1904: Sărbătorirea lui Ştefan cel Mare

*

Cu ocazia festivităţilor în amintirea lui Ştefan cel Mare, damele române din Bucovina au subscris o sumă de bani considerabilă pentru a înfiinţa, la Rădăuţi, un internat pentru elevii români greco-ortodocși, care va purta numele de „Ştefan cel Mare”. Pentru acest fond au donat sume însemnate şi Societatea academică „Junimea”, precum şi Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina. Românii din Bucovina au votat, cu învoirea guvernului, din Fondul religionar, 10 mii coroane pentru serbări.

*

Şedinţa festivă a Academiei. Academia a serbat, sâmbătă 3 iulie vechi, printr-o şedinţă solemnă, aniversarea celui de al patrulea centrar de la moartea lui Ştefan cel Mare. La ora 2 şi jumătate p. m., ședinta s-a deschis, sub președinţia dlui I. Kalinderu, care, înainte de a intra în ordinea zlei, comunică domnilor membri moartea regretatului profesor Ionescu-Gion, făcând elogii defunctului. După această tristă comunicare, dl Kalinderu citeşte următorul discurs:

*

„Onoraţi colegi! Azi e o zi mare, o sfântă. Se împlinesc 400 de ani de la moartea marelui Ştefan, Domnul Moldovei. Patru sute de ani sunt, chiar şi în viaţa unui popor, o lungă perioadă de timp. În cursul celor 18 secole, au trecut, de când marele Împărat, Divinul Traian, a adus şi a aşezat pe acest pământ neamul nostru, s-au ţinut lanţ încheiat anii, chiar veacurile de luptă, de durere, de viaţă zbuciumată şi încercată, iar clipele de reculegere, în care puteam să ne împlinim menirea şi să privim cu încredere în viitor, au fost puţine şi scurte. Viaţa şi domnia lui Ştefan sunt una din acele nepreţuite clipe, fără îndoială cea mai luminoasă şi mai înălţătoare, căci nimeni n-a înţeles ca el chemarea neamului românesc şi n-a ştiut, deopotrivă cu dânsul, să ne ducă spre realizarea ei.

*

Aduşi aici ca să ţinem pacea romană, ordinea şi civilizaţia antică, noi am trăit, todeauna, în luptă cu tulburătorii liniştii şi cu asupritorii popoarelor, şi eroii noştri toţi au fost nu numai naţionali, ci şi apărători ai marilor bunuri ale neamului omenesc. Dar nici unul dintre acești viteji nu s-a ridicat la însemnătatea universală a lui Ştefan, sfânt şi bun pentru noi, mare pentru toţi. Mare a fost şi Mircea, care a pornit lupta contra cotropitorilor osmanlâi şi a purtat-o cu vrednicie. Mihaiu Viteazul, care a căzut continuând lupta aceasta, ne-a lăsat şi el o moş­tenire de glorie. Ştefan, însă, mai fericit şi, poate, şi mai înţelept, apărându-şi ţara şi legea, a fost un erou al creştinătăţii şi al civilizaţiei, care atunci renăştea, şi ne-a arătat tuturor drept ceea ce suntem, împlinitori ai voinţei lui Dumnezeu aici, pe pământ, cum zice marele nostru poet Alecsandri.

*

Onoraţi colegi! Epocile din viaţa naţională puternică sunt, mai totdeauna, şi epoci de înflorire estetică. Ștefan cel Mare, care înfiinţa, după fiecare biruinţă, ca jertfă de mulţumire, un locaş al Dumnezeirii, împodobit cu frumoase săpături, cu ciubuce împletite, deasupra uşilor, cu roți de smalţ colorat, înfăţişând dobitoace fantastice din zodii şi poveşti, iar pe dinlăuntru, cu frumoase icoane, cu preţioase odăjdii de stofe scumpe şi grele, cu bogate cruci, cu potire şi vase sfinte, de un stil şi execuţie artistică prefectă, ne-a lăsat, astfel, comori artistice, din care multe s-au pierdut, dar şi multe au rămas, şi care vor fi, pe viitor, o nepreţuită călăuză pentru artiştii noştri.

*

Privit în mijlocul contemporanilor săi, Marele şi Sfântul Domn se ridică în rândul celor aleşi, nu numai ca mare căpitan şi înţelept ocârmuitor, ci, totodată, şi ca om al înălţării sufleteşti, contemporan al îndrăzneţilor Vasco de Gama, Magellan şi Christofor Columb, el stă, ca om de arme, alături cu Mohamed al II-lea, Matei Corvin, Carol cel Temerar, cu Ludovic al XI-lea, cu Henric Tudor şi Maximilian de Habsburg, cavalerul neînvins de nimeni, iar ocârmuitor se întrecea cu Inocenţiu al VIII-lea, cu Sixt al IV-lea , cu Isabela de Castilia şi cu, atunci încă tânărul, Ioachim de Brandenburg.

