1875: Din Bucovina, jubileul secular

*

În ziua sfântului m. m. Dimitrie, 1875.

*

* 

Nemţii și Ovreii serbară, deci, și încă tocmai după tipul și asemănarea lor, așa poreclitulu „Jubileu centenar al împreunării Bucovinei cu Austria”.

Lasă că Nemţii și faimoşii lor fraţi de cruce, din această provincie, Ovreii, ca niște emigrați ce sunt ei în Bucovina, după împreunarea acesteia cu Austria, naturalmente nici n-au dreptul să inițieze și să dirijeze ei o aniversare a împreunării Bucovinei cu statul austriac; lasă că și titulatura, după care se-ndosiră Nemţii și Ovreii cu pretinderea dreptului de a iniția și a dirija o atare aniversare, și care titulatură e că dânșii inițiară jubileul, sub numele Cernăuților, ca capitală a Bucovinei, este o titulatură sfruntată, știindu-se că nu Cernăuţii, ci alt oraș e capitala istorică a Bucovinei: dar aceşti „par nobile fratrum” de nemţi și ovrei mai uneltiră sabatului lor de jubileu încă și aparența ca și cum nu ei, cu birocraţii de un element cu dânșii, l-ar fi impus, prin puterea lor oficială, ci țara și, mai cu seamă poporațiunea indigenă a Bucovinei ar fi serbat acest jubileu, și încă ca și o manifestare publică a gratitudinii sale, căci, de la mântuirea-i de „barbarii Turci” și aducerea-i în Edenul „părintescului și umanului patronaj austriac, dânsa, adică poporațiunea indigenă a Bucovinei, se împărtășește de atâtea și de atari fericiri, producte ale cultrii primite sub auspiciile și îngrijirile ocârmuirilor de dincoace, încât că, astăzi, la o sută de ani a aflării sale sub acest patronaj norocitor și binecuvântat, se simte datoare a serba o aniversare din cele mai eclatante, drept declarațiune liberă și proprie despre deplina sa mulțămire și fericire!

*

Ei bine, poporațiunea istorică a Bucovinei, cine știe de n-ar fi și fost simțit ea însăși, într-adevăr, o asemenea datorie, de nu s-ar fi fost vârât, între dânsa și între Tronul Austriei, Nemţii și Jidovii, cu mult buciumata „lealitate” și cu faimoasul și renumitu-le „pionerat de cultură spre Orient”! Însă tocmai din acesta cauză este, pare-ni-se, o misiune a cronicii ziaristice, să constate, în privința jubileului ovreio-nemțesc din Cernăuţi, esențiala deosebire între adevăr și între ficţiune, sau ca să ne expimăm în limbaj competent, între adevăr și între „humbugulu”, așa poreclitul „Iubileu”. Și iaca de ce.

*

Nemţii și birocraţii, de o pănură și de o tendință cu dânșii, apoi, în timpurile mai recente, si aliaţii lor, Ovreii, se girară, până acum, în Bucovina, ca unii ce ar fi avut de undeva un mandat de magistratură asupra destinelor interne ale țării și ale poporațiunii indigene din această provincie. Ce fel trebuie să fi fost acea magistratură?

Noi, care suntem îndătinați a respecta, cu adevărată loialitate, declarațiunile și enunțurile excelsului Tron împărătesc, credem a răspunde, cu toată siguranța, că el n-a fost în alt sens și intenție, decât conform caracterului și însușirilor naturale și tradiționale ale provinciei române Bucovina și a poporațiunii sale autohtone și istorice, cu care sunt în conformitate, adică și expresele cuvinte ale respectivelor enunțuri supreme de mai de mult, apoi și ale „Diplomei împărătești” din 1861, prin care se proclama autonomia administrativă a acestei provincii, și, apoi, în fine, și chiar textul „articolelor fundamentale de stat din anulu 1867”.

Însă, de aceste toate, la noi nu e nici urmă, în fapt; pe când cuvântul „festiv” și celelalte declamări largi și lungi, de la jubileul ovreo-nemțesc cernăuţean nu sunt pline și încărcate de extremele superlative ale „blühende-lor Zustande”, în întreaga Bucovină, de la o margine, până la cealaltă!

*

Dacă, așa cum ziserăm, la noi nu se știe nimic, în fapt, despre acele lucruri, ce ar corespunde caracterului și intereselor poporațiunii istorice și indigene, prin urmare firește că nu se știe nici de oareșcareva bine și mulțămire, necum doară încă chiar și de „blühende Zustande” ale poporațiunii indigne: cere-se, oare, multă bătaie de cap, de a pricepe ce scop avură, la propriu, Nemțo-ovreii și subsidiarii lor, birocraţii respectivi, cu uneltirea aparenței că adică acest jubileu nu ei, ci țara și, mai cu seamă, poporațiunea autohtonă îl serbează? Nu se vede, oare, curat că nu altul le fu scopul, decât aceea că nu Tronului, Dinastiei și imperiului austriac să se aducă omagii de loialitate etc., ci lor, a se da, adică, Nemților și companiei lor, din partea țării si poporațiunii indigene, un atestat sonor și nefestivist, cum că ei, până acum, au fericit țara și pe poporațiunea ei, sau, cu alte cuvinte, că Nemţii et comp. au realizat mandatul lor pe deplin și întocmai, atât față de supremele promisiuni și declarațiuni, favorabile poporațiunii indigene a Bucovinei, cât și față de legile fundamentale de stat; căci iată că „întreaga Bucovina, întreaga-i poporațiune, fără osebire de naționalitate sau confesiune” își exprimă, astăzi, cu prilejul „jubileului acestuia, cea mai entuziastă gratitudine a sa pentru fericirea cea mare, la care o a adus-o, în acest secol trecut, Austria, însă prin mandataţii săi cei loiali și fideli, Nemţii et comp.! Și, pentru a nu da de gol acest scop principal, se trimiseră, drept „lehăi” stereotipi, prin țară, frazele cum că loialitatea către Tron, supunerea și aderența catra Împărăție și Dinastie etc. etc. pretind ca întreaga țară să vina, la 4 octobrie 1875, la Cernăuţi și să serbeze „jubileul centenar”.

