridica Bucovina la rangul de ducat, dăruindu-i neatârnarea, în cele ale cârmuirii”, şi aceasta s-a făcut, după cum spune diploma din 9 Decembrie 1862, „arătându-se din trecut că deosebire de limbă nu lasă să fie dorită o contopire a Bucovinei cu Galiţia”. Deci, limba română a fost cea care a des­părţit Bucovina de Galiţia, şi numai prin limbă îşi poate Bucovina păstra neatârnarea ei de Galiţia. Noroc că, în cei 62 de ani, nu şi-au uitat Românii limba de tot şi nu au înlocuit-o cu cea care le promitea împărăţia cerului, că, altcum, în veci erau legaţi de Galiţia.

*

Francisc Iosif I

*

Deci, fraţi bucovineni, limba, limba şi iar limba! Limba românească curată să fie vorbită în familiile voastre, în şcolile voastre, în bisericile voastre, în toate afacerile voastre, căci aveţi dreptul de a o susţine şi aveţi sfânta datorinţă de a o cultiva, ca să o lă­saţi moştenire urmaşilor voştri. Acesta să o ştie tot Românul, oriunde s-ar afla el, prin urmare şi Românii din Bucovina.

*

Dar, dacă undeva a fost şi mai este periclitata limba română, atunci în Bucovina a fost şi, periclitată fiind limba, periclitat era viitorul Românilor bucovineni, ca parte aparţinătoare naţiunii române; era pe calea renegării. De groază că nu pot vedea faţa lui Dumnezeu ca ceea ce sunt, prinseră a se da de cea ce nu erau, de Ruşi, „numai şi numai să poată vorbi cu bunul Dumnezeu, pe ceea lume, ruseşte, căci el altă limbă nu vorbeşte, decât ruseasca”.

*

Boierii şi bogaţii se încuscreau cu neamuri streine; în palatele lor primiră străine limbi, străine obiceiuri, iar poporul se deznaţionaliza văzând cu ochii. Aşa află anul o mie opt sute patruzeci şi opt pe Românii bucovineni. O singură familie, din boierii cei vechi, mai cuteza, pe faţă a se da de Români, o singură familie mai cultiva simţămintele naţionale – ilustra familie Hurmuzachi. Dar, cu re­voluţia din 1848, deodată aduse Dumnezeu, în Bucovina, pe învăţătorul de la Blajul Transilvaniei, pe nemuritorul Aron Pumnul, care aduse Românilor bucovineni aminte ce înseamnă cuvintele „Naţie” şi „Limbă”.

*

„Naţie, zice el, este poporul care are acelaşi sânge, vorbeşte aceiaşi limbă şi are aceleaşi datini şi obiceiuri. Poporul este trupul, iar limba este sufletul naţiei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, aşa este şi naţia moartă fără limbă. Naţionalitatea este Dumnezeul, veşnicul şi deodată cu omul, născutul drept de a se folosi de limba sa în toate trebuinţele vieţii, în casă, în

şcoală, în biserică şi în cele ale cârmuirii. Nimeni pe lume nu poate lua dreptul acesta al limbii!”.

*

 Aşa învăţa Pumnul pe Românii bucovineni. Din acel timp prind a se încuminţi Românii bucovineni, prinseră a-şi ridica şcoli, încât, pe la 1869, erau 108 în activitate şi 104 proiectate, iar astăzi sunt, în Bucovina, 313 şcoli primare publice, cu 821 învăţă­tori; mai sunt 8 şcoli secundare, cu  154 profesori, două şcoli pentru meserii, o şcoală de cântăreţi bisericeşti, una de moşit şi o uni­versitate, cu 36 docenţi şi 369 auditori. Pe lângă acestea, se mai află câteva şcoli şi institute private, ca internatul Doamnelor Române, Azilul de băieţi români etc.

*

Reînvierea Românilor bucovineni, ca naţiune, se datorează, fără îndoială, vestitei gazete „Bucovina”, redactată de iluştrii fraţi George, Alexandru şi Eudoxiu Hurmuzaki (din octombrie 1848, până în septembrie 1850), apoi reintroducerea limbii române la Institutul Teologic (20 decembrie 1848) din Cernăuţi, după care urma deschiderea catedrei de limba şi literatura română, de la facultatea filosofică din Ceruăuţi. După acestea, urmă, la 1862, deschiderea Reuniunii de lectură, care se prefăcu în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Toate acestea contribuiră la redeşteptarea Românilor bucovi­neni din somnul cel de moarte, în care-l adânciră duşmanii cei barbari.

