Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români

În anuarul Muzeului Bucovinei, pe anul 1903, am întâlnit un material, semnat de Leonidas Bodnarescul, intitulat “Einige Weihnachts und Neujahrs-Brauche der Rumanen”, şi mi-am amintit că am folosit acest material, în cartea “Vechi colinde bucovinene”, preluându-l, în româneşte din broşura „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, semnată, în România Mare, Leonida Bodnărescu şi publicată la Cernăuţi, în 1943.

În textul german, publicat în anuarul în care, în afară de Karl Adolf Romstorfer (recuperatorul Cetăţii Sucevei, al mănăstirilor Putna şi Solca – Dragomirna fusese restaurată de Hlavka – şi al bisericilor Mirăuţi şi Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava etc.), semnau exhaustive studii, doar adnotate de “memoria” istorică românească, admirabilul polon Johann Polek, armeanul A. Mikulicz şi marele muzician bucovinean Constantin Mandicevschi, am găsit şi o iconografie interesantă şi, de aceea, năucitoare, care însoţeşte textul german al lui Bodnarescul.

O horă românească, fotografiată într-un atelier din Cernăuţi sau din Rădăuţi (Bodnarescul era profesor la gimnaziul rădăuţean), Der “Horatanz” (pagina 43), prezintă zece bărbaţi şi doi lăutari (un viorist şi un copil cu fluier lung, în cercul horei), în costumaţii care numai bucovinene nu par, sumanele purtând ornamentaţii stridente, cu simboluri ale păunului, specifice zonei Năsăudului, iar cioarecii au vipuşti, precum bordura de la ciclul vieţii de pe ouăle încondeiate, simbolizând Timpul Lunar al Porţii Solstiţiale a Zeilor (cupa cu gura în jos, respectiv în faţă):

Cămăşile bărbaţilor au ornamentaţii florale ucrainene, bundiţele sunt de sorginte năsăudeană şi doar pletele şi mustăţile, plus cuşma, amintesc de portul românesc, pe care doar vioristul ţigan îl purta nealterat.

Aceleaşi personaje (doar şapte şi lăutarii) apar şi în Der “Arkantanz” (p. 49), tot într-un atelier fotografic, artiştii încremenind într-un început de pas, câtă vreme dura fotografierea, dar cu purtător de steag, cu căpetenia tradiţională a dansului românesc, cu vătaful în frunte.

Ghetele moderne ale dansatorilor îmi amintesc de fotografii asemănătoare, pe care le-am zărit pe undeva, şi-mi şi amintesc unde anume, că doar de asta port un cap pe umeri: în casa lui Simion Florea Marian, în costumaţii la fel de ciudate fiind îmbrăcaţi băieţii lui. Deci, e clar: fotografiile prezintă “portul popular” al “pertractărilor”, deci al balurilor elitiste de târgoveţi, în care “inteliginţa”, adică boierii, preoţii, învăţătorii şi târgoveţii cu stare veneau îmbrăcaţi “precum poporul”, participau la loterie, subscriau sume de bani pentru diverse obiective religioase sau culturale şi petreceau aşa cum îşi închipuiau ei că ar petrece poporul, pe melodii vehiculate de trupele de teatru din Iaşi, care organizau stagiuni permanente la Cernăuţi, uneori şi cu câte un spectacol la Rădăuţi, Siret sau Suceava, care să acopere “spesele drumului”.

Nici “datinele” foto nu lipsesc, Pluguşorul fiind încredinţat memoriei vizuale drept “Die Burschenschaft der Colindasanger” (p. 53), băieţelul fluieraş fiind mutat la ţinut “buhaiul”, în decor apărând şi o “capră” cu… blană de oaie.

Fotografiile acestea aparent nu au valoare de document, pentru că, exceptând cămăşile româneşti şi ucrainene şi bundiţele lăutarului şi a flăcăului care trage buhaiul, totul înseamnă contrafacere, pe care Leonidas Bodnarescul o încredinţase viitorul drept mărturie. Şi este o mărturie, dar a parvenitismului orăşenesc bucovinean de prin anii 1880-1914, parvenitism care, după 1989, a fost preluat înghesuit şi de satul bucovinean de pretutindeni. Din păcate.

şi cu speranţa legilor, oi, ler!

s-au stins tăciunii, vom porni la drum,

oi, leru-i ler, şi calea-i aşa lungă

încât năvalnici caii mei de fum

nu vor putea la capăt să ne-ajungă,

rămân pe cer doar aburii subţiri

şi urmele din paşi desferecate,

şi cioburile unor amintiri

care nu-ncap în suflet, din păcate,

oi, leru-i ler, încă mă dor tăciunii

pe care aş fi vrut să-i iau cu mine,

dar legea-i ler şi-o-ncalcă doar nebunii

în rătăciri buimace şi ostile,

de-aceea caii fumegă în noapte

doar tropotind pe sufletul meu nins

cu stelele clipind ca nişte şoapte

pe drumul nostru către necuprins,

pe drumul nostru către nu ştim unde,

dar desenat de cineva pe cer

cu amăgiri decise şi profunde

şi cu speranţa legilor, oi, ler!

