Soprana europeană Viorica Ursuleac, în Suceava!

Superba tânără din fotografia de mai sus a cântat pe mai toate scenele mari ale Europei, inclusiv la… Suceava, în 16 august 1918. Se născuse la Cernăuţi, în casa arhidiaconului Mihai Ursuleac (1863-1928), deci era normal să vină şi să cânte şi în Bucovina. Din nefericire, Viorica Ursuleac nu purta bundiţă cu dihor „Haida-dâra-dâr-dâr-da”, aşa că Sucevei puţin îi mai pasă de gloria ei europeană, o glorie datorată şi unui glas tulburător, care îl fascinase pe Richard Strauss, care îi oferise rolurile principale în patru dintre premierele operelor lui, „Arabella” (1933), „Friedenstag” (care i-a fost dedicată ei şi soţului ei, dirijorul austriac Celemens Krauss, în 1938), „Capriccio” (1942) şi „Die Liebe der Danae” (1944), dar şi unei erudiţii care avea să o transforme, după spectacolul de adio, cu „Der Rosenkavallier”, susţinut, în 1953, la Wiesbaden, în profesoară la “Salzburg Mozarteum”, unde a activat până în 1964.

Excelentă actriţă şi o voce de aur (dacă nu mă credeţi, faceţi click pe fiecare fotografie, inclusiv pe cea de sus, şi ascultaţi-o!), Viorica Ursuleac înseamnă, ca şi muzicianul total al Europei, Roman Vlad, şi el – cernăuţean, o glorie europeană a Bucovinei, pe care noi nu o merităm, pentru că nu ne-o asumăm.

Despre concertul ei, la Suceava, a scris Victor Morariu, în istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu”:

„Ca eveniment muzical, mai trebuie relevat, aici, un concert al primadonei Viorica Ursuleac, la 16 august 1918. Marea cântăreaţă, care, astăzi, ne cinsteşte neamul la Berlin, era, pe atunci, la opera din Zagreb (Àgram), în Croaţia, iar venirea ei la Suceava era în legătură cu faptul că se afla, aici, chiar în zilele acelea, un regiment croat, ultima garnizoană austro-ungară, pe care a văzut-o Suceava. Ofiţerii croaţi îi ziceau „Violiţa Ursuelaţ” şi o revendicau pentru neamul lor, încât am fost nevoiţi să-i lămurim”.

Dacă ar fi fost croată, dacă s-ar fi născut Violiţa Ursuelaţ, Viorica Ursuleac ar fi avut, până acum, măcar câte o statuie în fiecare urbe croată, dar, spre nenorocul ei, s-a născut bucovineancă!

Soprana Viorica Ursuleac s-a născută la Cernăuţi, în 26 martie 1894, şi a trecut în veşnicie, în Tirol, la Ehrwald, în 22 octombrie 1985. Şi-a definit splendida carieră artistică pe scenele operelor din Zagreb (1922-1924), Viena (1924-1926), Frankfurt (1926-1930), Berlin (1935-1937) şi Munchen (1937-1944). A cântat şi în Anglia, în două stagiuni, şi în Argentina (1948), că doar aşa se întâmplă cu artiştii bucovineni: dacă apucă să cânte, o singură dată, în faţa câtorva zeci de mândri şi inaccesibili suceveni, scenele lumii li se deschid pentru totdeauna. Că-aşa e Suceava, buricul universal al tuturor lungu-lăilor de peste veac şi milenii!

Despre Viorica Ursuleac s-au scris cărţi în limbi europene, iar înregistrările cu ariile pe care le-a interpretat ea au intrat, de mult, în patrimoniul sacru al Europei. Nu e de datoria mea să o readuc în spiritualitatea bucovineană, aşa că doar atenţionez asupra acestui „sigiliu al dumnezeirii”, cum ar fi zis Arune Pumnul, fără să pot face mai mult. În fond, nu ajunge o viaţă de om, ca să scoţi de sub colbul uitării tot ce au aruncat acolo generaţii întregi de bucovineni.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 21

Mircea Pavelescu: Sărutul lui Iisus

Reverie de Paşti – Realitatea ilustrată, 1930

Era la cină Domnul cu ucenicii săi,

Toţi ascultau cu grijă poveţele divine,

Iar El, plimbându-şi leneş privirile senine,

Îi sfătuia să-ndrepte, să ierte pc cei răi.

Cum noaptea se lăsase pe umedele văi,

Se mai vorbi de milă, de patimi, de ruşine,

De calea care duce spre cer şi către bine,

De alte înţelepte şi fericite căi.

Se duse-apoi la Iuda şi pletele-i cărunte

Le mângâie o clipă îl sărută pe frunte,

Dar sărutarea-i rece ca fierul roş ardea,

Apoi, văzând pe Iuda cum se îngălbenise,

Zâmbi Mântuitorul de spaima lui și zise:

„Te-a-nfricoşat sărutul? Mi-l vei înapoia!”.