*

Cu pana şi cu graiul viu, în faptă şi în fiinţă au propovăduit cultura naţională, la Românii bucovineni, pe lângă fraţii Hurmu­zaki, următorii bărbaţi binemeritaţi:

Pe terenul teologic:  Vasile lanovici, Isidor de Onciul.

Pe terenul didactic: Samuil Andrievici Morariu, Vasile la­novici, Teoctist Blajevici, Aron Pumnul, Constantin Morariu (Andrievici), Nicolai Ieremievici Dubău, Teofil Bendea.

Pe terenul belestristic: Iraclie Porumbescu, Dimitrie Petrino, Simion FIorea Marian, Vasile şi Ion Bumbac, Mihai Eminescu.

Pe terenul educaţiunii naţionale: Aron Pumnul, Ion G. Sbiera, Dr. Dumitru Onciul, Constantin Morariu (să-l numim noi junior, spre deosebire de cel amintit mai sus).

*

Apoi, când pe un teren, când pe altul, au mai lucrat la redeşteptarea Românilor din Bucovina: Dr. Vasile Mitrofanovici, Artemiu Berariu-Ieremievici, Dr. Ambrosiu Dimitroviţă, Ion Iuvenal Stefanelli, Mihaiu Miron Calinescu, Ioan Berariu, Dionisie O. Olinescu, Teodor V. Stefanelli, Dimitrie Isopescul, Isidor Vorobchievici, Ştefan V. Isopescul, Ştefan Ştefureac, Ciprian Porumbescu, Dimitrie Dan, Dr. Alexandru Ştefanovici, Eusebiu Popovici, Vasile Vladimir de Repta, Isidor cav. de Onciul, Dr. Emilian Volutschi, Constan Cosovici, Constantin Popovici senior, Calistrat Coca, Mihai Bendevschi, Dr. Ioan cav. de Volcinschi, Grigore Halip, Simion Cobilanschi, Dr. Dimitrie Onciul, Dr. George Popovici, Vasile Calancea, Dr. Orest Popescu, Dr. Ştefan Saghin, Alexa Comoroşan, Te­odor Tarnavschi, Constantin ProcopovicI, Dr. Aninipodist Daşchewicz, Pompiliu Pipoş, Dr. I. V. Paşcan, Temistocle Bocancea, George Bogdan Duică, Eugenie Vorobchievici şi alţii, mai mult, ori mai puţin însemnaţi, între care şi câteva muieri, ca Sofia Ştefanova şi Elena Voronca ş. a.

*

Ioan POP RETEGANUL

 *

(Revista ilustrată, Anul I, Broşura 7, iulie 1898)

Din Bucovina, 28 septembrie nou 1874

*

„…Bucovina, după ce se uni cu sceptrul Nostru, se puse, mai întâi, sub administraţiune militară, apoi se uni cu Galiţia. Rezultând, însă, din experienţa câştigată, că diferenţa limbii, a datinilor şi uzurilor, nu fac dorită o contopire cu Galiţia, de aceea am ridicat Bucovina, în anul 1848, la rang de Ducat şi i-am dat autonomia administrativă”.

*

Acestea sunt cuvintele proprii ale Diplomei Împărăteşti, din 9 decembrie 1862, prin care, proclamându-se şi stabilindu-se autonomia politică şi administrativă a ţării noastre, i se dete ei, pe lângă o ocârmuire administrativă proprie, adică independentă de Galiţia, ci numai de a dreptul de Ia Viena, şi o dietă autonomă, o marcă proprie de Ducat, marca istorică a Bucovinei, Bourul, cu însemnele şi emblemele ducale.