Poezie de ion dragusanul No Comments May 23

Pe urmele lui Nicolai Halarevici

Judecătorul Nicolai Halarevici

Cu ocazia unei colecte, în folosul Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian, făcută, în 1895, de „cassarul” Chiriac CUCIUREAN, au subscris Alexandru FEROREAC, Ignatie alui Costică SPĂTARIU, Gheorghi alui Ion TOMA, Toader AXENCIUC, Gheorghi alui Andri CUCIUREAN, Gheorghi ŢURCAN, Dumitru FIICA, Ştefan CONSARIU, Vasile CUCIUREAN, Mihai CUCIUREAN, Ioan alui Ştefan DÂRDA, Ioan alui Alexandru SFECLĂ, Anton IACOB, Toader SFECLĂ, Vasile CALANCEA, Dumitru alui Ilipe SUPROVICI, Ioan SVARICI, Emilian VASILOVICI, Pentelei BADICEL, Gheorghi alui Toader CUCIUREAN, Vasile alui Toader GHERASIM, Petrea PAVEL, Nicolai HALARIEVICI, Mihai alui Andri TOMA, Nicolai CALANCIA, precum şi preoţii auxiliari Emilian VASILOSCHI şi Vasile LUCAN[1]

Cu siguranţă, judecătorul Nicolai Halarevici s-a transferat, în 1905, la Cernăuţi, părăsind Boianul. Trebuie doar consultate schematismus-urile din acel an, ceea ce intenţionez să fac în curând. În fond, David Hallas din Quebec merită să-şi găsească, odată şi odată, străbunii români din Bucovina.

[1] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 18/1895

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments May 22

Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut (IV)

Artişti plastici din Ipoteşti: Nicolae Crasi şi Radu Iaţcu

Nimic din simbolistica ancestrală nu lipseşte din grafica lui Nicolae Crasi, nici octogonul, în toate variantele astrale, nici triunghiul “celtic” (intuit, parcă, aidoma celui din anul 5.000 înainte de Hristos, descoperit, ulterior, de arheologul Constantin-Emil Ursu, la Baia), nici “paradesha”, nici dubla sfinţenie a omului sfânt – acestea din urmă, în defăşurări aglomerate, ba chiar şi stilul primordial de naraţiune cosmică, în care fiecare om devine o cetate, aspirând spre ceruri şi mutându-şi străbuni în cer. De aici, senzaţia de templu, de iluminare, în care oficiază sacerdotul, caracteristică operei lui Nicolae Crasi şi contactului iniţiat cu o astfel de operă narativă (naraţiunile mitului iniţial şi iniţiatic prin linii, în dispuneri dezvoltate, care valorificau, prin perimetre, cele două cruci, se rosteau în “limbajul ritmicităţii”, universal şi păstrat ca atare în toate culturile lumii).

Nicolae Crasi esenţializează, în puţine cuvinte rostite, ceea ce am spus eu mai sus, definind un crez artistic dezarmant: “Frumuseţea unui om o găseşti, întotdeauna, în sufletul lui, nu în aspectul lui fizic”. Nicolae Crasi a izbutit să-şi desluşească frumuseţea lăuntrului, înfăţişând-o tainelor, cumva boeme, cumva sacerdotale, în care îşi trăieşte însingurările.

Cronici sentimentale No Comments May 22

Străbunii români bucovineni ai canadianului Hallas

David Hallas Halarevici

În doar 24 de ore, fără a avea acces la condicile parohiale ale localităţilor Şaru Dornei, Dorna Candreni şi Boian şi la analele Episcopiei Bucovinei (Schematismus), dar ajutorat, în acest demers, de trei documente, puse la dispoziţie de domnul David Hallas Halarevici, din Quebec (Canada), am izbutit, oarecum, să înţeleg parcursul bucovinean al străbunilor săi români.

Familia Halarevici (în alte grafii: Halarievici sau, mai în modă polonă, Halarewicz) a sosit din Transilvania, în 1848, la Şarul Dornei, sat atunci înfiinţat, cu şcoală doar la Dorna Candreni, unde se pare că au urmat cursurile şcolii poporale fraţii Teodor şi Nicolai Halarevici, apoi, după studii cernăuţene, Teodor Haralevici ajunge preot cooperator (al doilea preot), în 1890, la Lenţeşti, în apropiere de Boian, iar Nicolai Halarevici se stabileşte la Boian, unde îl aflăm, în 1895, pe o listă a colectei pentru înfiinţarea Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian (Gazeta Bucovinei, Nr. 18/1895).