*

Ce e drept, la noi mulţi, și chiar din capul locului, pricepură cu ce sărutare vine Iuda, tupilat după acele fraze captivante către poporațiunea indigenă a Bucovinei. Însă, mai bine decât toți, boierimea patriotică cunoscu perfidia îndosită după frazualitatea respectivă și, de aceea, boierimea noastră – onoare și mulțămită ei! – arată, în fața lumii cum trebuie să facă cetățenii conștiincioși și oneşti, cum e a se deosebi între loialitate adevărată și între loialitate minciunoasă; unică, boierimea noastră patriotică, fără diferență de naționalitate și confesiune, își manifestă, la această ocaziune, sentimentele loialității sale cetățenești și patriotice, după demnitate și cuviință, și încă, ce e drept, atât către Tron, Împărat și Dinastie, cât nu mai puțin către jubileul cernăuțean: Tronului, adică Împăratului și Dinastiei își exprimă boierimea noastră omagiile sale de respect și devotament, de supunere, fidelitate și de credință, iar fluncarfei de jubileu ovreo-nemțesc, tot disprețul ce i se cuveni! Ei bine, dar, completând noi întreagă perspectiva tendinței latente, însă – cum ziserăm și presupunem – principali, a uneltirii de aparență, că jubileul cernăuțean nu e serbat numai de birocraţii Nemţi și Ovrei, ci de întreaga provincie a Bucovinei și, mai cu seamă, de poporațiunea istorică și indigenă a acestei provincii: apoi, iniţiatorii și aranjatorii acestui poreclit „Jubileu”, se înțelege de la sine că, pe lângă un atestat public și aprobatoriu despre manipularea lor, până acum, în Bucovina, care atestat vrură ei să-și câştige prin acea „aparență” – mai cugetară „pro domu sua” și în viitor, și, adică, așa ca, prin lăudarea și mulțămirea poporațiunii autohtone – că Nemțo-ovreii și birocraţii de o pănură cu dânșii au realizat, până acum, în Bucovina, bine pe deplin, atât intențiunile Împăraților Austriei, proclamate în favorul drepturilor și intereselor poporațiunii istorice a Bucovinei, cât și legile fundamentale de stat, să mai fie și recomandați la locurile superioare și supreme, ca să îi lase, și pentru viitorime, în magistratura-le de până acum, și așa ca tot ei și numai ei să continue, și mai departe, opera norocirii și fericirii poporațiunii autohtone bucovinene, tot precum o norociră și fericiră ei, pe această poporațiune până acum!

*

Și, aici, chiar aici, nouă, Românilor bucovineni, ni se întâlnește inima de patrioţi, creştini ortodocși și moșneni proprii ai acestei provincii române, cu cugetările și ingrijirile cele mai serioase și mai grave; ba nu, nu numai cu cugetări și îngrijri serioase și grave, ci chiar și cu cea mai puternică chemare a întreg sufletului nostru: quo uscque tandem!

*

(Albina, Anul X, Nr. 72, 6/18 noiembrie 1875)

*

*

Am zis, în partea primă a comunicării noastre, că cine ştie de nu s-ar fi simţit îndemnat, la finirea sutei de ani a aflării Bucovinei sub sceptrul Austriei, chiar si poporaţiunea autohtonă a acestei provincii, ca să-şi manifeste şi ea, din parte-şi, omagiile gratitudinii sale către patronajul său imperial de acum, dacă nu s-ar fi fost vârât între dânsa şi între Tronul acestui imperiu faimoasa „loialitate” a cimotiei nemţo-ovree, care loialitate influenţează, cum se vede, magistratura destinelor poporaţiunii autohtone bucovinene, prin mai întreg secolul trecut. Şi o zicem aceasta de aceea căci, cu privire la cunoscutele enunţuri şi garantări, din partea Tronului Austriei, faţă de Bucovina şi de poporaţiunea ei autohtonă, suntem mai ca sigur plecaţi a crede şi a susţine că, dacă pe Nemţo-ovrei, în decursul secolului trecut al ţării Bucovinei sub coroana Austriei, în angajamentul său, mandatul lor de a cultiva şi de a aduce poporului indigen al Bucovinei la stări bune intelectuale şi economico-materiale nu i-ar fi însufleţit pseudo-loialitatea şi făţărnicia către suprema autoritate în stat, ci respect, supunere şi fidelitate adevărată; nu ura, lăcomia şi egoismul brut şi brutal faţă de poporaţiunea autohtonă, „scăpata de sub barbarii Turci”, ci umanitatea, dreptul şi echitatea; cu un cuvânt: dacă pe magistraţii de a conduce destinele poporaţiunii bucovinene autohtone i-ar fi fost influenţat nu spiritul unei barbarii şirete şi hâtre, ci iubirea şi devotamentul pentru adevărata cultură: apoi, atunci starea de astăzi a poporaţiunii autohtone a Bucovinei, care stare sunt fructele semeţiei de cultură şi de civilizaţie, ce a semănat-o „loialitatea” birocrato-nemţo-ovree în secolul trecut, în această provincie, acea stare a poporaţiunii indigene a Bucovinei, zic, şi mai cu seamă starea poporului nostru orăşean, ţăran şi muntean, n-ar fi astăzi ticăloşia materială şi orbia spirituală, şi poporaţiunea n-ar fi atât de copleşită de mizerie, încât, ca să nu facem asemănare chiar cu nefericitele raiale creştine din peninsula balcanică, chiar şi o foaie germană din Viena, cum se vede, însă, nu mercenarii liberalismului ovreo-nemţesc, să o caracterizeze aşa: ca fericirea ce o aduseră nemţo-ovreii în Bucovina, sub pretextul de cultură, sângeră deja la populaţiunea autohtonă din o mie de răni…

*

Şi, într-adevăr, cum s-ar şi putea altfel; căci, ne-pomenind noi, acum, de alte condiţiuni necesare trebuinţei întru cultivarea şi aducerea la stări bune materiali şi intelectuale a unui popor, ci atingând numai momentul cel prim şi proxim, condiţiunea cardinală, „sine qua non”, spre a deştepta şi îndruma pe un popor blând, bun şi paşnic, însă primordiale în toate nuanţele intelectuale ale vieţii, traiului şi aspiraţiunilor sale progresiste, după cum atare popor fu al nostru, cel bucovinean, la luarea Bucovinei sub auspiciile Austriei, atingând, aici, numai principala condiţiune a deşteptării unui popor din orbia şi neajutorarea sa primitivă, care condiţiune e şcolile, cele mai simple şi inferioare, însă naturale, adică naţionale şi poporale, şi atunci îndată putem să întrebăm: „Loialitate sinceră şi fidelitate către Tron”, şi „umanitate, amiciţie benevolă” către poporaţiunea autohtonă a Bucovinei sunt cele ce îndemnară pe mandatari sau angajaţi de a cultiva şi a aduce această poporaţiune la stări intelectuale bune, demne, adică, de expresele intenţii ale supremei autorităţi în imperiu, cât, apoi, şi de deviza şi parola imperiului Austriei, ca a unuia ce se numeşte „stat de drept, de umanitate, de cultură şi civilizaţie”, dacă ei, deşi în „Planul regulativ” al Bucovinei, sancţionat, încă din anul 1786, de Împăratul Iosif II, textual se spune: „Zur Erlangung der Erziehung (în Bucovina) is unter andern hauptsachlech nothwendig die Einfuhrung guteingerichteter Schulen, in welcher Absicht eintsweilen in der Bukowina zwei Normalschulen fur die deutsche und moldauische Sprache zu vermehron verordnetworden ist”, totuşi aceste şcoli naţionale, ce corespund, în timpurile moderne, „şcolilor poporale principale”, cu patru clase, încă nici până în ziua de astăzi nu le-au creat! Sau doar aceea le e „loialitate, devotament şi supunere” către Tron şi „umanitate şi amiciţie benevolă” către poporaţiunea autohtonă a Bucovinei, de care fraze frumoase, din secolul trecut şi până astăzi, abundă gura cimotiei magistraţilor, de a conduce destinele poporaţiunii bucovinene la fericire, că ei, magistraţii noştri, nu numai că nu voiră a pricepe, nici până în ziua de astăzi, cuvinţelul „einstweilen”, acel cuvânt împărătesc, ce îndemna expres la cultivarea şi binele poporaţiunii moşnene a Bucovinei, şi, apoi, în urmarea acestui cuvânt, să fi înmulţit deci şcolile „naţionale” succesiv şi conform progresării numărului poporaţiunii indigene bucovinene, şi încă, mai ales, că spre atare scop avea această poporaţiune mijloacele materiale ale sale proprii şi prea suficiente: dară încă chiar şi şcolile, ce ei, respectivii noştri amici benevoli şi organe loiale ale realizării intenţiunilor şi ordinaţiunilor împărăteşti, le creară pe spesele poporului moşnean român al Bucovinei, încă le creară numai mai pe urmă, după ce, adică, se mai înmulţiră lăcustele ovreo-germane, imigrante în Bucovina; şi, astfel, apoi gimnazurile, şcolile reale, până şi şcoala agronomică, le făcură aşa de „guteingerichtet”, încât ele erau şi sunt încă si astăzi ne-accesibile poporului autohton al acestei provincii, şi anume din acea cauză, căci, pe de o parte, prin limba învăţământului, germana, ce e străina poporului bucovinean indigen, le îngrădiră ca şi cu un mur (zid, perete – n. n.), pe care te poţi sui numai prin ştiinţa limbii lor, iar, pe de altă parte, că şi şcoli poporale nicidecum nu erau în ţară, ca să aibă poporul, în acele şcoli inferioare, cum am zice drept o punte, pe care să treacă şi să ajungă el la şcolile din oraşe, superioare! Astfel, dară, din aceste şcoli făuriră ei arma contra poporaţiunii indigene. Dar apoi, până şi şcolile poreclite „poporale”, ce se înfiinţară pe ici-colea, cele mai puţine, însă în părţile curat române ale Bucovinei şi în care încă se creară, abia ieri-alaltăieri, le lăsară pe cele din părţile române ale ţării şi le lasă încă şi astăzi aşa de neîngrijite, încât, chiar şi ne-vrând, ţi se pare cum că, în neîngrijirea aceasta, este o tendinţă sistematică!