*

Cine nu vede şi nu cunoaşte, din sus citatele cuvinte Împărăteşti, rostite în modul cel mai solemn, de pe însuşi excelsul Tron al Austriei, că motivele ce înduplecară graţia Împărătească pentru de a împărtăşi Bucovinei autonomia ei proprie, fuseră consideraţiunile cele mai juste şi umane ale însuşirilor naţionale şi religioase ale poporaţiunii istorice din ţară, ale poporaţiunii române, ca a unicei în ţară „diferită cu limba, datinile şi uzurile de mărginaşa Galiţia” şi, ca urmarea cea mai logică, şi intenţiile cele graţioase ale Majestăţii Sale Împăratul Francisc Iosif I, cuprinse în darea acestei autonomii, aşijderea nu putea să fie altceva, decât consideraţiunea dorinţei şi necesităţii naturale, de a dezvolta şi progresa elementul român al Bucovinei, întru însuşirile sale tradiţionale, religioase, adică, şi naţionale.

*

Cum că aceasta aşa şi numai aşa este, iar nu altfel, nu poate nici să fie tras la îndoială de cineva; căci ştie-se de lumea toată, cum că caracterul original şi faptic al ţării Bucovina e unu caracter român, fiind Bucovina, aşa zicând, mai numai ieri-alaltăieri dezlipită de româna Moldova, a cărei parte de stat, organic întregitoare era. Însă, spre a constata şi noi, aici, cum că adevărul acesta al caracterului prin excelenţă român al Bucovinei fu, şi în timpurile cele mai recente, chiar şi de însuşi excelsul Tronul Austrie recunoscut şi garantat formal, citarăm, mai sus, cuvintele „Diplomei Împărăteşti”, din 1862, si-apoi mai induceam încă două momente, până la super afirmaţia adeveritoare că ultimul şi cel mai profund enunţ asupra Bucovinei, din partea supremei instanţe a imperiului Austriei, fu în sensul şi interesul unei Bucovine ca ţară istorică şi faptică română.

*

Cernăuţi, Monumentul şi Piaţa “Austria”

*

Unul din acele momente, că toate stăruinţele mânecate din partea poporaţiunii autohtone a Bucovinei şi sprijinite si din partea celor mai eminenţi bărbaţi din alte elemente ale acestei ţări, întru de a câştiga Bucovinei autonomia politică, a fost bazat pe caracterul genuin istoric şi faptic român al Bucovinei; prin urmare, şi pe postulatele imperioase, ce le reclamă interesele naţionale ale unei poporaţiuni, care dă ţării acel caracter istoric şi faptic român. Al doilea moment e că Majestatea Sa Împăratul Francisc Iosif I a şi avut părinteasca graţie a apreţui acea bază a caracterului român al Bucovinei ca de unică competenţă unic îndreptăţită, precum s-a espus aceasta prin preaînaltul îndemn de a da acestei ţări autonomia cerută, cu marca naţională originală. Iată ce mai cuprinde menţionata Diplomă Împărătească din 1862, cum ea face istoricul pe care se fundează sus citatele cuvinte proclamatoare de autonomie a Bucovinei:

*

„Ţara aceasta (Bucovina), locuită, la început de Daci, apoi împoporată de colonii lui Traian, pe timpurile năvălirii popoarelor, fu cercată de Goţi, Gepizi, Huni, Avari, Unguri, Tătari şi alte seminţii, care lăsară după sine numai urme de grozăvii şi pustiiri. În atari împrejurări grele, ce ţinură mai la o mie de ani, poporul pământean fu oprit, în calea sa către trepte mai nalte de cultură, şi trebuia să fie mulţumit a-şi scuti viaţa, datinile şi limba, fugind în întunericul pădurilor, după ce, cu armele în mână, nu mai putea lupta în contra barbarilor năvălitori. Numai după ce, în urma împreunării întru un stat a singuratecelor ţinuturi, foste de-abia legate, prin Principele Dragoş, puterea poporaţiunii, prin apărarea de popoarele vecine, crescuse în câtva, şi ajunse statul acesta, sub Eroul Ştefan cel Mare, o glorie măreaţă, prin învingerile lui cele strălucite asupra inamicilor creştinătăţii şi ai civilizaţiunii, de care vorbesc, până în ziua de astăzi, numeroasele biserici şi mănăstiri: Putna, Volovăţul, Bădeuţul, Suceava (ruptură în pagină – n. n.) şi altele mai multe”.

