Armonia dintre Timpul Lunar și Timpul Solar

*

Domnul cecetător George Liviu Teleoacă îmi trimite un interesant material, „Lupoaica de pe Capitoliu, în lumina prezentului tehnologic”, rugându-mă să îmi spun părerea. Nu despre material, care este admirabil, ci despre mitul luat în studiu de domnia sa. Și trebuie să recunosc faptul că, până acum, nu am cugetat, vreodată, la acest simbol explicit, fiind eu pasionat de narațiunile anterioare culturilor greacă și romană pe care le incifrează simbolistica ancestrală, narațiuni stabilite, ca și „Legile”, deci credința inițială, de Anu (Auhura Mazda, la sumerieni, Osiris, la egipteni, Anu Yahve, la semiți, Tarkit Anu, la sciți, Sesostris, la greci și, respectic, Ostrea Novac Jidovul, la români, „Jidov” însemnând, în fondul nostru mitologic, „Uriaș”), adică de „Tatăl tuturor”, cum se spune în „Voluspa” (Fecioara Înțeleaptă, adică Sibila), care este, desigur, ceresc, Odin mărturisindu-i Fecioarei că toate popoarele i se închină lui, dar folosind ca nume numele atributelor lui (aidoma muzelor născute din capul lui Zeus și care nu sunt decât atribute). Chiar și Isis, ulterior cu desprinderea Ishtar, în planul fecundității, nu definea decât Înțelepciunea „Tatălui tuturor” („Tatăl nostru”, din mitologia creștină).

*

Dacă se ia ca reper mitologia romană, în descifrarea narațiunilor astrale, tebuie să se țină cont de faptul că toți zeii latinilor erau blonzi și că în memoria subconștientă a romanilor încă se perpetua „amintirea” origii polare și a etruscilor (grecii vechi o păstraseră mult mai temeinic, cele trei valuri de migrație spre sud, ionian, aheu și doric, fiind menționate chiar și de Herodot, deci chiar și de istorie). Într-una dintre primele variante scrise ale cărții religioase primordiale, „Vendidad” („Legile”), întrepătrunderea civilizațiilor primordiale, cea polară și cea boreală, este narată explicit. Întrebat, de către Spitama Zaratoustra, dacă a mai încredințat cuiva „Legile”, până atunci, Ahura Mazda (Sfântul Cer) i-a răspuns că da, primul mare inițiat fiind Marele Păstor (nu întâmplător avea să fie considerat Iisus, peste milenii, Marele Păstor, pentru că „gloriile” ințiatice se preluau, după cum mărturisea Horus, în „Catea egipteană a morților”, cel care preluase toate gloriile lui Osiris, inclusiv cea de a fi arat și semănat primul) Enlil al Muntelui (fiul Cerului, adică al lui Anu).

*

Revenind la Sfântul Cer (Ahura Mazda), acesta îi mărturisea lui Zarathoustra că, din 60 în 60 de ierni, Marele Păstor venea la sfat, pentru că, respectând „Legile”, prospera, înmulțindu-se și oamenii, și turmele și cirezile, încât nu îi mai ajungea „locul”, iar Sfântul Cer îl povățuia să se extindă spre sud. În cele din urmă, după câteva cicluri de câte 60 de ierni, Marele Păstor nu s-a mai înfățișat lui Ahura Mazda, și-atunci Tatăl tuturor l-a căutat, cerând explicații pentru absență. Iar Marele Păstor i-a răspuns: „Pentru ce să mai vin la tine, când, respectându-ți Legile, am ajuns stăpân peste toate pământurile, până la mare?”.

*

Această rupere de metafizic, după migrarea/extinderea de până pe țărmurile Medieranei, fusese dictată și de accentuarea frigului polar („oropsirea luminilor create”, de care se făcea vinovat Aynu Mandu, adică spiritul malefic al înghețului), iar simbolul astral al Înghețului era Dragonul cu cap de lup (Constelația Dragonului, care arată nordul și care are, în capăt trei stele, dispuse în triunghi). În mitologia boreală, existau două sărbători, Intrarea Șaepelui în Pământ (în creștinism, „lanțul Sfântului Dimitrie”) și Ieșirea Șarpelui din Pământ (în creștinism, „lanțul Sfântului Gheorghe”). Și tot Înghețul avea și o „crăiasă-mamă”, Luna, care este și „stăpâna lupilor”, dar și a florilor, simbolul ei fiind cupa cu gura în jos (exact ca Isis, din imaginea alăptării regelui, din materialul domnului cecetător George Liviu Teleoacă, cupa cu gura în sus simbolizând Soarele, dar ambii aștri în dimensiunile timpului (Soarele, pe axa solstițială de vară, Luna, pe axa solstițială de iarnă).