*

Trăieşte, însă, Ştefan al nostru, deşi departe, în orientul turburat şi întunecos, și alături de Lorenzo il Magnifico, de Nicolo Machiavelli şi de Bevenuto Cellini, alături cu Leonardo da Vinci, Michel Angelo, Rafaelo şi cu ceialalţi luminători ai timpurilor. Mare el însuşi, şi fiu al unui timp mare, el se ridică, din trecut, în mărire deplină. Nici centrarul întâi, nici al doilea şi nici al treilea al strălucitului Voivod n-au fost serbate. Nestabilitatea, nesiguranţa viitorului, înmulţirea primejdiilor, nu lăsau să se dezvolte mândria naţională, amintirea vremurilor bune, iar cărturarii n-au ştiut să vorbească, cum se cuvine, despre faptele lui Ştefan cel Mare. Numai Neculce, după mai bine de un veac şi jumătate de la dispariţia eroului, ne-a mai transmis o mică comoară de fapte, care noi am dori să fie de o sută, de o mie de ori mai bogată. Apoi, tocmai la 2 iulie 1904, vedem prima serbare a aniversării triste şi glorioase. Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul aduse cel dintâi prinos marelui moldovean şi se întreba cu sfială: „Oare ne vom mai învrednici și noi să avem asemene vremuri?”. Nu putea sărmanul şi bunul român să ştie cât de aproape era de anul învierii, căci Dumnezeu, în nepătrunsa-i înţelepciune, n-a dat decât unui număr nesfârşit de muritori darul supraomenesc de a ridica un colţ al vălului care acoperă privirii noastre viitorul.

*

Trec 59 de ani (de la moartea lui Măzăreanul – n. n.), o clipă în viaţa unui popor, şi, la capătul celălalt al țării, Tudor dă semnalul deşteptării naţionale. Veacul trecut, început cu atâta fericire, a despăgubit ţara noastră de timpurile de încercare, căci am mers, din treaptă, în treaptă, la mărire. După 1821, vin anii 1848, 1859, vine 1866, care aduce pe acel care, cu atâta înţelepciune, ne-a călăuzit spre 1877-78, spre 1881, spre starea de azi, care ar umple de bucurie pe Marele Ştefan, pe războinicul Mihai Viteazul, pe toţi oamenii buni, care au mai fost, pe boerii şi căpitanii lor, pe toţi mucenicii românismului, în sfârşit, pe scumpii noştri străbuni, tot aşa de iubitori de ţară ca şi noi, dar mai puţin norocoşi.

*

Onoraţi colegi! Pătrunşi, ca în timpul lui Ştefan, de simţămâtul că numai lucrând pentru pace, pentru ordine şi pentru civilizație, ne împlinim menirea, să ne luminăm, să ne însufleţim de faptele marelui Voevod, care, ridicându-se pe el, a ridicat şi neamul nostru şi ne-a deschis calea pe care umbăm şi azi. Din lăcaşul nemurirei, din de trei ori sfântul sanctuar al păcii şi al iubirii divine, unde viaţa e fără de sfârşit, Ştefan şi voinicii lui ne privesc, se bucură de bucuria noastră şi ne spun: „Munciţi, adunaţi comori de muncă şi de iubire, pentru ca moşia strămoşească să fie tot mai frumoasă, mai întărită şi mai slăvită, şi pentru ca toţi fiii neamului să fie, până la sfârşitul veacurilor, adunaţi într-un gând şi tari prin frăţeasca lor unire!”.

*

Discursul dlui D. Sturdza: Domnul Prim-ministru începe discursul dumisale prin a spune că meritele cele mari se cunosc nu atâta când ele vin de la străini. Şi Ştefan cel Mare a fost lăudat de întreaga lume creştină, şi citează părerea istoricului polonez Dlugosz, care, într-un moment de entuziazm, exclamă: „O, bărbat minunat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care noi îi admirăm, care, în timpurile noastre, a repurtat, cel dintâi dintre principii lumii, o victorie strălucită contra turcilor; după judecata mea, el este cel mai vrednic a fi numit în fruntea unei coaliţii a Europei creştine, contra turcilor”.

„Iată judecata cea mai curată, termină dl D. Sturdza, şi cred că nu e nimic de adăogat la cele spuse de Dlugosz”.