*

Cugetând, deci, la aceste toate, nu vede, oare, chiar şi orbul că, în o atare procedere, pe lângă infructuoasă conceputului de „loialitate” etc., nu este nici pic de intenţie curată de a cultiva poporaţiunea istorică şi indigenă a Bucovinei şi a o îndruma spre stări bune intelectuale şi economico-materiale, ci, din contra, în această manevră zace o speculă demonică. Şi anume se speculează cu „loialitatea” magistraturii destinelor poporaţiunii autohtone bucovinene, influenţată de spiritul şi tendinţele egoiste ale cimotiei nemţo-ovree,  în Bucovina să se ridice şcoli, însă atari, ca să nu se poată de ele folosi poporaţiunea autohtonă, ci numai sau mai cu seamă numai imigranţii germano-ovrei, iar poporul indigen al acestei provincii să rămână în orbia şi ignoranţa intelectuală, până ce, exploatând veniturile străine eminamente pentru sine, întreaga situaţiune a consecinţelor acelei orbii şi ignoranţe, adică toate drepturile, interesele şi favorurile autohtonilor, până ce şi sarmaua lor părintească să fi devenit autohtonă, şi, mai cu seamă, masa poporului, înecată şi pierdută în acele consecinţe ale orbiei sale; sau, mai bine zicând, căzând poporul autohton victima rafinării veniturilor de locuste străine, iar mandatarii nemţo-ovrei ai conducerii destinelor poporului autohton, bucovinenii, spre cultură, fiind în bine şi fericire, să poată aceştia să le zică celora: „Poftim, împărtăşiţi-vă de binecuvântările culturii şi civilizaţiei, căci iată şcoli şi institute, de toată mâna; noi, în loialitatea-ni către Împărat şi bunăvoinţa către voi, special pentru voi le-am înfiinţat, şi noi bucuroşi voim a trudi întru binele vostru, spre a vă aduce la lumină şi civilizaţie!”.

*

Vezi, aşa! Fii făţarnic; îmbată lumea bine cu apă, şi-apoi despoaie şi deposedează sute de mii cetăţeni buni şi nevinovaţi de tot ce le este lor preţios şi sfânt, chiar şi de întreaga lor sarma părintească şi străbună. Sau, cu alte cuvinte: seamănă, în loc de sămânţa culturii, pe cea a barbariei, numai ca, în chip cât mai hâtru şi mai rafinat, adică tot „loialitate” să-ţi fie vorba în gură, şi apoi zi-i fără nici o grijă: „Culturtragerei nacht Osten!”.

*

(Albina, Anul X, Nr. 73, 9/21 noiembrie 1875)

1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina I

Fotografiile cu care ilustrez ineditul studiu al,

pe atunci, foarte tânărului T. V. Stefanelli, provin din publicaţia vieneză

“Globus Illustrierte Zeitschrift fur Lander und Volkerkunde“,

Anul LXXXV, Nr. 18, 5 mai 1904, pp. 281-288 (rutenii),

şi, respective, pp. 505-507 (huţulii)

*

În luna lui octombrie anul trecut (1875), s-a serbat, în Bucovina, seculara încorporare a acestei ţări cu statul Austriei, cu care ocazie ziarele din toate părţile Europei aduseră, despre acest ducat, despre locuitorii săi şi despre referinţele în care trăiesc, ştiri şi descrieri, una mai bizară decât alta. Unele ziare cântau imnuri asupra acestei ţări romantice şi frumoase, şi asupra locuitorilor săi deştepţi şi laborioşi, pe când, după descrierile şi elucubraţiile altora, ai fi putut crede cum că Bucovina este o ţară locuită de urşi sau o stepă asiatică, şi locuitorii ei, nişte fiinţe semi-sălbatice.

*

Faţă cu aceste cunoştinţe geografice şi etno­grafice, împrăştiate prin ziaristică, ni s-a ivit între­barea: cunoaştem noi istoria acestei ţări, din timpul încorporării sale sub coroana Austriei, până în zilele de astăzi? Cunoaştem noi împrejurările în care trăim şi naţiunile cu care locuim, împreună, pe acest pământ clasic?

Poate şi ba!

În 2 iunie 1777 (în realitate, în 1 octombrie 1774 – n. n.), se ocupară trei ţinuturi ale Moldovei, adică ţinutul Cernăuţilor, al Sucevei şi al Câmpulungului, definitiv de către Austria şi se luară formal în posesiune.

*

În 12 octombrie 1777, depuseră ţările, adică nobilimea, clerul şi poporul, în limba românească, jurământul de credinţă pentru împărat şi dinastia imperială.

Numele de Bucovina îl căpătară aceste di­stricte abia mai târziu, din cauza imenselor păduri, ce se întindeau peste toată ţara. Galiţienii, slavi şi megieşi cu acest district, nu puteau pronunţia nu­mele românesc al acestei părţi din Moldova şi, deoarece veneau ades în contact cu locuitorii ei, căutară un nume acomodat limbajului lor şi pore­cliră aceste districte Bucovina, adică „Făgetul” sau „Ţara Fagilor” (numele s-a încetăţenit, în cancelaria polonă, încă din secolul XIV – n. n.).