Mircea PAVELESCU

(Universul literar, Anul XLII, No. 14, 4 aprilie 1926)

Poezia christică la români No Comments Apr 20

T. Ernescu: Ouăle roşii de Paşte

Imaginile cu ouă încondeiate, cu care ilustrez acest material sunt luate din

Gorovei, Artur, Ouăle de Paşti, Academia Română, 1937

Ca toate credinţele populare, aceea a ouălor roşii de Paşte este foarte veche şi interesantă de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi fost creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orphică, a fost adoptată de înţelepţi şi de filosofi şi a pătruns, foarte repede, în credinţa popoarelor primitive. Zeitatea egipteana Keneph sau Emeph (adică binefăcător) era înfăţişată cu un ou, care îi ieşea din gură, simbol al fecundităţii şi al producţiunii.

La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la equinoxul primăverii, în vremea când natura se reînnoieşte şi dă tuturor fiinţelor o nouă existenţă. Atunci, norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roşu, emblema focului, căci focul îşi avea şi el cultul său şi, împreună cu lumina, erau consideraţi ca agenţi păstrători ai vieţii.

Juvenal ne spune că, la Romani, în fiecare an, la vremea equinoxului de primăvară (adică atunci când cade paştele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul şi a goni furtunile. La procesiunea zeiţei Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.

La Druizi, ouăle de şarpe erau foarte respectate.

Sărbătorea ouălor a fost primită de creştini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriţi, care erau mai numeroşi în primăvară, vorba aceea veche românească:

„După Paşti-n sărbători,

Când e câmpul plin cu flori”.

Iată care e originea creştinească a ouălor roşii de Paşti, după tradiţiune.

Se zice că o Samariteană, care-şi avea şorţul plin de ouă, întâlni pe cineva, care-i anunţă învierea Domnului Iisus Christos. Neînerezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roşii!”. Şi Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roşiră, în şorţul necredincioasei.

În Francia, în Sâmbăta Paştelui, studenţii şi dascălii de biserici strângeau ouă, cântând şi sunând cu tobele. Regii Franciei împărteau ouă aurite membrilor familiilor lor şi principalilor demnitari ai Curţii. Sub Ludovic XIV, se făceau mari piramide, din care Regele lua şi da damelor.

Ouă încondeiate în Polonia

La sfârşitul veacului trecut, obiceiul ouălor roşii saú aurite era încă foarte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle, cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut oul de zahăr, iar bogătaşii fură încântaţi ca sa le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.

Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechii tradiţiuni. La Churwalden, în Elveţia germană, în Lunea de după Paşte, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe şi care se numeşte aruncarea ouălor.

Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare, împrejurul mesei, în ziua de Paşte.

Persanii, la anul nou (Nuruz), care, la dânşii, cade la 21 Martie, îşi fac daruri şi mai cu seamă îşi dăruiesc, unul, altuia, ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruz îşi avea obârşia în cultul focului şi musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforţările lor, însă, Persanii persistară în credinţa lor cea veche, şi o au, şi o respectă şi astăzi.

Israeliţii vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei paseri uriaşe, care trăia în timpul potopului şi care se numea zez; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt, pe singura mare farfurie, ce pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea equinoxială a primăverii.

În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipseşte, la Paşte, după masa nimănui.

Tonitza, Pace vouă – Universul literar, 1926

Unii învăţaţi cred că explicaţia ouălor roşii ar fi în faptul ca Israeliţii, la vremea Paştelui, aveau obicei să-şi vopsească cu roşu pragul de sus şi pragul de jos al casei lor; acelaşi obicei exista şi la Egipteni, care însemnau cu roşu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.

Fenicienii adorau ţinuta supremă sub formele unui ou şi credeau că amorul şi specia omenească au ieşit dintr-un ou clocit de Noapte.

La Indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundul căruia se zăresc sute de fiinţe vieţuitoare, iar pe coajă apare omul, în carne şi oase.

Toate aceste credinţe vechi ca pământul se pot rezuma în fraza lui Harvey: omne vivum ex ovo (tot ce vieţuieşte e din ou).

Să păstrăm cu sfinţenie aceste frumoase credinţe ale strămoşilor şi să le transmitem, cu religiozitate, urmaşilor noştri.

