Stâlpul megalitic de la Poiana Largului
*
Până ieri, am văzut monumentul megalitic de la Poiana Largului numai cuprins, parţial, de apele lacului de acumulare de la Bicaz şi mi se părea că “Apostolul” privea încântat spre concreţea veşnicului, uriaşa întindere de apă, care la picioarele lui se sfârşea. Veneam, ieri, pe valea Bistriţei, dinspre Broşteni şi, în mod inexplicabil, mă apăsa o nostalgie, când am văzut că o parte a fundului de lac secase şi funcţiona ca pajişte. Un Stâlp (strămoş) uriaş de piatră, aidoma celor care alcătuiau Calea Cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor, durată între Piroboridava (Tecuci) şi Don de Ostrea Novac Jidovul (ultimul Osiris, adică Rhamses al II-lea), numite şi Cheile Bâcului, un stâlp care simboliza, indirect, comuniunea cu Cerul – de fapt, cu Străbunii din Cer şi cu primul dintre ei, Tatăl Ceresc. Tocmai de asta, crucea cocoţată mănăstireşte, peste un monument cu minimum două milenii mai vechi decât creştinismul, nu deranjează ci pare a fi semnătura dintotdeauna a lui Dumnezeu-Cerul.
*
*