Acest nume, uzitat de către poporul galiţian, deveni oficial în toată Galiţia şi, în raporturile rela­tive la aceste ţinuturi, se întrebuinţa, acolo, numai acest nume.

*

*

Guvernatorii austrieci, trimişi încoace spre regularea afacerilor interne, nu-şi bătură capul a forma alt nume pentru aceste ţinuturi şi, deoarece le era greu a pronunţa vreun nume românesc, adoptară numele ce-l auziseră deja în Lemberg (Leov) şi în celelalte părţi ale Galiţiei şi-l acordară acestei ţări[1]. Astfel, această parte a Mol­dovei, compusă din trei districte, căpătă numele Bu­covina. Acesta este istoricul numelui Bucovina, precum o mărturiseşte aceasta şi generalii baron Spleny şi Enzenberg, în raporturile către cancelaria cabinetului imperial din Viena.

Împăratul Iosif II declară Bucovina pro­vincie autonomă politic si-i dete o proprie constituţiune, acomodată împrejurărilor ţării şi dreptului consuetudinal al poporului românesc ce locuia ţara[2]. Dar aceasta nu dură mult.

*

În anul 1786, Bucovina deveni împreunată cu Galiţia, sub numele de „Czernowitzer Kreis”.

Nici cruntele şi necurmatele războaie, întâmplate pe acest pământ, nici incursiunile barbare ale tătarilor şi cazacilor, nici năvălirile hoardelor turbate ale turcilor nu au adus mai multă stricăciune na­ţionalităţii române din Bucovina decât această îm­preunare nenaturală cu Galiţia, în decurs de 63 de ani, lungi cât 63 de secole; căci, în acest timp fatal, o parte din Bucovina a început să piardă faţa sa drept românească, în acesta timp a început slavizarea imensă a poporului românesc, în acest timp s-a încuibat în această ţară rădă­cina unui rău, ale cărui consecinţe funeste planează ca un nor întunecat asupra poporului[3]. Mai târziu, vom reveni asupra acestui punct.

*

Abia cu 4 martie 1849, în urma neobositei stăruinţe a nobilimii şi a clerului, Bucovina fu des­părţită de Galiţia, căpătă numele de ducat, dreptul de a alege reprezentanţii săi şi un guvern. Nenorocita influenţă galiţiană înceta măcar în parte, dar răul era făcut, rana sângera şi medicul nu se afla, să o vindece.

Pe timpul încorporării Bucovinei către Austria, locuitorii ei, cu o nesemnificativă excepţie, erau ro­mâni. Astfel mărturiseşte istoria, astfel mărturisesc generalii Spleny şi Enzenberg, în rapor­turile lor către cabinetul imperial, astfel scriu toţi învăţaţii şi istoricii, ce treceau şi călătoreau, atunci, prin Bucovina.

*

Dintre mulţi alţii, să auzim ce zic învăţatul şi străinul Gohlert:

„Baştina locuitorilor a fost, dintru început, română. Dar curând după ocupaţie, ţara deveni o arenă, călcată de cele mai diferite naţionalităţi. Co­lonii germane se urziră în Arborea, Frătăuţi, Ilişeşti, Iţcani, Milişăuţi, Molodia şi Roşa; colonii ungare, în Fogodisten (Iacobeşti), Hadikfalva (Dorneşti), Ioseffalva (Tolva), Istensegici (Ţibeni) şi Laudonfalva (Balcăuţi); lipovenii, alungaţi din Rusia, urziră Fân­tâna Albă, CIimăuţii şi Lipovenii; băile atraseră lu­crători germani (din Zips) şi slovaci în ţară şi, astfel se formară coloniile Eiseuau, Freudenthal, Iacobeni, Karlsberg, Cârlibaba, Pojorâta şi Rus pe Boul. Fabricarea sticlei aduse colonişti germani şi mijloci urzirea coloniei Furstenthal, Althutte şi Neuhutte. Comerţul atrase neguţători armeni în ţară, şi afacerile industriale atraseră lucrători cehi şi nemţi în oraşele Cernăuţi, Siret şi Suceava.

*

Fiindcă în anul 1789 se începu a se împărţi pământuri între jidovi, se formară 15 colonii evreieşti în ţară. Din apropiata Galiţia fugiră rutenii şi polonii, de frica miliţiei, şi se stabiliră în Buco­vina, care era scutită de serviciul militar[4]”.

Astfel se împoporă Bucovina, astfel deveni o ţară locuită de cele mai diferite naţionalităţi, între care, însă, românii au format şi formează rela­tiva majoritate.

*

*

Mare atracţie a avut Bucovina mai cu seamă pentru rutenii din Galiţia. Aceştia, locuind acea parte a Galiţiei care se mărgineşte cu Bucovina şi fiind acolo necesitaţi a servi la miliţie, părăsiră, în mare număr vetrele părinteşti şi, trecând în Bucovina, se răspândiră asupra ţării întregi, iar mai cu seamă în partea nordică a Bucovinei. Aceştia urziră parte sate noi, parte se stabiliră între satele locuite de români şi, cu timpul, le rusificară de tot. Chiar în timpul de astăzi, afli o mulţime de sate aşa-numite ruseşti, unde ţăranii bătrâni vorbesc încă româneşte, pe când copiii lor nu cunosc altă limbă decât cea ruteană.

*

Vijnitia şi Vijenca, precum arată chiar numele, se urziră de către fugari galiţieni[5], iar dintre satele româneşti care primiră pe fugarii galiţieni şi care se rusificară deplin, în timpul aceasta, vom numi de exemplu, numai Stăneşti, Bobeşti. Călineşti, Căbeşti, Cuciuru-mare, Cuciuru-mic, Mămăieşti, Rarancea, Mamorniţa etc. etc. şi o mulţime de alte sate de peste Prut şi de dincoace de Prut, care trec, astăzi de ruseşti.

Afară de Galiţia, mai veniră ruteni şi din alte părţi, adică din guvernămintele apropiate ruseşti, precum din Podolia, Volhinia şsi Ucraina, şi, până la anul 1804, ocupară ţinutul Nistrului, al Ceremuşului şi o parte din ţinutul Siretului[6].

*

Rutenii galiţieni, veniţi în Bucovina, şi mai cu seamă cei ce veniră mai de cu vreme, primiră religia ortodoxă răsăriteană, adică legea locuitorilor băştinaşi; numai ici, colea, se află încă vreo câteva colonii de ruteni, care se ţin de religia greco-catolică, mai cu seamă cei ce locuiesc pe la oraşe sau în apropierea lor.

Pe când rutenii curgeau, din toate părţile, în Bucovina, românii o părăseau şi emigrau în Moldova. Astfel, este constatat cum că, de la anul 1789, până la anul 1803, ieşiră din Bucovina 14.000 de români; iar în anul 1815, calcula consiliul de răzbel din Viena cum că, în acest an, părăsiră 16.000 de persoane Bucovina şi se duseră la Mol­dova[7].

La venirea Bucovinei sub sceptrul Austriei, ţara avea, de tot, 75 de mii locuitori.