*

Dumnezeu, aşadar, a voit ca Bucovina să fie moşia elementului român, şi poporaţiunea ei, cea autohtonă şi istorică, ce secole întregi şi-a apărat acest al său „talant”, primit de la Dumnezeu, cu armele în mână şi cu sângele său, în contra atâtor seminţii barbare; acea poporaţiune a Bucovinei, numerică şi posesualmente precumpănitoare, simte, şi astăzi româneşte; căci sânge de Roman curge în vinele ei! Lumea o ştie aceasta şi Tronul Împărătesc al Austriei constată, cum văzurăm, şi recunoaşte aceasta, chiar şi în zilele de astăzi, după ce, adică, se aduseră, prin imigraţii, poporaţiunii moşnene mai alte fragmente de popoare străine; şi, recunoscând Împărăţia Austriei caracterul poporaţional al Bucovinei de unu caracter tradiţional şi faptic român, arată, prin aceasta, cu bună seamă, cum ziserăm mai sus, şi părinteasca bunăvoinţă şi graţioasa intenţie ca această poporaţiune istorică română a Bucovinei să-şi afle, să-şi aibă, şi sub auspiciile umanului sceptru austriac, naturala şi cuvenita respectare, întru realizarea şi dezvoltarea sa culturală şi naţională, ca să nu devină „contopită” cu alte elemente; se înţelege de la sine că aceasta, cu atât mai puţin, cu cât sceptrul Austriei e mult mai blând şi mai just, decât al Turciei, sub al cărei protectorat a fost Bucovina mai înainte, iar despre alta, căci Bucovina nu e luată „cu foc şi cu sabie”, ci în modul cel mai pacifist sub soare.

*

Prin acestea, până acum zise, vrurăm să introducem vorba despre un incident care e, astăzi, la noi, cum se zice, chestiunea la zi, şi care, pe lângă aceea că atinge cele mai simţitoare corzi ale inimii noastre patriotice şi naţionale, mai face pe fiecare şi neromân, dar bine cugetător a sta la gânduri şi a judeca ce înţeles şi ce valoare morală au, în gura fanfaronisiţilor de „fideli ai constituţiunii”, cuvintele „loialitate”, „onestitate”, „devotament”, „supunere şi credinţă către Tron, Monarh” etc., cu care cuvinte flutură şi aruncă acei berbanţi prin toate părţile, când e ca să-şi realizeze ei nişte scopuri ale lor egoiste sau de clică, faţă cu poporaţiunea autohtonă bucovineană. Se împărţi, adică, în zilele trecute, prin întreaga ţară, la noi, următoarea hârtie tipărită, şi anume:

*

*

„Într-a 7 mai 1875, vor fi o sută de ani, de când Bucovina a fost cedată împărăţiei austriece, pe temeiul unui contract internaţional, şi a venit sub gloriosul sceptru al prea luminatei dinastii habsburgice.

Acest răstimp, destul de scurt în viaţa ţărilor şi a popoarelor, a fost de cea mai mare însemnătate pentru patria noastră, care, sub aripile ocrotitoare ale pajurii îngemănate a Austriei, sub guvernarea umană şi îngrijitoare a monarhilor ei înţelepţi, şi drepţi, şi blânzi, şi generoşi, a luat un zbor rapid spre dezvoltare.

*

Binecuvântările mănoase ale culturii progresive, precum şi ale consensului intim cu un aliat mare, puternic şi aşezat pe nişte temelii de drept şi de libertate, sunt rezultatul strălucit al acestui răstimp de o sută de ani.

Iubirea, credinţa şi devotamentul Bucovinei către prea luminata dinastie şi către imperiu, probate de atâtea ori, în zile de bucurie şi de durere, sunt dovezile cele mai vii că se recunoscură binefacerile cele multe, izvorâte pentru ţară din împreunarea Bucovinei cu Austria, sunt garanţia cea mai sigură că ziua, care ne aduce aminte de acest eveniment istoric, va fi serbată cu asemenea entuziasm sincer.

*

Iubirea către dinastia împărătească, care înflăcără cu vivacitate în inima fiecărui Bucovinean, credinţa cea neclintită, pe care n-o înfrâng toate nenorocirile, oricât de multe ar fi ele, şi devotamentul către monarh şi imperiu, sunt şi rămân, pentru toate timpurile, monumentul cel mai sublim, cel mai trainic şi cel mai netrecător, de aducere aminte despre împreunarea ţării cu monarhia austriacă!

Dar şi un semn extern, demn de acesta aducere aminte, se cuvine să dea expresiune simţămintelor poporaţiunii şi să fie un testimoniu pentru dânsa şi înaintea generaţiunilor viitoare.

