Iosif Vulcan: Cuza în exil

*

Tăcere mormântală domneşte-n jur de mine,

Mişcarea doarme-n pace, zefirul s-a culcat

Şi păsări nu înalţă duioase, dulci suspine,

Natura mută zace în patu-i înflorat;

Trecut-a miez de noapte şi nimeni nu apare

Şi n-aud vorbe, şoapte, toţi dorm, visând mereu;

Eu singur nu dorm încă, veghez în cugetare,

Durerea ca şi-o stâncă apasă pieptul meu.

 *

Eu singur nu dorm încă şi stau privind cu frică

O luptă de mă doare, de care mă-nfior:

Un vultur pe o stâncă şi-o biată turturică,

Contraste uimitoare, se bat îngrozitor

Şi vulturu-şi împlântă grozavele lui gheare

În turturica blândă – sărmana, vai de ea! –

Dar vulturul ce-omoară e chinul meu cel mare,

E pasărea uşoară, e chiar inima mea!

*

Ah, vulturul ce-omoară de cap mi se agaţă,

Dar ziua încă trece, nu simt lungimea ei,

Ci când mă împresoară al nopţii văl de ceaţă

Ca pelicanu-mi suge din reci creierii mei

Şi-atunci ca scos din minte, strivit de chinul mare,

Tăcând privesc ’nainte, şi visurile-mi pier:

Jos, Dunărea bătrână şopteşte cu-ntristare

Şi undele-i se-ngână cu stele din cer.

 *

Jos, Dunărea bătrână se-neacă în suspine

Şi pare că tresaltă, plângând destinul meu,

Iar dorul meu dă mâna cu undele-i blondine

Şi fuga, laolaltă, dar vai, oh, Dumnezeu!,

Căci sufletul meu zice, oftând de neagra jele:

„Ah, valuri mult ferice, voi mergeţi de aci,

Dar eu nu pot conduce luntriţa vieţii mele

Pe unde viaţa-i dulce, pe unde aş dori!

 *

Dar eu nu pot conduce fiinţa-mi urgisită

La malul de plăcere, la vatra de amor:

De patria mea dulce, ce sânul mi-l palpită,

Ce sufletul mi-o cere, departe am să mor!,

Dar mintea des îmi zice că viaţa iute trece,

De vreau să fiu ferice, în van să nu aştept,

Şi doar ar fi mai bine s-ascult de mintea rece,

Să şterg simţirea-n mine, să sting şi doru-n piept!

 *

Şi doar ar fi mai bine să uit vitrega ţară,

Dar nu, ar fi insultă. N-a fost vitregă ea:

Urcatu-m-a pe mine şi toţi mi se-nchinară,

Orbi de orbire multă, coroana mi-a fost grea

Şi scumpa românime mi-a dat un rol de fală,

De vechi idei sublime, cu fapte de-un Mihai,

Dar vai, şi-acuma, iată, dorinţa naţională

Rămase-ngenuncheată – eu rătăcii, picai!

 *

Şi vai, acuma, iată, lipsit de fericire,

Nu mi-a rămas alt bine, decât speranţa-n sân:

Veni-va, încă-odată, o zi şi-o să inspire

Iertare pentru mine în orice piept român

Sau sunt numai iluzii ce inima îmi zice?

S-ascult ce mintea-mi spune în zboru-i pământesc?

Privirea mea să zboare în raiul mult ferice,

Dar slabelor picioare intrarea s-o opresc?

 *

Privirea mea să zboare spre plaiul de plăcere,

Dar eu să stau aice, jelindu-mi soarta rea?

Cu mâini tremurătoare s-ating cupa de miere

De gura mea ferice, dar nici să gust din ea?

Să-mi rup eu floarea, dară, căci iarna este crudă,

Şi-n dulcea primăvară să nu mai sper nicicând?

Să şterg, într-o clipită, şi fără de vreo trudă

Speranţa mea iubită din sânul meu plăpând?

 *

Să şterg, într-o clipită, ce fantezia-mi jună

În nopţi pentru iluzii ferice şi creat:

Visarea mea iubită de-o splendidă cunună,

Căinţa ce va pune pe capu-mi insultat?

Aceasta nu se poate! Greşeala mea fu mare,

Dar nu-s de vină-n toate şi eu mă pocăiesc!

Şi-acuma-n fine, iată, cest sân un dor mai are:

Să mi se sape groapa-n pământul românesc!”.

 *

(Familia, Anul IX, Nr. 20, 20 mai / 1 iunie 1873, pp. 1, 2)