Spiru Haret, Almanahul SSR 1913

Dl Spiru Haret. Comunică că oferă Academiei 50 medalii de aur, bătute, cu ocazia aniversării de astăzi, de către ministerul instrucţiunii publice, pentru comemorarea zilei. Se suspendă şedinţa pentru 10 minute .

*

Dl Nicole Iorga. La redeschiderea şedinţei, ia cuvântul şi, într-un lung şi foarte documentat discurs, face istoricul domniei voievozilor Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, şi al Mitropoliei Ardealului. Începe prin a spune că, astăzi, poporul românesc serbează o zi mare, nu numai pentru românii din Moldova, ci şi pentru cei din Ardeal, căci Ştefan cel Mare a desfăşurat multă activitate, spre a-i ridica şi a-i scăpa de diferitele influenţe străine, de prin acele timpuri. Dl Iorga face un lung istoric al înfiinţării episcopiei din Ardeal şi spune că faptul acesta are o mare însemnătate, care întrece chiar o mare biruinţă, căci, întotdeauna, întemeierea unui mare așezământ glorifică, în mod deosebit, pe cel care l-a înfiinţat. Conferenţiarul înşiră numele şi activitatea diferiţilor episcopi, care s-au perindat în Ardeal. Arată cum românii ardeleni şi-au păstrat legea strămoşească, cu toate influienţele şi presiunile exercitate asupra lor. Continuând, dl Nicolae Iorga spune că, pe lângă multe altele, cea mai puternică dovadă că mitropolia din Ardeal a fost înfiin­ţată de Mihai Viteazul este că, înainte de domnia lui, nici nu exista măcar biserica românească pe acolo şi că românii erau nevoiţi să urmeze cultul calvin sau catolic. Încheind, oratorul spune că Episcopia şi mitropolia din Ardeal sunt monumentele nepieritoare, care fac ca măreţele fapte ale lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare să rămână neşterse în memoria întregii românimi, din toate timpurile. Ultimele cuvinte ale oratorului sunt acoperite de frumoase aplauze. Şedinţa se ridică la orele 4 și15 (Bunul econom, Anul V, Nr. 27, 17 iulie nou 1904 – preluare din România și Cronica).

*

Carol al II-lea şi Nicolae Iorga

La Bucureşti. Măreaţă, impunătoare şi vibrând de cel mai înalt patriotism a  fost sărbătorirea lui Ştefan cel Mare în capitală. De dimineaţă, scrie „Voinţa Naţională”, capi­tala îşi ia aspectul de mare sărbătoare. Timpul e splendid, cerul senin, temperatura plăcută. Mulţimea, îmbrăcată de zile mari, curge valuri-valuri, dinspre părţile mărgi­naşe ale oraşului, către centru. Magazinele sunt toate închise. Pe bulevardul Colţei şi pe Calea Victoriei mulţimea era compactă, aşteptând, cu patriotică nerăbdare, trecerea cortegiului istoric.

*

Tribunele, aşezate pe Piaţa Victoriei, la capă­tul şoselei Kisseleff, foarte frumos construite, erau împodobite cu picturi, trofee, drapele şi verdeaţă. Una din tribune e rezervată pentru ceremonia reli­gioasă: în interior este construită o exactă reprodu­cere a capelei de la Putna şi a mormântului lui Ştefan cel Mare. Împrejurul acestui mormânt, iau loc miniştri, cu soţiile lor, înalţi funcţionari ai statului şi profesori ai Universităţii.

*

Ceremonia religioasă. Alteţele Lor Regale, principele Ferdinand şi principele Carol, sosesc, la 8 ore dimineaţa. După câteva minute, începe ceremonia religioasă, oficiată de P. S. Sa arhiereul Nifon Ploeşteanul, vicarul mitropoliei, înconjurat de înaltul cler din capitală. Printre membrii clerului, asistau şi doi preoţi din Basarabia, Vasile Gobzilă şi ieromonahul Gurie, de la mănăstirea Neamţ-Nou. Rugă­ciunile erau cântate de corul mitropoliei, sub conducerea maestrului Bănulescu. În timpul când arhiereul a intonat rugăciunea „Doamne, Dumnezeul puterilor”, Alteţele Lor Regale şi toată asistenţa au îngenuncheat, cu evlavie, în faţa mormântului.