*

*

Populaţiunea ţării era, aşadar, foarte rară şi cea mai mare parte a ţării era acoperită de codri cen­tenari şi de păduri dese şi neumblate. Cea mai mare grijă a împăratului Iosif II a fost, deci, a mijloci împoporarea acestui ţinut mănos şi plin de frumuseţi naturale şi, spre acest scop, decretă, în anul 1780, ca un adaus la „status quo”[8], ce era deja decretat la prima organizare a Bucovinei, decreta, zic, libertatea locuitorilor de a nu fi re­crutaţi, în decurs de 50 de ani. Acest mijloc avu, într-adevăr, urmările dorite, căci, precum am văzut mai sus, Canaanul bucovinean atrase pe cele mai diferite naţionalităţi, din toate părţile. Cei mai numeroşi oaspeţi au fost rutenii.

Am zis cum că cel mai stricăcios lucru pentru limba şi naţionalitatea română din Bucovina a fost încorporarea acestei ţări cu Galiţia.

Vom motiva-o.

*

I. Prima îngrijire a guvernului, în solicitudinea sa pentru stabilirea unei ordini durabile în ţară, fu de a da ţării amploiaţi administrativi şi judecătoreşti. Fiind Bucovina încorporată cu Galiţia, fiind capetele diregătoriilor administrative şi judecătoreşti stabilite în Galiţia, conducătorii acestora favorizară numirea amploiaţilor poloni şi ruteni în astă ţară.

*

*

Plăţile şi salariile erau relativ mai bune decât în alte locuri şi, astfel, cele mai multe posturi se ocupară cu persoane din Galiţia. Acestea însă nu cunoşteau altă limbă decât cea polonă şi ruteană, şi puţină germană. Pertractările cu poporul de la ţară trebuia, deci, să fie în limba ruteană sau polonă. Dar polonii erau puţini, rutenii, mai mulţi. Pertrac­tările cu poporul trebuiau să fie mai mult rutene. Poporul, dintru început, nu înţelegea această limbă, dar, venind neîntrerupt coloni ruteni din Galiţia, se dedă cu dânsa şi, fiind necesitaţi a se înţelege, într-un fel cu ocârmuitorii săi, se înţelese în limba ce era mai uşoară pentru dânsul, adică ruteneasca. Astfel, începe rusificarea, îndrumată de ocârmuire. Dar aceasta era numai la ţăran. Clasa mai cultă, a boierilor şi a mazililor, nu pot suferi această limbă, fiind, însă, necesitaţi cu afacerile lor a alerga la supremele diregătorii ale ţării, ce se aflau în Galiţia, adoptară o limbă mai cultă şi mai frumoasă la auz, adică pe cea polonă. Astfel, veni o vreme unde, la o mare parte a nobilimii noastre, limba de conversaţie, în saloane şi în familie, era cea polonă, precum era, în România, pe vremea fanarioţilor, cea greacă şi, în ziua de astăzi, în mare parte, cea franceză.

*

II. Această influenţă stricăcioasă se arătă, mai cu seamă, în şcoală.

Împăratul Iosif II, călătorind, în anul 1783, prin Bucovina, porunci generalului Enzenberg să creeze şcoli şi să aducă numai astfel de învăţători, din Transilvania şi Ungaria, care cunoşteau, pe deplin, limba românească şi cea germană; de limba ruteană nici nu era vorba, pentru că, pe vremea aceea, erau foarte puţini ruteni în Bucovina şi aceştia se ţineau numai în ocolul Câmpulungului rusesc[9]. Încorporându-se Bucovina cu Galiţia, trecu şi administraţia şcolilor, care erau susţinute de către fondul greco-ortodox religionar, la Galiţia, şi guvernul galiţian ridică învăţământul obligatoriu, în urma cărei proceduri, din 32 de şcoli cu învăţători români, ce existau, în anul 1792, rămaseră numai 14, adică: una românească-nemţească în Cernăuţi, 9 şcoli româneşti-nemţeşti pe la ţară, 2 curat româneşti, 1 ungurească, 1 armenească. Fiind aceste şcoli sub privegherea consistorialului catolic din Lemberg, învăţătorii români fură siliţi a trece la catolicism, şi învăţătorii ce se opuneau acestei provocări erau depărtaţi din serviciu şi înlocuiţi prin alţii, din Galiţia, care erau de religie catolică şi nu cunoşteau defel limba românească.

Dar aceasta nu era destul, trebuia să vină un rău şi mai mare: prin un decret din anul 1812, şcolile create şi susţinute pe cheltuielile fondului religionar greco-ortodox fură prefăcute în şcoli romano-catolice[10].

Acum încep deznaţionalizarea şcolilor şi înstrăinarea lor de tot ce era românesc într-un mod înspăimântător.

*

*

Această soartă o avu, mai cu seamă, partea nordică a Bucovinei; partea sudică nu se putu deznaţionaliza. Dar ce se străduiau învăţătorii străini şi chiar preoţii de pe atunci să facă, doar ca să se facă plăcuţi şefilor lor? Neputându-se face altceva, începură cel puţin a schimonosi numele băieţilor din popor, zicându-le cum că numele părinţilor lor e barbar şi mojic. Astfel, începură a anina, la numele de familie, ba chiar şi la cele de botez, terminaţiile slave wiez şi ski şi uk şi a le trage pe calupul lor. Din Roman se făuri Romaniuk şi Romanowicz, din Grigorie, Grigorowicz, din Popa, Popowicz şi Podiuk, din Macovei, Makoweiczuk, din Andrei, Andreiczuk, din Constantin, Konstantinowicz, din Pietraru, Pietraski etc. etc. Cine făcea o suplică, cine cerea un post, cine avea procese şi avea nenorocirea de a nu avea, la numele său, terminaţia în wicz, ski sau uk (autorul exagerează, terminaţiile respective fiind adoptate de românii bucovineni, din parvenitism, cu mult, mult înainte de ocuparea Bucovinei, dar şi prin stăruinţele Bisercii, care, folosind slavona, categorisea limba română drept „limba diavolului”, în sensul de neliturgică – n. n.) sau nu reuşea, sau, reuşind, se trezea că i s-a aninat o codiţă de numele său strămoşesc (recensământul lui Rumeanţev, din 1772-1773, probează că românii singuri, din vremea lui Alexandru cel Bun, încoace, îşi „înnobilau” numele cu terminaţii polone, primii fiind feciorii lui Luca, fiul lui Pancu, deveniţi Lukawiecki – n. n.) şi bietul popor, în simplitatea sa, păstra aceast codiţă ca un scump suvenir de la domnii ocârmuirii, crezând că aşa trebuie să fie, dacă are a face cu domni învăţaţi şi cărturari. Astfel de codiţe,
triste urmări ale unei epoci de deznaţionalizare, le vedem şi astăzi păstrate, la o mulţime de nume de români, ai căror străbuni nici nu visau la un astfel de botez.