*

În capitala ţării să se ridice şi să se descopere, în decurgerea anului jubiliar, 1875, un monument (Monumentul „Austria” – n. n.), pentru aducerea aminte de serbarea împreunării, de o sută de ani, a Bucovinei cu Austria, ca rezultat al conlucrării comune, ca simbol al bucuriei comune tuturor locuitorilor Bucovinei, de prin oraşe şi sate, fără diferenţă de stare socială, naţionalitate şi confesiune.

Consiliul municipal al capitalei ţării, care, în calitatea sa de reprezentant al capitalei, s-a crezut îndatorat a lua iniţiativa, în această întreprindere, şi care, şi el, se împărtăşeşte, într-un mod eminent, la contribuirea banilor necesari pentru ridicarea monumentului, invită, prin aceasta, cu cea mai mare amiciţie pe toţi locuitorii ţării, pe toate comunele şi corporaţiunile ca să binevoiască a sprijini şi a ajutora, după puteri şi cu toate mijloacele de care dispun, ridicarea unui monument demn în capitala ţării, în Cernăuţi, spre aducere aminte de serbarea jubilară a împreunării, de o sută de ani, a Bucovinei cu Austria, care monument va fi spre onoarea întregii ţări, şi o expresiune vizibilă a simţămintelor patriotice ale locuitorilor ei, pentru posteritate!

*

Să dea Dumnezeu ca acest monument, atât după originea, cât şi după însemnătatea sa, fie şi să rămână un semn netrecător al bucuriei comune, al simţămintelor loiale şi patriotice ale întregii poporaţiuni, al co-înţelegerii armonioase, ce domneşte în ţară, când este vorba de a-şi manifesta iubirea, credinţa şi devotamentul către Austria şi către prea luminata dinastie împărătească!

Cernauţi, în iulie 1874,

*

În numele consiliului municipal al capitalei ţării, Cernăuţi:

Dr. Ambros

mp. Primar”.

*

Ei bine, domnilor cu apelul, cu vorbe şi fraze atât de dulci şi frumoase, ziceţi că „vă simţiţi îndatoraţi a lua iniţiativa pentru serbarea unui jubileu de o sută de ani, de la împreunarea Bucovinei cu Austria; că voiţi a face, apoi, un monument, în memoria „netrecătoare” a acestei serbări a voastre; invitaţi pe toţi locuitorii ţării atât la participarea la serbare, cât şi la contribuirea materială pentru acoperirea spezelor serbării şi monumentului; v-am ruga, însă, mai înainte de toate, să ne spuneţi: care Bucovina şi care poporaţiune a Bucovinei cugetaţi voi oare, în apelul acesta, al vostru? Aceea de care vorbeşte Diploma Împărătească din anul 1862 sau cugetaţi voi, sub numele „Bucovina”, acele ţări şi provincii, din care veniră unii în propria Bucovina, însă, după împreunarea ei cu Austria?  Iar sub poporaţiunea Bucovinei înţelegeţi voi doar pe acei „unii”, între care poate şi pe cei mai mulţi dintre voi înşivă?

*

Ce ar fi ca voi, domnilor cu apelul, să înţelegeţi această Bucovina, înpelerinată într-însa, în decursul sutei de ani, ce vreţi să jubilaţi şi, apoi, să-i mai puneţi şi un monument, atunci pare-ni-se că vă înşelaţi, una, pentru că atuncea n-aveţi voi treabă cu serbarea trecerii Bucovinei la Austria, ci voi aveţi numai cu venirea voastră în Bucovina; alta, pentru că, în cazul acesta, nu cade suta de ani în 1875, ci credem că cevaşi mai târzior, şi aceea numai succesiv, pentru mai fiecare familie, ba chiar individ.

Iar de vorbiţi voi, domnilor, în apelul vostru, despre acea Bucovina, despre care, cu atâta umanitate şi dreptate, vorbeşte Diploma Împărătească mai sus citată, din 1862, apoi să ne daţi voie a vă face, şi tot „cu cea mai mare amiciţie” ulterioare întrebări, într-un alt articol, de încheiere.

*

(Albina, Anul IX, Nr. 71, duminică 29 septembrie / 11 octombrie 1874)