*

Timpul Solar

*

În toate mitologiile lumii, „Mama Pământ” și „Soarele Tată” stau la originea vieții, dar „alăptarea” de la sânul unei sfinte (Luna, sora Soarelui – ceea ce, de fapt, însemna Isis, înainte de a fi confundată cu Venus, deci cu „fecioara din templul Soarelui”, care este muntele) împăca și nevoia de inefabil, de „scufundare” în ceresc.

*

*

Fără îndoială, Lupoaica simboliza Luna, iar cei doi prunci frați, timpul solstițial al renașterii și al împlinirii vieții, deci Soarele. Deci, în monumentul explicit capitolin, nu avem, ca reprezentare, decât cele două dimensiuni solstițiare, Timpul Lunar (marcat, în cele două imagini preluate, cu semicerc albastru) și Timpul Solar (semicerc roşu), ambele complementare, și nicidecum opuse, în deslușirea existențială.

*

Preluarea și adaptarea acestor dimensiuni la nevoile de autohtonizare a diverselor religii nu înseamnă împrumuturi, ci degenerescențe, cum preciza Guenon, ale „limbajului iluminării” („luga surryannya”) și ale iluminării în sine. Pentru că narațiunile astrale, disimulate în simboluri explicite, nu alterează simbolul inițial decât prin estetic, esteticul „furând” ochiul și, indirect, inima, în dauna inițierii, adică a memoriei moștenite în deplină cunoștință de cauză.

*

Crucea Dragonilor sau Armonia dintre Timpul Lunar şi Timpul Solar

*

Din punctul meu de vedere, toate înrudirile de semnificații din religiile desprinse din „Regulile din Orașul Arbore, de lângă Râul cu Apă”, stabilite de Anu, nu înseamnă decât convenții estetice noi și nicidecum alte simboluri, decât cele inițiale și pe deplin inițiatice. Nu cred, însă, că ar trebui să lucrez un material special, cu citate exacte şi cu identificări, despre Lupa Capitolina, pentru că simbolistica ei, mai mult decât transparentă, nu narează istoricităţi pământeşti, ci astrale, printr-o transpunere estetică aparent mult mai explicită, dar care, tocmai de asta, avea să degenereze mitul cosmic iniţial.

Lupoaica de pe Capitoliu

în lumina prezentului tehnologic

*

Cercetător George Liviu Teleoacă

*       

Astăzi, datorită nebănuitelor progrese înregistrate de tehnologia informației, putem contempla cu ușurință orice lucrarea de artă universală folosind calculatorul personal sau după caz chiar telefonul mobil cu ecran. Realizate profesionist cu aparatură performantă, imaginile color oferă oricui numeroase detalii, la care nici specialiștii din deceniile anterioare nu au avut acces.

*

       S-a creat astfel universul virtual al artei plastice, în care contemplația conduce involuntar la conexiuni, menite a ne apropia tot mai mult de mesajul originar gândit de artistul creator. Poate că prima, care beneficiază de acest privilegiu, este faimoasa Lupoaică de pe Capitoliu (https://www.google.ro/#q=capitoline+wolf) cu multe zeci de replici  răspândite în toată lumea.

*

În perioada de început a existenței sale, încheiată în jurul anului 480 î.Cr., când a fost turnată în bronz, se pare că Lupoaica nu era corelată cu legenda gemenilor abandonați pe malul Tibrului, de vreme ce păstorul Faustulus, salvatorul lor, va fi inclus în scenă doar pe monede, abia după alți 340 de ani.

*

       Lipsa păstorului, dar mai ales ținuta majestoasă a Lupei Capitoline, total atipică pentru hrănirea cu lapte a sugarilor, sugerează un anume mesaj simbolic, ce poate fi asociat cu mesajul imaginii, în care faraonul Tutmes al III-lea, ca ființă matură, se hrănește cu înțelepciune zeiască la sânul zeiței Isis, redată sub forma unui arbore sacru.