*

III. Am zis cum că şi preoţii de pe atunci favorizau deznaţionalizarea. Aşa este! Şi iată pentru ce:

Tot binele îl aşteptau ei din Lemberg, căutau, deci, a favoriza planurile străinilor, ca să ajungă la scopul lor; pe lângă aceasta, se denumi, după moartea episcopului român Herescu, un străin ca episcop al Bucovinei, adică Daniil Vlahovici, adus încoace din confiniul militar slavon, care nu înţelegea româneşte. Sub acesta începu mereu slavizarea cle­rului şi, prin cler, slavizarea poporului.

*

IV. Legătura Bucovinei cu Galiţia favoriza foarte mult colonizarea ţării cu elemente străine, mai cu seamă slave. Urmările stricăcioase pentru naţiunea ro­mână le-am amintit mai sus.

*

*

Acestea sunt împrejurările care, în decursul legăturii Bucovinei cu Austria, au cauzat stricăciune naţionalităţii si limbii române. Despre alte neajun­suri pentru dezvoltarea autonomă a ţării, despre răul relativi la administraţie şi judecătorii, nici nu mai vorbim. Acest rău înceta, încâtva, cu dezlipirea Bucovinei de Galiţia; dar numai încâtva, căci chiar astăzi Curtea de Apel pentru Bucovina se află în Lemberg, şi astăzi cele mai multe şi mai în­semnate posturi, pe la tribunale, sunt ocupate de străini, care vin încoace „cu cerguţă cu pernuţă”, precum zice proverbul, şi ai căror nepoţi vor zice, pe urmă, cum că familia şi neamul lor se află în ţară încă înainte de Dragoş Vodă!

*

Precum am amintit mai sus, definitiva dezlipire a Bucovinei de Galiţia se întâmpla, sub domnia mărinimosului nostru împărat Francisc Iosif I, în 4 martie 1849, şi, de atunci, ţara, căpătându-şi autonomia sa, îşi urmează calea sa constituţională; însă răul ce l-a suferit, în decurs de 63 de ani, prin alipirea sa cu Galiţia, nu se mai poate îndrepta, căci rana e prea adâncă (autorul iarăşi exagerează, pentru că majoritatea coloniştilor ruteni aveau să vină după anul 1849, atunci când ţăranii, eliberaţi de boieresc, refuzau să presteze munci plătite pentru stăpânii odinioară, şi-atunci boierii români, în frunte cu Hurmuzachi, au adus sate întregi de colonişti slavi pe moşiile lor – n. n.).

*

*

Venind Bucovina la Austria, împăraţii ei căutară, succesiv, a ţine cont de datinile şi uzul consuetudinal al românilor, şi toate legiuirile, re­lative la această ţară, mai cu seamă până la anul 1849, erau bazate pe aceste principii. Împăratul Franciscu I întări, în anul 1826, decretele predecesorilor săi şi garanta „aşezămintele proprii ale ţării, astfel precum proveneau ele din constituţiunea Moldovei şi din uzul poporului moldovenesc”, şi cancelaria de curte întări, chiar în anul 1846, aceste stipulaţii şi decrete[11].

*

În urma acestora, limba română era respec­tată în toate tribunalele şi oficiile ţării; toate ordo­nările şi citaţiunile ale acestor oficii erau, pentru români, în limba românească[12]. Numai în afacerile interne ale oficiilor se întrebuinţa limba germană.

*

Generalul Spleny, care era în capul tuturor afacerilor Bucovinei, ţinea, în cancelaria sa, pe un „scriitor polon”, care avea să traducă corespondenţa ce o purta Spleny cu comandantul turc al cetăţii Hotin, şi pe un „secretar valah”, care avea a face cu corespondenţa „valahă”, cu conceptul ordonanţelor şi a poruncilor în limba română, cu elaborarea exibitelor în limba română, ca cer­cetarea socotelilor de biruri, asigurarea qvartirelor pentru militari.

*

(Transilvania, Anul IX, Nr. 7, 1 aprilie 1876)

1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina II

*

Călătorind împăratul Iosif II, în iunie 1783, prin Bucovina, scrise, prin biletul său de mănă, datat: Cernăuţi, 19 iunie 1783, către prezidentul aulic de război din Viena, următorele: „5-to.. Consiliul Aulic de Război are să trimită, imediat pe un auditor dibaci încoace, care cunoaşte limba ţării, pentru că procesele se înmulţesc foarte”; şi, mai de­parte: „7-mo Oficiul Directorilor de District şi al Ispravnicilor este foarte însemnat şi naţiunea o astfel că are mai multă încredere în preposiţi de altă naţionalitate, decât în ai săi. Prin o alegere bună de subiecte străine, spre ocuparea acestor posturi, se va face mai mult bine, decât dacă s-ar ocupa aceste posturi prin mazili sau alţi băştinaşi de aici, mai cu seamă din Moldova. Poate se vor putea afla câteva sub­iecte bune în Banatul Timişoarei, care cunosc limba valahă, spre a-i întrebuinţa aici cu succes”.

*

Prin acelaşi bilet de mână numi Iosifu II pe boierul român Vasile Balş concepist aulic Ia Consiliul Aulic de Război, motivănd această numire, în biletul sus amintit, astfel: ca să se afle cineva la consiliul aulic de război, care cunoaşte limba ţării de aici.

*

La oficiul fiscal din Galiţia, se instală un adjunct, care cunoştea limba română. Oficiul „Landrecht” din Lemberg funcţiona ca for privile­giat pentru nobilimea Bucovinei şi căpătă mai mulţi amploiaţi, care cunoşteau limba român. În urma unei ordonanţe a Cancelariei de Curte, din 28 octombrie 1786, se traduseră, în limba românească, următoarele legi: procedura civilă, procedura concursuală, patentul taxelor, procedura în cazuri de succesiune (ereditare, moştenire), prima parte a codului civil, urmând, apoi, şi partea a doua, norma de jurisdicţiune, patentul asupra pertractării certelor de iobă­gie pe calea civilă şi judiciară, poruncile pentru pedepsirea supuşilor neascultători, şi norma asupra zăloagelor reale. Aceste legi se tipăriră, în 400 de exemplare, şi se împărţiră în toate părţile Buco­vinei.

*

*

Din toate acestea, se vede că altă limbă, afară de cea românească şi germană, nu se întrebuinţau în nici un oficiu public din toată ţara. Acuma se întrebuinţează exclusiv cea germană, în toate oficiile publice (din pricina Dietei Bucovinei, în care, la constituire, s-a constatat că, dintre toţi deputaţii români, cu excepţia unui… ucrainean din Dărmăneşti, nici unul nu ştia româneşte, ci doar germana; prin uz, limba germană devine, deci, şi limbă oficială internă, în locul celei române – n. n.).

Să venim, acum, la statistica comparativă a locuitorilor din Bucovina.

*

După censul îndrumat de generalul baron Spleny, în anul 1776 se aflară capi de familie: 197 boieri şi mazili, 149 ruptaşi, 415 preoţi, 86 dascăli, 466 că­lugări, 88 călugăriţe, 285 impiegaţi inferiori, 45 negustori, 14.992 ţărani, 58 armeni, 526 jidovi, 294 ţigani.

Prin patentul din 14 martie 1787, boierii cei mai însemnaţi şi mazilii căpătară baronia, ceilalţi căpătară titlul de cavaleri, iar ruptaşilor li se de­rogă titlul de nobili.

