Muzeul Toader Ignătescu din Poiana Dacilor

*

Cel mai hâtru cetăţean şi artist al Bucovinei, dumnealui Toader Ignătescu, susţine, de ani buni, o tabără de creaţie a meşterilor populari şi una de artă plastică, ambele la Păltinoasa, într-o poiană minunată, pe care Toader a numit-o Poiana Dacilor, şi unde, împreună cu meşteri populari, mai ales din Basarabia, a înălţat o reşedinţă a artelor plastice, pe care, pe drept cuvânt şi cu argumente serioase, o voi numi, întotdeauna, Muzeul “Toader Ignătescu” din Poiana Dacilor, de pe pârâul Bucovăţ.

*

În viaţa asta, am mai văzut tabere de creaţie şi, pentru că le-am ştiut bine, am fost, mai întotdeauna, împotriva lor. Dar, trecând puntea de peste Bucovăţ, aveam să văd cu totul şi cu totul altceva. Dincoace de pârâu, lângă o stâncă, trudea un poznaş din Pleşa, pe nume Bolek Maierik (musai să-i văd, cândva, atelierul), la un chip al lui Decebal (pe Burebista, aveam să-l întâlnesc în poiană). Bolek e o minunăţie de om, blond-polonez, dar hâtru precum un Creangă-român. Custode îmi este Tiberiu Cosovan, care îi ştie pe toţi artiştii, inclusiv prin palmares artistic, aşa că eu îl urmez şi, ca să nu-mi încarc memoria (nu aveam notes la mine), reţin că pictorul naiv (dar ce pictor adevărat, fost ucenic al lui Ilie Boca!), este băcăuan, iar patriarhul care îi face portretul şi care seamănă teribil cu Dumitru Rusu, este vasluian. Doamnele de la şevalete sunt din Constanţa şi din Mangalia, iar specialistul în clătite, plăcinte şi grătare este botoşănean.

*

E atâta viaţă vie, în tabăra în care se crează un muzeu (deja bine conturat), încât cred că ar fi mulţi oameni dispuşi să plătească, doar ca să-şi amplaseze cortul în poiană şi să-i poată vedea pe artişti lucrând. Tabăra, în care fiecare om este şi gospodar şi creator, îmi aminteşte de cele citite despre primul secol al comunelor creştine, acele “comunităţi ale lui Dumnezeu” – cum ar trebui tradus titlul “Civitas Dei”, al episcopului Augustinus. Dar haideţi, mai bine, să las imaginile să vorbească şi să argumenteze ceea ce am spus, după o zi lungă, lungă de muncă şi de renaştere:

*

*

Pe urmele artistului care l-a pictat pe Pius X

*

Cum noi, românii, am lăstărit direct şi fiecare în parte din Traian şi Decebal, rezonând sentimental, cu mici şi bere, doar cu Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu, nu mai avem “depozite de memorie” nici măcar în cimitire. Pământul cu oseminte a devenit, peste tot, cea mai rentabilă afacere imobiliară şi, având ştiinţă despre toate acestea, nu mi-am făcut mari speranţe că voi găsi, la Ilişeşti, mormântul pictorului şi sculptorului bucovinean Archip Roşca, elev al altui mare sculptor de-al locului, Ion Pâşlea (bănăţean de origine), Archip Roşca bucurându-se de o reputaţie europeană, în 1906, când a izbutit cel mai interesant portret al Papei Pius al X-lea, care a vrut să-l reţină la Roma, dar bietul Archip şi-a închipuit că mica lui ţărişoară şi neamul lui ar avea nevoie de el. Şi cumplit s-a mai înşelat.

*

Archip Roşca a murit la Cernăuţi, în decembrie 1927 (nu se ştie ziua), dar este de presupus că fratele său, Anton Roşca, i-a adus osemintele la Ilişeşti, lângă cele ale străbunilor lor răzeşi din Braşca (un cătun, la vreo 2 km de Ilişeşti, pe drumul spre Bălăceana). Presupunerea am făcut-o bazându-mă pe o admonestare, pe care o făcea Mircea Streinul, prin 1940, la adresa lui Anton Roşca, care moştenise operele şi caietele ilustrului, dar îmbrâncitului în uitare clasică bucovineană, frate. E posibil, totuşi, ca Archip Roşca să fi fost înmormântat la Cernăuţi, şi-atunci nimeni nu va mai izbuti să-i afle vreodată mormântul. Pentru o lumânare, pentru că asta a însemnat primul pictor şi sculptor modern al Bucovinei, după cum scria acelaşi Mircea Streinul.

*

Trebuia să încerc, totuşi, şi varianta Ilişeşti, aşa că, astăzi, împreună cu colegul meu de birou (vedeţi cum m-am ajuns: mă ţin ăştia captiv într-un birou!) Tiberiu Cosovan, am mers la Ilişeşti, unde am întâlnit cruci vechi, dar cu plăcile deja smulse, alte cruci fiind duse numai Dumnezeu ştie unde, pentru a face lor prosperei afaceri imobiliare cu locuinţe de veci. Chestia aia, cu “să trăiţi şi să-i pomeniţi” e o abureală. Au rămas în picioare doar nişte monumente funerare ale familiei Kipper, ale unui neamţ Alois şi nu se mai vede cum, ale unei colege de şcoală a lui Archip Roşca, născută tot în 1877, Maria Avram, ale familiei Ghiuţă, ale familiei Bucevschi, dar nu şi al lui Archip sau măcar al lui Anton Roşca. Ce-i drept, la intrare, pe stânga, există un mormânt al familiei Roşca (penultimul din setul de fotografii care urmează), dar pe care e încrustat doar numele lui Toader Roşca şi ale urmaşilor lui, un Toader care poate fi sau nu frate cu Archip (pe Anton îl ştia Mircea Streinul, dar nu înseamnă că era singurul frate – până voi ajunge la conscripţii şi la celelalte registre parohiale, de la Arhivele Statului, mă abţin de la afirmaţii categorice).

*

E păcat, totuşi, că şi la Ilişeşti, ca în mai toate cimitirele din România, când un descendent ocupă un mormânt al neamului său, urmaşii acestuia ignoră numele şi mai vechi, care dispar definitiv din memorie, odată cu acea nouă înmormântare.

*

*