Ditrău, satul care a dat nume oraşului Detroit
*
Înainte de a pleca în America, nişte meşteri secui au durat, la Ditrău, o superbă catedrală, pe care o zăreşti, de departe, fie că vii dinspre Topliţa, spre Gheorghieni, fie dinspre celelalte sate de secui din depresiunea netedă şi străjuită, jur-împrejur, de munţi a Gheorghienilor. Catedrala catolică din Ditrău, albă ca neaua, conturată, ici-colo, cu griuri şi nuanţe de negru, e nespus de frumoasă, mult mai frumoase decât cele construite, de către aceiaşi meşteri secui, peste ocean, în America, cea mai apropiată de minuăţia arhitectonică de la Ditrău fiind catedrala “Sweetest Heart of Mary”, construcţie precum cea din Ditrău, dar durată în cărămidă roşie şi violentată cromatic, conform gusturilor estetice americăneşti.
*
*
În America, în acelaşi loc, meşterii secui au construit mai multe biserici şi catedrale, toate în stilurile bisericii catolice din Ditrău şi, tocmai de asta, i s-a spus şi noului oraş american Ditrău, numele fiind scris Detroit – ca să se poată pronunţa… Ditrău.
*
În secuime, la Ditrău, nu am întâlnit nici un steag unguresc, deşi localnicii au îndreptăţirea de a-şi cinsti culorile naţionale. Nici inscripţii bilingve nu am întâlnit, decât pe cele în română şi în engleză ale unităţilor comerciale, dar am întâlnit, din abundenţă, altceva: memorie. Un steag înseamnă doar un simbol, pe când memoria înseamnă mult mai mult, înseamnă identitate.
*
În faţa catedralei din Ditrău, se află un parc minunat, în care se află şi monumentul eroilor din localitate, dincolo de o frumoasă poartă secuiască, vegheată, firesc, de eroul maghiar de la 1848, Kossuth Lajos:
*
*
În vecinătate, o piatră de marmoră, pe care scrie doar “Honfoglaló Vezérek Emlekere 2013”, înconjurată de 7 stâlpi de lemn, ciopliţi cu simbolistica acestrală a populaţiilor boreale, inclusiv Venus, inclusiv Dumnezeu-Cerul, inclusiv Mama Glie, o simbolistică întâlnită, desigur, şi la români. Ceva asemănător visam să fac, împreună cu sculptorii bucovineni, de la Reuseni, până la Tihuţa, atunci când plănuisem Calea Străbunilor, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, pe care, vrând să exploatez şi mitul lui Vlad Ţepeş, îl numisem Calea lui Dracula. Costa proiectul mai puţin decât un festival literar, dar s-a şters finanţarea, din motivele electorale ale triumvirilor daco-geţi Ponta-Nechifor-Lungu, care Lungu, înveterat vrăjmaş al culturii şi al memoriei, era, pe vremea aceea liberalo-pontic – mai mult pontic decât liberal.
*
Monumentul acesta discret, cu placa de marmoră şi 7 stâlpi ciopliţi (în toate culturile, stâlp înseamnă strămoş şi, mai apropiat de noi, străbun) a fost durat, în 2013, “Pentru a comemora generalii cuceritori”, cei 7 generali maghiari de la 1848, la care şi secuii, nu doar maghiarii arădeni, ţin atât de mult. Asta înseamnă, de fapt, identitate, iar eu chiar îi admir pe maghiari pentru că se bat pentru memorie. Păcat doar că noi, românii, nu învăţăm nimic de la alţii şi ne călcăm memoria în picioare, terfelindu-ne identitatea.
*
*
Şi anul 1989 beneficiază, la Ditrău, de memorie, simbolistica fiind simplă şi transparentă: pe Axa Celestă se conturează Paradesha:
*
*
La Ditrău, oamenii, gospodari prin excelenţă, sunt deschişi la suflet şi comunicativi. Vorbesc şi româneşte, curat şi chiar prietenos (vorba lui Josef Attila: “Cumană era mama, iar tatăl meu secui, / un pic şi-un pic român sau pe de-a-ntregul poate, / eu de la gura mamei luai hrană şi crescui, / iar de la gura tatii, cuvânt despre dreptate”), iar când îţi citesc încântarea pe chip, în vreme de priveşti spre minunăţia arhitectonică închinată aceluiaşi Dumnezeu, chiar că se şi bucură.
*
*