Printre secuii din ţinuturile carpatine

*

Colb şi cenuşă, pe care le spulberă vânturile pustiei sunt generaţiile şi neamurile care păşesc, cu trufia nemuritorilor, prin Paradesha Carpaţilor, a munţilor soarelui, în care s-au plămădit religiile, ceremoniile, poezia, muzica şi dansul, înainte de a le duce “Enlil al Muntelui” în cele patru zări, din dorinţa pământească de a fi recunoscut drept “Marele Păstor”, cel dintâi care a primit “Legile” (Vendidad) de la Sfântul Cer (Ahura Mazda). Cei rămaşi, sub catapeteasca Cerului, în Biserica Soarelui, în care oficia frumoasa Venus, s-au despărţit prin limbi, dar nu şi prin trăirea sacralităţii muntelui.

*

Ca să nu fiu acuzat de blasfemie, înainte de a face recurs la Psalmul 18 al lui David, haideţi să vă povestesc! Cea mai veche creaţie a spiritului, textul hittit numit „Cântecul lui Ullikummi”, spune că bunul Dumnezeu a acceptat, în cele din urmă, ca Soarele să aibă “Casa Zeilor” în munţii AR RA AR AUM, cu „scaunele şi masa lui”, care-l simbolizează, aidoma cu Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi, scaunele fiind 12, la număr, adică zodiile cunoscute şi toate 12-cele de mai târziu (inclusiv 12 apostoli). David, care cunoştea mitul străvechi, glorificând Soarele, spune că Dumnezeu “în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, spaţiul solar fiind, de asemenea, bine marcat: “De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; / şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmi, 18).

*

 În Carpaţi, curăţenia şi temeinicia caracterizează totul, şi la români, şi la secui. Citeam, prin vechii cronicari maghiari (maghiari înseamnă “copii ai Pământului”, termenul “ungur” fiind folosit ca peiorativ de maghiarii din Ungaria, la adresa maghiarilor şi secuilor din Ardeal) şi, în primul rând, în cronica lui Bonfin, despre frăţietatea dintre secui şi români, care, împreună, i-au respins pe năvălitorii tătari, la 1241, de la poalele Carpaţilor, iar spiritul de atunci, de fii înfrăţiţi ai munţilor, încă se mai simte la secuii, maghiarii şi românii din Carpaţi, care trăiesc împreună şi, cum îmi spunea odinioară, la Sfântu Gheorghe, administratorul Casei Culturii, Csaba (se pronunţă Ciobo), duşmanul lor este unul singur: dictatorul comunist, pe atunci, dictatorul opulenţei, în ultimele decenii. Singura diferenţă între secui şi români o reprezintă memoria. La secui, memoria e sacră şi înseamnă identitate. La români, memoria nu există, iar identitatea este, de cele mai multe ori, doar un moft, simbolizat de Tricolor.  Tocmai de asta, peste tot, în secuime, Tricolorul flutură liber, lângă flamura mondialisă albastră a noii cununi de spini, iar noi ne mulţumim cu fluturatul, fără să ne învrednicim şi în a dura memorie.

*

*