Nicolai Halarevici a avut doi feciori, pe Emilian, bunicul lui David Hallas, şi pe Gheorghe, ambii trimişi la gimnaziul din Cernăuţi, după absolvirea şcolii poporale din Boian, apoi la Universitatea din Viena, Gheorghe Halarevici publicând, în oraşul studenţiei sale, studiile „Kriegsblindenfürsorge mit Berücksichtigung der landwirtschaftlichen Kriegsblindenschule in Strass”, „Die Fürsorge für die Kriegsblinden in der Bukovina” şi „Blindenberufe und Kriegsblinde”. Nu ştiu ce facultate a urmat Emilian Halarevici (dreptul, mă încredinţează nepotul său), dar despre el vorbesc nişte acte ale vremii, printre care şi un certificat de absolvire al şcolii poporale din Boian, şi un paşaport:

Gheorghe Halarevici era, în 1920, conferenţiar universitar cernăuţean şi specialist la Institutului de orbi şi surdo-muţi „Regina Maria” din Cernăuţi, condus de Dimitrie Rusceac, iar în calitatea aceasta, de specialist, participa, în 15 iunie 1920, la Conferinţa „Învăţământul special medico-pedagogic”, de la Cluj, unde Bucovina era reprezentată de „tiflo-pedagogul profesor Gheorghe Halarevici”, care a fost ales secretar al Conferinţei, luând cuvântul în cadrul dezbaterilor ştiinţifice şi fiind ales în comitetul de revizuire a “regulamentelor şi a planurilor de Învăţământ, în conformitate cu noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite” (Învăţătorul, Anul I, nr. 10, iunie 1920, pp. 6, 7) .

Comunicarea ştiinţifică a profesorului bucovinean Gheorghe Halarevici purta titlul “Munca orbilor. Aparate noi inventate”, figurând la punctul opt al ordinii de zi. Se pare că autoritatea ştiinţifică a conferenţiarului cernăuţean a făcut o impresie atât de bună, încât, în 1924, profesorul Gh. Halarevici era, deja, clujean, ca „director al Institutului de orbi din Cluj şi profesor conferenţiar al „Cursurilor medico-pedagogice de pe lângă Universitatea din această localitate” şi ca „un harnic muncitor, căci după ce tipărise, la Viena, mai multe cărţi speciale… ne pune sub ochi o carte despre Lumea orbilor” (Învăţătorul, Anul V, Ediţie specială, 1924). Nu a rupt, totuşi, legătura cu Bucovina, unde cred că mai trăia părintele său, probanil mutat la Cernăuţi, acolo unde, în 1936, profesorul Gheorghe Halarevici publica lucrarea ştiinţifică „Asistenţa orbilor”.

În 23 decembrie 1926, la Institutul de orbi din Cluj, poposea Episcopul Nicolae Ivan, iar „Directorul institutului, dl Gh. Halarevici, în conferinţa sa, expune istoricul ocrotirii şi instruirii orbilor, care se face sistematic din epoca umanismului şi ajunge la perfecţiune prin sistemul „Braille” al scrierii şi citirii orbilor prin cele 6 puncte reliefate” (Renaşterea, Anul V, nr. 1, 2 ianuarie 1927).

În anul 1927, Comitetul nostru (Societatea Naţională a Femeilor Române, Filiala Cluj), solicitat de Direcţiunea Institutului de Orbi, prin dl Director Halarevici, a pus bazele unui fond pentru tipărirea „Bibliei” în alfabetul Braille, spre a da posibilitatea celora lipsiţi de lumina învăţăturilor Sfinte să se împărtăşească din Cuvântul Domnului (…). Prin stăruinţa Dlui Director Halarevici, Institutul orbilor posedă astăzi un frumos aparat de radio, la cumpărarea căruia am contribuit şi noi, prin colectarea banilor la balurile de copii în anii 1928-29” (RENAŞTEREA, Anul VIII, nr. 48, Cluj, 30 noiembrie 1930, p. 3).

Neamul de români Halarevici (mulţi preoţi din Banat şi Mărginime purtau acest nume) a făptuit în Bucovina, învrednicindu-se la memorie, adică exact dimensiunea care, în mod tradiţional, ne lipseşte. Sper să îl reîntâlnesc prin paginile vechi, inclusiv prin condicile parohiale din ţinuturile dornene, pe care o să le caut.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments May 22