*

Precum vedem, numărul boierilor şi mazililor băştinaşi era, pe vremea incorporării Bucovinei cu Austria, foarte însemnat. Toţi aveau cel puţin câte o moşie, partea cea mare, însă, aveau în stăpânirea lor mai multe moşii şi sate şi formau clasa cea mai însemnată şi mai avută în ţară. De naţionalitate români erau în capul tuturor afacerilor relative la starea ţării, la toate împrejurările mai importante erau consultaţi de către „gubernia” împărătească şi sfaturile lor, întotdeauna considerate. Dară cu lipirea Bucovinei de Galiţia, cu încurcarea afacerilor publice şi interne ale ţării, numărul lor se tot împuţină, cea mai mare parte se retrase în Moldova, lăsând îngrijirea moşiilor în mâna vechililor.

*

*

Boierii Armuşoaia, Başotă, Hurmuzachi, Iamandi, Cantacuzino, Conachi, Millo, Murguleţ, Niculcea, Sturza părăsiră, curând, Bucovina şi locuiră în Moldova; numai Hurmuzachi se întoarse, dintre ei, înapoi şi iernase în ţară. Între cei ce nu se mişcară deloc din Bucovina era boierul Cârstea, în Costâna, Balş, în Stupca, şi Logotheti, în Cernăuţi.

*

Ce se atinge de ruptaşi, derogându-li-se titlul de nobili, prin patentul sus amintit, aceştia decăzură tot mai mulţi, cea mai mare parte deveniră simpli lucrători şi posesori de pământ, mulţi se re­traseră în Moldova, iar o mare parte din ei se ru­tenizară. Chiar astăzi sunt o mulţime dintre ei, care poartă nume vechi şi istorice româneşti, dară nu-şi mai cunosc limba, cu toate că, la oarecare ocazii, afirmă cum că sunt români.

*

Lucru însemnat este că, pe vremea incorporării acestei ţări cu imperiul austriac, erau 415 preoţi, pe când astăzi se află, în toată Bucovina, numai 278. Această împrejurare se explică uşor, dacă vom considera, cât de puţine cunoştinţe se cereau, atunci, pentru această stare, pe când, în ziua de astăzi, se cere, de la aspiranţii acestei stări, acelaşi stu­diu preliminar ca pentru toate stările mai înalte, şi teologia formează, acum, o parte integrantă a Uni­versităţii din Cernăuţi. Dar, precum se poate lesne înţelege, conform cu cultura spirituală, era şi starea lor materială foarte deplorabilă, căci populaţia Bucovinei era neînsemnată şi, pe lângă pe lângă aceasta, con­siderând că Bucovina avea, pe acea vreme, 229 de sate, veneau, ca termen mediu, mai ca 2 preoţi pe un sat. Numărul călugărilor, 466, se micşoră cu totul, prin desrădicarea mănăstirilor şi a schiturilor. Astăzi, sunt, în toate cele trei mănăstiri ale Bucovinei, adică în Putna, Dragomirna şi Suceviţa, numai 37 de călugări. Călugăriţe nu există defel.

*

*

Ce se atinge de impiegaţii inferiori, aceştia se împărţeau în glotaşi, logofeţi de isprăvnicie, îmblători, arnăuţi, ceauşi, călăraşi şi vatamani, şi aveau a împlini hotărârile şi orânduirile ispravnicilor şi ale vornicilor.

Am zis cum că generalul Spleny îndrumă numărarea capilor de familii, al cărei rezultat l-am ameitit mai sus.

*

Pe lângă aceasta, însă, mai îndrumă Spleny şi un cens al tuturor locuitorilor din Bucovina. Rezultatul acestui cens a fost 75.000 de locuitori, împărţiţi în 12.500 de familii, ei locuind în trei oraşe, adică Suceava, Cernăuţi şi Siret, şi în 229 de sate. Dintre aceştia, erau, după cum pretinde o tabelă istorică a Camerei de Comerţ din Cernăuţi, editată în anul 1875, 35.000 de români, 12.000 de ru­teni, restul se împărţea între armeni, jidovi şi ţigani. Aceştia din urmă formau un număr mult mai însemnat, decât al armenilor şi jidovilor, la un loc.

*

Dar, din raporturile Iui Spleny şi Enzenberg, către curtea imperială, apoi din descrierile mai multor călători învăţaţi, precum Gohlert şi Gray, se vede cum că acest cens este defectuos, că, adică, numărul românilor e prea mic calculat, iar cel al rutenilor şi al celorlalte naţionali­tăţi prea mare, căci persoanele amintite se exprimă astfel: „den Grundstock der Bevolkerung bilden die moldauischen Walachen, hie und da horet man auch slavisch, armenisch und juldisch sprechen”[1].

*

*

În decursul incorporării Bucovinei cu Austria, adică de la anul 1775, până în zilele de acum, a crescut populaţia Bucovinei, în mod foarte considerabil. Românii, rutenii, germanii, polonii, armenii şi jidovii, toţi s-au înmulţit. Cum s-a înmulţit numărul slavilor, am amintit mai sus. Cel mai mare contingent al acestei naţionalităţi l-a căpătat Bucovina din Galiţia, emigrarea lor, de acolo, încoace, era favorizată de împrejurări. Aici aveau mult ce câştiga, dincolo n-aveau nimic ce pierde. Nu era tot aşa şi cu românii. Din Moldova şi din Transilvania nu se trăgea nimeni încoace (au venit, din Transilvania, în jur de zece mii de emigranţi, 6.500 doar în timpul guvernatorului Enzenberg – n. n.), şi din alte părţi nu aveau de unde veni, deci creşterea populaţiei române a urmat numai pe calea natural productivă.

*

Germanii, atraşi de ridicarea comerţului şi prosperarea meseriilor în Bucovina, formară colonii, după colonii, şi se stabiliră, mai cu seamă, în oraşe; dar afară de aceasta, ocupară şi urziră chiar mai multe sate, unde locuiesc şi până astăzi. Armeni sunt numai puţini. Cei mai mulţi locuiesc în Su­ceava, puţini în Cernăuţi şi pe la ţară. Toţi se disting prin spiritul lor comercial, prin zelul şi energia ce dezvoltă în toate afacerile. Cea mai în­semnata parte a jidovilor a emigrat din Galiţia, numai puţini din Rusia. Polonii au trecut încoace din Galiţia, mai cu seamă pe vremea alipirii Bucovinei cu Galiţia. Numărul lor însă nu este mare. Ungurii secui au emigrat încoace din Transilvania, pe timpul lui losif II.

*

Toate aceste naţionalităţi, precum am zis, s-au înmulţit, până acum, în mod foarte considerabil. După censul din anul 1869, se află în Bucovina 207.000 români, 186,000 ruteni, 3.000 lipoveni, 47.000 germani, 5.000 poloni, 9.500 maghiari (secui), 2.000 armeni, 47.700 jidovi şi 4.800 de ţigani, cehi, mo­ravi, slovaci, francezi, italieni şi turci. Majoritatea relativă, între toate naţionalităţile din Bucovina, o formau, aşadar, în anul 1869, românii, căci numărul lor era cu 21.000 mai mare decât al rutenilor, cu 160.000 mai mare decât al germanilor şi cu 159.000 mai mare decât al jidovilor, şi cu 183,000 mai mare decât al toturor celoralalte fracţiuni de na­ţionalităţi, la un loc.