* 

Asistenţa. Au luat parte, la serbare, domnii Dim. Sturdza, preşedintele consiliului; domnii miniştri Spiru Haret, cu doamna; I. I. C. Brătianu, C. I. Stoicescu, cu doamna, şi Em. Porumbaru; domnul general Wartiadi, şeful Casei Militare Regale, din partea M. S. regelui; domnul I. Kalinderu, administratorul Domeniului Coroanei; domnul C. F. Robescu, primarul capitalei; domnull D. Protopopescu, vice-preşedinte al Camerei; domnii generali Coandă, Tătărescu, Boteanu; domnul colonel Hiotu; C. Dumitrescu-Iaşi, rectorul Universităţii; domnul Paul Stătescu, prefect de Ilfov; domnul I. Bogdan, de­canul facultăţii de litere; domnul George Lahovary, pre­şedintele Curţii de Conturi; dl P. Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii; domnii doctori Măldărescu, Stoicescu, Sutzu, Petrini-Paul, Severeanu; domnii Hamangiu, prim-procuror; Mavrodin, prim-preşedinte al Tribunalului Ilfov; St. Sihleanu, deputat, etc.

* 

Corurile, discursurile. După oficierea servi­ciului religios, corul şcolilor secundare de băieţi şi fete, sub conducerea domnului G. Ionescu, a intonat „Cân­tecul lui Ştefan cel Mare”, „Ştefan, Ştefan, Domn cel mare, / Seamăn pe lume nu are”. Apoi, corul Societăţii „Carmen”, sub conducerea maestrului Kiriac, a intonat „Deşteaptă-te Române”. Ambele coruri au fost mult aplaudate.

*

Seria discursurilor a fost deschisă de studentul în drept Victor Raţiu, care, cu multă însufleţire şi avânt patriotic, a glorificat memoria marelui Domn, rezumându-i înaltele-i calităţi în următoarele cuvinte: „Viteaz căpitan, iscusit politic, dibaci ocârmuitor, drept judecător, bun şi milostiv creştin”.

*

Apoi, luă cuvântul domnul Ioan Bogdan, decanul Fa­cultăţii de drept. Domnia sa arată, în trăsături generale, măreţele fapte şi vitejia lui Ştefan, şi sfârşi exprimând nădejdea că „poporul care a născut pe Ştefan cel Mare va mai da naştere, desigur, şi la alţi Ştefani”.

*

Cortegiul istoric. Un pluton de jandarmi călări deschise defilarea cortegiului istoric, care reprezintă intrarea în Suceava a lui Ştefan cel Mare, însoţit de Vlad Ţepeş. La apariţia marelui cortegiu, un fior străbătu mulţimea, căci gloria strămoşească, despre care atâtea se vorbiseră, era acum aci, întrupată. Aci, în carne şi oase, erau flăcăii viteji, aci boierii îmbrăcaţi în zale, aci Domnul Ştefan şi Vlad Ţepeş.

*

În frunte, sunt buciumaşii, sunând din lungile lor buciume, apoi vin surlaşii şi trâmbiţaşii. Vine, apoi, steagul, copie a steagului lui Ştefan cel Mare, găsit la muntele Athos, înconjurat de garda de onoare. În sfârşit, plin de măreţie, apare grupul dom­nesc: Ştefan cel Mare, tânăr, cu plete bălane, cu ochii albaştri, îmbrăcat în haine de ceremonie, cu Coroana pe cap, iar în mână ţinând schiptrul ţării Moldovei. Alături, Vlad Ţepeş, cu o căciulă împodo­bită cu mărgăritare, ţine, de asemenea, în mână scep­trul Munteniei.

*

După grupul domnesc, urmară, rând, pe rând: grupul copiilor de casă, sfetnicii domniei, sfatul boierilor mari, pârcălabii, aprozii şi corpul hăţişurilor, format din cete comandate de viteji. Un halebardier merge în fruntea fiecărei cete de voinici. Cetaşii sunt în costume naţionale moldo­veneşti. Ei poartă scuturi, arcuri după gât, table cu săgeţi, arbalete, suliţe, topoare, halebarde, măciuci şi paloşe. Sunt 15 cete, în total, iar „vitejii”, care le comandă, au pe umăr câte un topor cu două tăişuri. Cortegiul e închis de un pluton de jandarmi.

*

Tânărul şi talentatul pictor Costin Petrescu, căruia i se datorează tot aranjamentul şi desemnul strălu­citelor costume ale cortegiului, a fost viu felicitat de domnul preşedinte al consiliului şi de domnul Haret.

*

În oraş. Cortegiul o coteşte spre dreapta, pe bulevardul Elisabeta, unde un alt public, grămă­dit de o parte şi de alta, soarbe cu ochii măreţia şi noutatea priveliştii. Pe cheiul Dâmboviţei, cortegiul a fost fotografiat. Tot personalul cortegiului a fost recrutat dintre cei mai chipeşi şi arătoşi soldaţi ai Regimentului 2 Călăraşi. Sărbătoare măreaţă şi care va rămâne mult timp întipărită în sufletul oricărui bun român, iată ce a fost ziua de ieri.

