*
Există o trufie a oraşelor moldave şi o suficienţă a edililor, pe care Iaşii par să le reprezinte emblematic. În primul rând, nici un indicator de circulaţie nu te îndrumă, prin furnicarul agresiv al circulaţiei din Iaşi, spre obiectivele pe care ai vrea să le vizitezi. Iar dacă te descurci sau nimereşti din întâmplare, la Teratrul Naţional, de pildă, proaspăt renovat, nu poţi să-l vezi decât din gunoaiele care-l înconjoară, pentru că nu există nici un program de vizitare, de care să beneficieze călătorii veniţi de aiurea, precum bucureştenii cu care ne-am întâlnit în parcarea de lângă teatru, şi care aveau în plan, ca şi noi, să viziteze trei obiective: Teatrul Naţional, mormântul lui Cuza Vodă de la Trei Ierarhi şi Palatul Culturii.
*
Eşuând cu teatrul (nu prea mi-a păsat, că doar am fost salariatul instituţiei, vreme de opt ani, şi îi cunosc fiecare ungher), am traversat, împreună cu bucureştenii, bălăriile jegoase din faţa Teatrului Naţional, care ţin loc de parc şi înspre care chiar şi Vasile Alecsandri, din memoria bronzului, cată nemulţumit.
*
*
La “Trei Ierarhi”, nu se poate intra, o coală albă A4, dispusă orizontal, anunţând chestia asta, cu excepţia unui program de vizitare, între orele 12-15, dar care, în sâmbăta de 2 iulie 2016, nu a fost luat în considerare şi de proprietarii ecleziaşti. Am fotografiat, când mai de departe, când mai de aproape, dantelăria în piatră, realizată la Moscova, iar ruseasca ctitorie a lui Vasile Lupu nu doar că nu mi-a plăcut, dar mi s-a părut teribil de obositoare. Dacă nu ar fi fost, după cum am citit, criptele lui Cuza şi lui Kogălniceanu, pe care aş fi vrut să le văd, nici că mi-ar fi păsat de interdicţia mitropolitană, care vizează creşterea acţiunilor la societatea de turism religios “Moaştele Sfintei Paracheva”, în care sunt tranzacţionate persuasiv rămăşiţele pământeşti ale unei bulgăroaice, pe care Vasile Lupu le-a achiziţionat pentru că reprezentau, la Constantinopole, singurul trup întreg disponibil. Dar a fost tras pe sfoară: a plătit enorm şi, când să fie puse oasele în raclă, la Iaşi, s-a constatat că lipseau o mână şi un picior, pe care sfântul patriarh grec le vânduse, oscior cu oscior, pentru slava… veniturilor ecleziastice.
*
*
Las deoparte interesul meu pentru cripta târzie şi nedorită de el a lui Alexandru Ioan Cuza, dar nu pot să nu mă întreb de ce nu li se permite creştinilor şi bigoţilor să se închine oricând la moaştele Sfintei Vineri (Parascheva se traduce Vineri, iar moaştele au fost aduse pentru deturnarea cultului Sfintei Vineri la moldoveni, simbolul ei, de mare preoteasă a Soarelui, deci de Venus, steaua sau floarea în şase colţuri, fiind din abundenţă răspândit în toate bisericile noastre). Dar, dacă ai putea să te închini, în oricare zi a anului, moaştelor Sfintei Parascheva, cum ar mai căpăta caracter de masă sărbătoarea cu parale în butoaie de plastic din toamnă?
*
La Palatul Culturii, o şandrama poleită, redecorată occidental, inclusiv ca expunere, şi cu preţuri de intrare de te lasă fără glas (16 lei biletul, pentru fiecare din cele 4 expoziţii), poţi vizita cel mai insipid muzeu din întreaga Moldovă, doldora de imagini scanate şi de replici, cu expuneri de mediocre religve ale istoriei, toate datate aproximativ cu câte un “s-ar părea că”. Păşeşti pe podele de plastic, sub care zac nişte ruine de beciuri, iar tânăra custode îţi tot repetă ceea ce scrie peste tot: “Vă rugăm, nu atingeţi exponatele”. Dacă o întrebi ceva aplicat, îţi răspunde ceea ce poţi citi şi singur pe etichete: “S-ar părea că”.
*
*
În faţa Palatului Imposturii din Iaşi, se află, de un secol şi mai bine, statuia ecvestră a unui castelan polon, pe care ieşenii o consideră a fi statuia lui Ştefan cel Mare. Două scene eroice flanchează şi autohtonizează impostura ecvestră, iar o cunună de laur, cu anii bătăliilor lui Ştefan, înveşniceşte o minciună, pe care Alecsandri, Gane şi Negruzii au conştientizat-o, dar n-au mai avut de ales, pentru că venea şi regele prusac al României să se prefacă în urmaş al lui Ştefan cel Mare (ca “şi Sfânt” are o icoană şi mai falsificată, bărboiul leahului fiind vopsit în alb – iar Ştefan, cum o dovedesc atâtea mărturii, descoperite de Epaminonda Bucevsky şi de Eugen Maximovici, nu a purtat niciodată barbă).
*
*
Era sâmbătă, 2 iulie 2016, când am fost, pentru ultima dată în viaţă, în Iaşi. Altădată, sub nici un chip nu mă mai las dus. Era ziua înveşnicirii lui Ştefan Vodă al Moldovei, dar nu şi la Iaşi, nu şi în Moldova lui, contemporană marilor personalităţi Nechita, Vosganian, Adomniţei şi aşa mai departe, până hăt, hăt, hăt…
* 