T. ERNESCU

(Foaia populară, Anul III, Np. 15 (97), 9 aprilie 1900)

PAŞTELE LA ROMÂNI No Comments Apr 20

Ouăle încondeiate ale Basarabiei

În fotografia de mai sus, nu sunt ouăle încondeiate ale Basarabiei, ci ale Germaniei, aşa-numitele “Ostereier”, cale se vopsesc de “Ostern” (Paşte), cu ocazia “Osterfeest”, adică a Sfântului Paşte, “Ostern” însemnând şi Primăvară – zeiţă adorată, cândva, de vechii germani. Din toate încondeierile de mai sus, vagi simboluri din “Oul Cosmic” ancestral se mai regăsesc doar pe ouăle pe care le-am notat cu A, B şi C. Celelalte înseamnă degenerescenţe, cum formula Guenon, mai mult sau mai puţin izbutite. În spaţiul mitologic german, învierea încă se mai numeşte primăvară.

Dar şi în spaţiul slav, cu influenţe din ce în ce mai pronunţate în Basarabia şi în Bucovina cumpenei veacurilor XIX-XX, ouăle scrise, ca primă carte religioasă a omenirii, tot în cinstea Primăverii, care se numea Maya, adică luna mai, sunt închinate, chiar dacă înseamnă doar degenerescenţele “oului cosmic”, dar cu foarte puţine elemente de simbolism dreptliniar ancestral. Ostern sau Maya (ritualurile Malăncii de aici vin) se numea, la daci, Eftepir, iar la latini, Lucia, dar, indiferent de numele mitologic (“Popoarele, ca să mi se închine – spunea Odin – îmi numesc tot altfel calităţile şi le transformă în zei” – La Voluspa), Ostern (Maya, Eftepir, Lucia) avea să urce pe cer, drept Crăiasa Zăpezii, adică Luna, care este şi Crăiasa înfloririlor, deci şi a primăverii.

În Basarabia, unde au existat, odinioară, foarte mulţi răzeşi (doar răzeşii “scriau ouă”, ştim, de la Paul de Alep, încoace, adică din 1653), arta încondeierii avea un anume specific. Astăzi, din păcate, nimeni nu mai încondeiază ouă prin Basarabia – îmi spune Petrică Oloieru – iar dacă ar dori s-o facă oarecine, atunci ar trebui să apeleze la acel specific de odinioară, care nu este de tot pierdut.

Ouă de Paşti din Basarabia – Universul literar, 1924

Influenţa Mayei asupra Crăiesei Eftepir (ca şi cea creştină), se simte şi se vede în structura desfăşurărilor simbolice de pe ouăle scrise ale Basarabiei. Mitologia slavă, fascinată de primăvară, de învierea universală, avea să dezvolte, pe structura lineară a simbolurilor, floralul şi faunistica în exces (şi prin contaminare mitologică asiatică), inclusiv în ornamentaţia veşmintelor sau în cea a macaturilor şi a scoarţelor. În Basarabia, însă, amestecul armonios de ancestral şi de mitologie slavă disimulează stări metafizice, pe care le putem descifra şi retrăi din ce în ce mai greu.

Detaliind şi limpezind puţin imaginea din “Universul literar” din aprilie 1924, regăsim Axa Echinocţială sau Coloana Vieţii, în ouăle notate cu A, B şi C, al doilea fiind, prin “dubla sacralitate” (romburile) şi prin marcarea clară a anotimpurilor, prin crucea solstiţială, iarăşi florală, cunoscută, sub contaminare creştină, drept Crucea Sfântului Andrei, foarte apropiate, ca reprezentare simbolică, de “Oul Cosmic”. Iar oul, pe care l-am notat cu C, are, în Paradesha (pătratul), marcate şi Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă), şi calendarul lunar (crucea oblică), sugerând, prin folosirea intersectată a celor două cruci, şi Dumnezeu-Soarele, precumîn Psalmul 18 al lui David: “Soarele în care Dumnezeu şi-a făcut sălaşul”. Interesant este, la acest ou, că în pătrat se disimulează, pe jumătate, rombul, cu crucea dreaptă, deci dubla natură a omului sfânt, care vine din Calea Părinţilor (Pytr-Yana), intersectează Calea Solstiţială a Vieţii şi urcă pe Calea Zeilor (Deva Yana). Rombul acesta, brutal încreştinat în ornamentaţia oului de lângă C, transformă rombul, mai mult decât explicit, în Sfântul Graal, care nu este nimic altceva decât Inima lui Iisus.

În a doua bandă cu ouă, predomină elementele pravoslavnice, deci de mitologie creştină rusă, dar asta nu înseamnă că fiecare ou în parte este mai puţin valoros. Pierzând iniţierile, şi germanii, şi românii, inclusiv cei din Basarabia, şi slavii au pierdut metafizicul, deci posibilitatea de a intra în armonie, de a regăsi, împreună, “precum lumina şi umbra”, “în grota inimii”, “Sinele Universal şi Sinele Particular”, dar esteticul, în capricioasa lui funcţionalitate, are numai de câştigat.

Găsind, din întâmplare, această mărturie basarabeană, am crezut că fac bine dacă atenţionez asupra ei. De va fi cuiva de folos sau nu, asta nu mai este problema mea.