*

La Putna s-a adunat foarte multă lume. Aici a fost serbarea mai impozantă. Numărul celor prezenţi, adunaţi din toate unghiurile locuite de români, s-a urcat la 20.000. A participat guvernatorul Bucovinei, principele Hohenlohe, mareşalul ţării, Lupu, baronul Hurmuzachi, domnii Flondor, dr. Pantazi, secretarul guvernatorului, Popovici, viceprimarul din Cernăuţi Reiss şi preşe­dintele tribunalului Klar, rectorul Universităţii din Cernăuţi, consulul român din Cernăuţi Cogălniceanu; ministerul de culte al României a fost reprezentat prin domnii Poni şi Onciul, Liga culturală, prin P. Grădişteanu şi Anghelescu. Dintre cei prezenţi, mai notăm pe domnii N. Filipescu, Ioan Grădişteanu, Gr. G. Tocilescu, N. Densuşianu. Alimănăştianu, Vintilă Brătianu, studenţimea din Bucureşti şi din Iaşi, „România Jună” din Viena, „Junimea academică or­todoxă” din Cernăuţi, studenţii români din Berlin şi Paris.

*

De la noi, au luat parte domnul profesor Andrei Bârseanu, cu doamna, domnul profesor Banciu, din Braşov, domnul Vătăşanu, profesor în  Sibiu.

Pe mormânt s-au depus peste 60 de coroane, între ele una splendidă, trimisă de regele Carol. Programul serbării s-a executat întocmai, precum o publicarăm în numărul trecut.

*

La banchet, mitropolitul Vladimir de Repta a salutat pe reprezentantul local al guvernului, prinţul Hohenlohe, care a răspuns în termeni călduroşi. S-a trimis Majestăţii Sale împăratului Francisc Iosif o tele­gramă omagială, la care, încă în cursul zilei, a sosit, de la cancelaria de cabinet a Majestăţii Sale, răspunsul de mulţumire.

*

Vicepreşedintele camerei române din Bucu­reşti, domnul Şendrea, a salutat pe principele Kohenlohe in limba franceză. Au mai vorbit domnul N. Filipescu, profesorul din Viena Neumann, ca reprezentant al ministerului de culte din Viena.

După amiază, la patru, o imensă serbare po­porală, în grădina mănăstirii, unde corurile „Armo­nia” şi „Academia ortodoxă” au cântat diverse piese. Apoi s-au ţinut discursurile delegaţiunilor studen­ţeşti şi, în fine, un discurs pentru popor.

*

La Suceava, la Iaşi, la Borzeşti şi în alte lo­curi, de asemenea s-a serbat, cu mare pompă, această zi mare. În toate oraşele şi comunele rurale din Româ­nia s-au serbat liturghie şi parastas (Familia, Anul XL, Nr. 28, 11/24 iulie 1904)

*

Impresii din Bucureşti. Un mare filozof a zis: nu iubirea prezentului dă gloria trecutului, ci gloria trecutului măreşte viitorul. Şi aceste cuvinte, în care se oglindeşte tot esprit-ul rasei franceze, să servească ca introducere acestui croquis.

*

S-au împlinit patru sute de ani, de când Acel Domn murise, lăsând aureolă vitează supuşilor săi. Patru sute de ani sunt de-atunci, de când, în mănăs­tirea Putna, săpat-au românii un larg mormânt, în care aşezară trupul rece al Marelui Voievod. Şi mult popor, şi mii de oameni strânsu-s-au, atunci, să-i dea ultimul onor. Şi preoţii, cu odăjdii de mătase, citi-tu-i-au rugăciuni, iar clopotele sfinţilor pustnici îţi sfâşiau inima cu ruga ce-o cântară. Şi era o îngropăciune în care îngropară ro­mânii gloria lor, puterea lor şi arma lor învingătoare.

*

Câţi nori ameninţători au trecut, de-atunci, pe bolta românismului. Câte horde barbare au prăpă­dit comorile adunate de strămoşi, câţi lacomi au răpit diamante din stema lui Ştefan!

*

Azi (2/15 iulie 1904), sărbătorim. În libera Ţară, în dulcea Românie, şi-n cadâna Bucovina. La Bucureşti şi la Putna. La Bucureşti, în capitala Ţării, şi la Putna, în mănăstirea austiţilor părinţi, unde Ştefan adormise în veşnicul somn.