*

*

Să nu scăpăm, însă, din vedere cum că acest cens este făcut sub conducerea unor amploiaţi străini, neamici românilor; să nu uităm cum că românii au fost, mai totdeauna, în opoziţie cu guvernele felurite; să nu uităm, mai departe, cum că, în interesul naţionalităţilor străine din Bucovina, în interesul amploiaţilor străini şi al guvernelor diferite a fost de a micşora numărul români­lor, în statistica oficială, cât se poate de mult, şi atunci vom înţelege cum că numărul lor trebuie să fie, în realitate, mult mai mare, şi al naţionali­tăţilor celorlalte, mult mai mic, faţă de cum îl arată datele statistice.

Acestea, relativ la datele statistice din anul 1869.

*

Să venim, acum, la unele date statistice din anul 1871, relative la mişcarea populaţiei din Buco­vina, şi să ne ţinem de raporturile Camerei de Comerţ din Cernăuţi, care sunt foarte exacte şi in­structive.

După aceste raporturi şi date statistice, avea Bucovina, în anul 1871, 611.964 locuitori; dintre aceştia, erau 209.416 români, dintre care 641 erau români din alte ţări; fiind, aşadar, numărul românilor din ţară 208.475; numărul rutenilor era 191.195, dintre care 12.461 erau ruteni din alte ţări, străini şi nenaturalizaţi, fiind, aşadar, numărul rutenilor din ţară 178.734; numărul germanilor era 41.065, numărul jidovilor 47.754, al ungurilor 8.586, al lipovenilor 3.043, al slovacilor 1.190 şi al altor naţionalităţi 9.998. Calculând, în procente, erau 42,4 % români, 36,4 % ruteni, 8,2 % germani, 9,2 % jidovi, 1,7 % unguri, 0,6 % lipoveni, 0,2% slo­vaci şi 1,3 % al altor naţionalităţi. Numărul ro­mânilor era, aşadar, în anul 1871, cu 29.741 mai mare decât al rutenilor, cu 167.410 mai mare decât al germanilor, cu 160.721 mai mare decât al jidovilor şi cu 165.658 mai mare decât al tuturor celorlalte naţionalităţi, la un loc.

*

Dacă luăm, deci, datele statistice oficiale de baza unor cercetări comparative, nu putem decât să ne minunăm de îndrăzneala unor indivizi fără căpătâi şi fără simţ pentru adevăr, care au cutezat, în timpul din urmă, a afirma, în unele broşuri, cum că numărul românilor din Bucovina e mai mic decât al rutenilor, încercând a mistifica, prin astfel de absurdităţi, opinia publică. Astfel de maşinaţiuni, clocite în creierii unui individ răuvoitor şi fără simţ de drept şi adevăr, nu merită altceva decât doar desconsiderare şi dispreţ. Cela ce este un laş se făleşte, întotdeauna, cu curajul său; neonestul vorbeşte de onestitate, şi pasărea mălai visează. La aceasta au a se reduce elucubraţiile amintiţilor indivizi, împreună cu po­veştile lor istorice, statistice şi etnografice, cărora li s-ar şede mult mai bine a figura într-o colecţiune de anecdote, decât într-o broşură serioasă.

*

Dar să urmăm, cu schiţa noastră, înainte.

Vorbind despre censuI amintit, din anul 1869, al populaţiunii din Bucovina, Dr. Ficker, şeful de secţiune şi prezident al comisiunii centrale statistice din Viena, zice cum că numărul rutenilor este „etwas zu hoch”, cel al polonilor „gewiss zu hoch”, iar cel al germanilor şi al celorlalte naţionalităţi „zu niedrig”[2].

Iată, dar, opiniunea unui bărbat de ştiinţă, care, pe lângă aceasta, are toate datele statistice sub îngrijirea oficiului său, şi care cunoaşte Bucovina foarte bine, deoarece a trăit în ea un timp îndelungat.

*

*

Cunoştinţele sale despre Bucovina, bazate pe un studiu îndelungat şi ajutate de mijloacele ce-i stau la dispoziţie, ca prezident al comisiunii cen­trale statistice, le-a publicat Dr. Ficker într-o broşură, ce a apărut în timpul din urmă, sub titlul: „Hundert Jahre 1775-1875”. Recomandăm, deci, această broşură celora ce vor să aibă o cunoştinţă despre starea actuală a Bucovinei.

Afară de această broşură, a mai ieşit o „tabella”, editată de Camera de Comerţ şi Industrie din Cer­năuţi, şi intitulată: „Culturzustande im Herzogthume Bucovina”.

*

După această tabelă comparativă, numără Buco­vina, în ziua de astăzi, 543.426 de locuitori, împărţiţi în 120.380 de familii, cu 99.243 de case. După naţionalitate, sunt, în Bucovina, 221.726 de români, 202.700 de ruteni, 43.374 de germani, 51.617 jidovi, 9.238 de unguri, 3.260 de lipoveni, 1.087 slovaci şi 10.307 de locuitori de diferite alte naţionalităţi, precum poloni, armeni, mohamedani, ţigani etc.

În aceste numere sunt, însă, cuprinse şi persoa­nele străine nenaturalizate în Bucovina, „nicht zustandige”, precum zice expresiunea oficială.

*

Numărul acesta îl vom sustrage de la numărul total şi, adică, de la numărul total al românilor vom sustrage vreo 641 de români din alte ţări, iar de la numărul rutenilor vom sustrage cel puţin 12.461 din alte ţări, străini nenaturalizaţi în Bucovina, de la cel al germanilor, 555, de la ce al jidovilor, 2.787, de la cel al ungurilor, 116, de la cel al lipovenilor, 92, de la cel al slovacilor, 0, şi de la cel al tuturor celorlalte naţiona­lităţi, 3.367. Astfel, aflăm, în timpul de astăzi, în Bucovina, 221.085 români, 190.239 de ruteni, 42.813 germani, 48.830 jidovi, 9.122 unguri, 1.087 slovaci şi 6.840 de locuitori de alte naţionalităţi.

Vedem, deci, că şi după această „tabella” statistică, publicată cu ocaziunea jubileului Bucovinei, românii formează majoritatea relativă între naţionalităţile din Bucovina.

*

Cu aceasta, terminăm schiţa noastră despre Bucovina. Scopul nostru a fost de a lămuri, cel puţin încâtva, opiniunea publică despre această ţară din fundul răsăritean al imperiului austriac, şi a le da românilor de aicea câteva date statistice la mână, ca să ştie ce să facă şi cum să se poarte faţă cu invectivele unor persoane de rea credinţă şi neamice poporului românesc. În calendarul anului viitor, vom urma această schiţă, în privinţa tuturor ramurilor de activitate a poporului românesc din Bucovina, din timpul venirii sale sub imperiul austriac.

*

T. V. St.

*

(Transilvania, Anul IX, Nr. 8, 15 aprilie 1876)