*

*

       Chiar dacă pictura a fost realizată în Egiptul Antic, analogia se justificată pe deplin având în vedere că Herodot (484-425) în a doua sa Carte, Euterpe, a înregistrat numeroase și importante legături existente între zeitățile egiptene și cele grecești, regăsite pe de altă parte și în unitatea mitologică greco-latină. Ca o altă dovadă a legăturilor directe ce existau între cultura religioasă din Egipt și cea de la gurile Tibrului,  Cicero (106-43) a pretins că arhaicul zeu latin, Vulcanus, era fiul Nilului (Victor Kernbach), iar dardanul Aeneas ajunge din Troia în Lațiu numai după ce petrece un an pe coasta africană a Mării Mediterane găzduit de Dido, regina feniciană a Cartaginei.

*

*

Altfel spus, primul mileniu înainte de Cristos debutează în tot bazinul mediteranean cu intense schimburi de valori materiale, dar și culturale, care au condus la utilizarea unor metafore plastice comune. Între ele modul de a sugera hrănirea cu înțelepciune divină, dar și modul de a exprima caracterul celest al zeității, regăsit de această dată în identitatea ce există între tandra arcuire a lui Nut, zeița egipteană a cerului și poziția Lupei Capitoline, care devine astfel cerul gemenilor născuți din unirea zeului Marte cu vestala Rea Silvia. Cumulând cele două asemănări: cu zeița Isis prin modul de hrănire, iar cu zeița Nut prin chiar poziția în care este redată, Lupa Capitolină desemnează acea zeitate celestă, care i-a hrănit la sân cu înțelepciune divină pe fondatorii Romei Antice. Ca model arhetipal autentic, hrănirea cu înțelepciune a sfinților eroi fondatori la sânul dumnezeirii poate fi admirată și în cazul Sfântului Bernard de Clairvaux (https://en.wikipedia.org/wiki/Bernard_of_Clairvaux).

*

În sfârșit, pentru a recunoaște zeitatea, de la care au primit înțelepciunea Romulus și Remus, tehnologiile prezentului ne-au adus în prim plan penele de pe gâtul Lupei Capitoline, pene precis individualizate și pe linia omoplaților, urmând apoi șira spinării. Prin aceste pene riguros distribuite pe gât și pe axele corpului său, Lupa Capitolină este ca și ansamblul cu pene și cap de lup reprezentând acel simbol neolitic de la Dunărea de Jos, numit ulterior Stindardul Dacic sau Draco, de multe ori Dragon sau Balaur.

*

       Așadar, pe baza analogiilor de o remarcabilă evidență putem afirma, fără teama de a greși, că Lupa Capitolină a fost turnată în bronz de întemeietorii Romei Antice pentru a exprima eternul lor omagiu adus dumnezeirii revelate la Dunărea de Jos.

Sfântul Bernard primind lapte de la sânul Fecioarei Maria

*

       Ca altă dovadă că a fost concepută pentru a cinsti divinitatea propriilor strămoși plecați din spațiul danubiano-pontic, numele lui Romulus, ca eponim pentru întemeietorii Romei Antice, coincide prin suprapunere cu cuvântul Rumăr(us), arhaica formă rotacizată a etnonimului Român, pe care-l purtăm cel puțin de trei milenii, după cum rezultă. Faptul nu trebuie să surprindă având în vedere că pentru vechimea continuității noastre la Dunărea de Jos mai pledează și elementele de costum popular românesc incizate pe statuete din civilizațiile Vinça și Hamangia, sau desenele de costum popular de pe ceramica de la Suciul de Sus, Maramureș.

*

       Dovezile sunt însă mult mai multe, dar cu sau fără alte confirmări, Lupa Capitolină în sine, ca mărturie directă asumată prin adorare publică de începătorii neamului roman, se impune în toată lumea ca etern reper istoric de necontestat.

 *

       Ca mărturie colectivă directă, prin care fondatorii Romei Antice recunosc că strămoșii lor au venit de la Dunărea de Jos, Lupa Capitolină devine piatra unghiulară în înțelegerea originii limbilor romanice.

         *

București 26 ianuarie 2016