*

Câtă lume! Străzile Bucureştilor sunt decorate. Mii de stea­guri fâlfâie în vânt; geamurile par îndesate cu ramuri verzi. Porţi triumfale se ridică falnic din Colţul Bulevardelor. La Şosea, tribune pompoase, decorate scump. Iar pe ele, elita românească: principi din sânge german, principi din sânge latin, oameni de litere, militari, profesori, boieri imitatori de cultură apu­seană, politicieni, jurnalişti şi mulţi alţi aristocraţi ai artei. În tribuna din partea stângă a Căii Victoriei, stau preoţii, oratorii, iar încunjuraţi de suite, Alteţele Lor: Principele moştenitor şi Carol, zâmbesc spre public, cu zâmbirea domnitorilor din Casa Siegmaringen-Wied.

*

Jandarmii formează un cerc strâns, peste care nu treci decât cu aripi. Ofiţeri sclivisiţi şi parfumaţi conversează, după cum se cuvine la atari serbări. Cocoane, cu pălării „á le Nice”, ţes visuri din privirile oştenilor, iar studenţii, aceşti proletari ai amorului, le aruncă câte-un fulger din ochii lor, de regulă adânc-albăstrii.

Sunt orele 8. Începe liturghia. Mitropolitul, cu asistenţa cle­rului înalt, celebrează parastas pentru odihna Mare­lui Ştefan. Principii Casei Regale ascultă cu evlavie predica
şi-şi fac cruci adeseori.

*

Suntem la vorbiri. Tânărul Victor Raţiu, prezident al studenţilor uni­versitari ai Bucureştilor, rosteşte cuvântarea sa caldă, plină de vervă naţională, gesticulând viu. Lungi aplauze vestesc îndestularea şi con­simţirea ascultătorilor. Decanul facultăţii, transilvăneanul Ioan Bog­dan, urcă tribună, în faţa moştenitorului de tron, şi încălzeşte inimile cu un strălucit discurs, demn unui ardelean care înţelege însemnătatea acelui timp apus! Ministrul cultelor, dl Spiru Haret, întăreşte credinţa ce-o avem despre un ministru român: că acela e în veci înflăcărat apărător al şovinismului latin.

Liceanul Grigoriu declamă din Alecsandri o poemă („Dumbrava roşie”) cu-o şcoală retorică per­fectă. În melodiile lui „Deşteaptă-te Române” se sfâr­şeşte programul atât de înălţător pentru noi…

*

Lin murmur prelungit in public, începe defilarea. Vine miliţia română. Jandarmii călări deschid conductul, în urmă păşeau studenţii universitari, cu steagul lor, din Sibiu, şi gimnaziştii. Se desfăşură cortegiul istoric. Arcaşii şi trâmbiţaşii erau în frunte, smulgând urările publicului. Vin purtătorii de steaguri, copiii de casă, Ştefan, prezentat prin un ofiţer de vânători, şi Vlad Ţepeş, pe doi armăsari, îmbrăcaţi în zale; vin, apoi, boierii, şi-n fine, armata, compusă din arcaşi şi plăieşi.

*

Trecerea lui Ştefan şi a lui Vlad Ţepeş a fost prinsă cu aplauze infinite, ambii Domni semănau mult celor foşti, odată. Ştefan era blond; avea şuviţe bălane, care îi inundau fruntea. Vlad Ţepeş: un ţigan negru, cu privire sumeaţă măsurând jurul seu. Şi cortegiul înaintează. Trece, în lungul tribu­nei regale, e deja la începutul Căii Victoriei, acolo, unde domnea o nelinişte mare, din cauza zădufului. Urările publicului se amestecă cu glasul muzicii militare, care cântă fel de fel de marşuri na­ţionale. Mii de mâini se ridică spre cer, fluturând ba­tiste, mii de strigăte entuziasmate. Mii de feţe se aprind, la trecerea eroilor din trecut. Unii plâng de bucurie, alţii bat din palme. Jo­benurile şi pălăriile, de-odată, dispar de pe capul bărbaţilor… E ceva mult mişcător în ovaţia aceasta spasmodică, prea înflăcărată. E ceva mult înduioşă­tor, văzând iubirea românească faţă de luptătorii apusului timp glorios.

*

…Şi cortegiul, mereu-mereu, înaintează .. Şi dis­pare în îngusta Cale… Muzica intonează imnul regal. Principii urcă în trăsură. Miliţia salută, poporul deschide drum respectuos armăsarilor prinşi la trăsuri. Şi ca mii de furnici se mişcă oamenii pe străzile Bucureştilor / Emil ISAC (Familia, Anul XL, Nr. 29, 18/29 iulie 1904).

1904: Jubileu de 25 ani al „Junimei”

*

Din mândra țară a Bucovinei încep să se întețească, pe zi ce merge, semnele de viață românească. Un curent sănătos a început să adie în mijlocul românilor de sub oblăduirea austriacă.

*

Dacă până la noi ajung, câte o dată, și niște note discordante, câte o frază mitocănească, spusă oamenilor venerabili sau invective de preț ieftin, aceia care sunt inițiați în cauză știu să aprecieze, pe lângă toate acestea, starea și gradul de entuziasm ale românilor din Bucovina. Și iată o nouă dovadă despre tăria în credința strămoșească: jubileul „Junimei”.

*

„Junimea” este societatea studenților români din Cernăuți. Înainte cu 25 de ani, o mână de oameni au avut fericita idee de a înființa acest focar de puteri juvenile, pline de vigoare și entuziasm național. Și ideea aceasta a prins rădăcini, trup și suflet, încât astăzi societatea poate privi, cu mulțumire sufetească, la trecutul ei și, cu încredere, la viitor. „Junimea” n-are însemnătate exclusiv studențească, ea este un factor cultural important în viața poporului român din Bucovina, un factor care colaborează, din răsputeri, dimpreună cu „Societatea pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina” și cu celelalte societăți culturale române, la cultivarea simțului național.

*

Numărul respectabil de membri, care figurează în anuarul ultim al societății, ne este o dovadă mai mult că toată floarea Bucovinei sprijină și aderează la ținta nobilă a „Junimei”. Despre aceasta, ne-am putut convinge toți aceia care am grăbit să aducem prinos de laudă societății, venind, cu dorul în suflet, să ne cunoaștem frații. Au fost sărbători înălțătoare de inimi. Până când, într-alte locuri, o parte din confrații noștri își omoară timpul cu „Madame Flirt”, uitându-și că au și ei o limbă, că trebuie să aibă un cult și pentru ea, până atunci, aici, la serbările din preajma Putnei, ne-a fost dat să vedem silința entuziastă de a fi cât mai românesc tot ce este în program.

*

Și așa și este firesc, căci ce ne-am face noi, cei de sub oblăduire străină nouă, și ca grai, și ca țintă, dacă n-am învăța să ne păzim ce avem mai scup: caracterul național? În mijlocul fraților noștri, am petrecut, pentru o clipită, adunați laolaltă, solii trimise din toate părțile unde-i suflare românească, afară de nefericita Basarabie. Au venit să încunune „sfântul” stindard frați din România liberă, frați de-ai noștri din Macedonia, dărăpănată și dată pradă flăcărilor, am venit noi, din Ardeal, din „Dacia felix”, cu toții cu același gând, cu aceeași dorință, să ne vadă ochii sărbătorirea muncii pe ogorul țelinos al Bucovinei. Și putem spune, din capul nostru, că ne-am întors la vetrele noastre cu ochii înrourați de lacrimi de bucurie, că ne-a fost hărăzit să fim părtași de-o mulțumire sufletească atât de mare.

*

Să descriu șirul festivităților din program, decursul lor, executarea lor. Toate acestea mă cred dispensat a le face, fiidcă ziarele noastre au căutat să descrie, în cronici cât mai amănunțite, decursul serbărilor. Aici voiesc numai să tâlcuiesc, prin vorbe, bucuria pe care au simțit-o cu toții. Cred că nu este o bucurie de toate zilele bucuria pe care am simțit-o și eu, spre pildă, la „academie”, privind feeria fantastică a domnului Pantazi (Grigore Pantazi, actor și regizor al Teatrului Național din Cernăuți și, din nostalgie, al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava, înființată în același an, 1904 – n. n.) și ascultând oratori, la „comers” (petrecere, reuniune, bal – n. n.) fiind lângă „Picurarlu de la Pind”, îmbrăcat în costum național arămânesc, față în față cu frații bucovineni, la balul festiv, când vedeam pe femeile Bucovinei cum se întrec în frumusețe cu costumele naționale.

*

În orașul Cernăuți, un „mixtum compozitum” de tot felul de neamuri, cosmopolis de nuanță ebraică, catolică, pravoslavonică-ruteană, galițiană – după cum spune un scriitor de-al nostru, se înalță mândru, pe piața principală, Casa Națională. O idee fericită aceasta. În Casa Națională își au sediul aproape toate societățile culturale românești din Bucovina. Cine voiește să vină în atingere cu elita societății românești din Cernăuți n-are decât să cerceteze Casa Națională, unde sunt locațiile societăților și redacțiile revistelor române din Bucovina. Și impresia asta de unire, de întovărășire frățească, îți impune.

*

Din Casa Națională s-a început șirul festivităților „Junimei”. Aici au fost prezentați, în locația societății, un local aranjat cu gust, cu o bibliotecă bogată, cu reviste multe, reprezentanții societăților surori din România, Transilvania și Macedonia. Reprezentate au fost următoarele societăți: „Uniunea studenților români” din București (domnii Titu Axente, Nicu Fortunescu, Petre Doria și Radu Pancu), „Studenții în Drept” din București (dl Căpățină), „România Jună” din Viena (domnii George Novacovici și Cercaoschi), „Petru Maior” din Budapesta (Sebastian Stanca și Horia P. Petrescu). Cu bucurie nespusă, am văzut reprezentați și pe studenții macedo-români, prin domnii Covată și George Cica.

*

Sextil Puşcariu

La festivitățile care au urmat, au luat parte, în frunte cu Î. P. S. Sa Mitropolitul dr. Vladimir de Repta, cu Președintele Țării, Principele de Hohenlohe, și niște oaspeți iubiți din România: Principele Moruzzi, Alexandru și Leon Ghica, cunoscuți mecenați, apoi zelosul secretar al Ligii (Culturale Române – n. n.), Alexandru Florescu. Apoi, dintre tinerii noștri învățați, dr. Sextil Pușcariu, care a ținut o conferință mult gustată, despre „Poeții noștri cei tineri”.

*

„Academia”, un obicei preluat de la studenții germani, dar aplicat la cerințele noastre, ne-a pus la uimire prin frumusețea tablourilor vivante, prin vorbirile pline de avânt ale președintelui Societății Academice, dl George Lucaci, și cele ale domnului profesor Eusebiu Popovici („Dorul și românul”) și, mai presus de toate, prin scena fermecătoare, plină de emoțiune, predarea steagului Societății, din partea Femeilor Române. Femeile Române au ținut să-și arate dragostea lor, dăruind „Junimei” un steag tricolor de toată frumusețea. Dacă au fost cineva fericiți de grandioasele festivități, atunci, în prima linie, au fost reprezentanții societăților. Pe dinaintea ochilor lor li s-au deschis orizonturi noi, de care dădeau socoteală că există, dar nu aveau cunoștință că sunt împodobite cu atâta bogăție dumnezeiască. Trebuie să se știe că numai acela își poate da seama despre românii din Bucovina care a avut norocul să se oprească, cândva, în „mândra Bucovină”, care a putut auzi păsurile fraților săi de acolo, care s-a convins de entuziasmul ce domnește, spre pildă, în cercul Societății „Junimea”, față de tot ce este românesc și nobil.

*

După jubileul „Junimei”, s-au adunat toți reprezentanții studențimii, dimpreună cu „Junimenii”, și s-au sfătuit cu privire la serbarea amintirii lui Ștefan cel Mare. În 2 iulie nou, anul curgător (1904 – n. n.), se împlinesc 400 de ani de când trupul lui s-a dat odihnei. Și s-a hotărât, într-un glas, ca toată suflarea românească să fie chemată să-și dea tributul de admirație memoriei marelui Voievod. Credem cu tărie că apelul acesta va avea un răsunet, pretutindeni unde bat inimi românești. Să sperăm că jubileu „Junimei” a fost numai un preludiu măreț la aniversarea amintirii aceluia care își odihnește trupul la Putna, dar spiritul căruia cutreieră inimile noastre, îmbărbătându-ne la muncă către un ideal larg.

*

Jubileul „Junimei” ne-a dat o nouă dovadă despre spiritul, care se încheagă, acum, tot mai mult, în societatea bucovineană, astfel încât suntem ferciți de-a face o constatare: Dacă dl profesor Iorga, a cărui slovă ne-am obișnuit, pe drept cuvânt, să o ținem drept scriptură, a terminat, mai anii trecuți, un articol referitor la stările din Bucovina, cu cuvinte „Am dori ca să se provoace o mișcare mai puternică românească, mai mult avânt de lucru patriotic”, atunci astăzi putem zice, cu siguranță, că avântul acesta nu lipsește generației de acum, în urma felului cum a știut să arate că gândește și simte românește, cu ocazia jubileului, și credem, cu tărie, că nu va lipsi, cu atât mai vârtos, la festivitățile de la Putna.

*

Horia P. PETRESCU

* 

(Luceafărul, Anul III, Nr. 5, 15 martie vechi 1904, pp. 120, 121)