iarba naşterilor mele

dacă n-aş simţi pământul

pe sub tălpi şi nu m-ar duce,

m-aş lăsa urcat pe cruce

să mă biciuiască vântul,

şi în palme mi-ar fi cuie

stele cu somnul lin

ce lucrează la destin,

deşi somnul stelei nu e

altceva decât o lege

de urmat şi de trăit

până înspre asfinţit,

unde soarele alege

ce-i al lui şi ce-i al lunii,

să rămână pe pământ

spuza sufletului sfânt

spulberând încet tăciunii

şi-s tăciunii alte stele

în alt cer ce nu mă-ncape

când nu-mi freamătă sub pleoape

iarba naşterilor mele

Poezie de ion dragusanul No Comments Jul 12

Calicul democrat: Avem măgari, dar n-avem tigri!

Când a făcut Dumnezeu lumea şi a deosebit dobitoacele după greutatea minţii lor, din fiecare specie a luat şi a făcut mai multe adunături, aşa că, în fiecare adunătură, găseşti o colecţie de exemplare clasice: de măgari, de vulpi, de lupi, de boi, de şobolani, de vulturi, de viezuri, de cocoşi, de porci, de cai, de câini, de lei, de tⁱgri, de leoparzi, de părăsiţi…

Fiecare adunătură formează o naţiune. O naţiune nu e completă, dacă nu constă din tot felul de dobitoace. Dacă nu are, îşi creează.

Fiecare dobitoc îşi are rolul său glorios, în scurta sa viaţă, şi fiecare îşi vede de treaba sa. Măgarul o face pe cuviosul, vulpea şchiopătează, lupul stă în răspântii, boul trage, sobolul râmă, vulturul se înalţă peste toţi, viezurele adună, cocoşul cântă, porcul se tăvăleşte, calul aleargă, câinele muşcă, leul stăpâneşte, tigrul nu se lasă, iar părăsitul trăieşte pe seama altora…

Dacă toată munca asta „febrilă” ţi-o închipui, deodată îţi poţi face idee de acţiunea nobilă, ce o dezvoltă naţiunea întru mărirea lui Dumnezeu.

Noi nu ne putem numi naţiune fiindcă multe dobitoace ne lipsesc cu desăvârşire. Avem măgari, dar n-avem tigri, avem şobolani, dar vulturi n-avem, avem câini şi n-avem lei, avem vulpi, lupi, boi destui, viezuri, porci, părăsiţi…

Multe dobitoace ne lipsesc, iar truda noastră de a le avea e zadarnică. Conglomeraţia noastră se desface, speciile se împart la alte adunături (pardon, naţiuni!), unde, sub scutul regulilor, îşi pot trăi traiul.

Unde eşti, Ţepeş, mărite vodă? De ce nu-ţi ţii, în ocol, dobitoacele, prin spaima ţepelor tale?!

(Calicul democrat, nr. 1, p. 6, 1 iunie 1910)

Urzica vieneza No Comments Jul 11

Calicul democrat: Doar io nu focut nimic!

Se iscă bătaie mare între două ţări vecine

şi soldaţii merg cu droaia să se lupte. Iacă vine

şi un sas, mai către urmă, cu puşcă şi cu sabie.

„Unde mergi?”, întreabă unul. „Io merge la botelie!”,

îi răspunde fudul sasul, ridicându-şi nasu-n vânt.

„Ş-apoi ce vei face-acolo?”. „Culche oameni la pământ,

apoi merge către casă la fomee şi copii!”.

„Dar se poate să te-mpuşte ei pe tine, ce, mai ştii;

tu te-ncrezi prea mult în puşcă…”. Iar sasul: „Măi voinic,

di ce puşche el la mine, doar io nu focut nimic!?”.

(Calicul democrat, nr. 4, p. 5, ianuarie 1911)

Urzica vieneza No Comments Jul 11

și-i tot azvârl din suflet ce-a rămas

de când mă știu, un animal de casă

amușină pe urma mea stingher

și-l tot gonesc, el însă nu mă lasă,

chiar dacă n-am nimic ce să-i ofer

de masa mea se-apropie și blând

începe uneori să se învârtă

și când mi-i milă să-l tot văd flămând

îi mai azvârl din suflet o ciozvârtă,

și-am fost hain, l-am părăsit în lume,

sperând să-mi piardă urma în pustiu,

am încurcat cărările anume

și-am încetat eu însumi să mai fiu,

dar tot mă află zilnic și pășește

pe urma mea cu umbra-mi străvezie

cu care uneori se contopește

și-o face-ntotdeauna să învie,

de când mă știu eu tot îndur blestemul

de a vedea în preajmă, pas cu pas,

drept animal de casă doar poemul

și-i tot azvârl din suflet ce-a rămas

Poezie de ion dragusanul No Comments Jul 11

şi să se-ntrupe iar în zicălaşi

Clik pe imagine, dacă doriţi să-i reascultaţi!

de parcă mi-ar râvni tăinatec paşii,

vai, cerul lumii scapără-n tăciuni,

dar vin din necuprinsuri zicălaşii

ca să-mi arate calea spre străbuni,

ca să frământe clipele pe strune

şi să le-nchege într-o veşnicie,

când rădăcina neamului apune

vin zicălaşii ca să-mi cânte mie:

hai, Petre, ţine hangul, tu, Răzvane,

trage arcuşul până-n ancestral,

Ionuţ deja mă-mparte-n milioane

de aşchii vremuite anual,

Narcis şi Adrian coboară cerul

la tâmpla ierbii ce-o trăiesc în vis,

iar Gabriel, cu naiul, în misterul

misterelor ferestre a deschis,

dă-i glas, acum, străbunului, Costane,

şi mi-l înfige-n inimă jungher

ca să nu uit că-n vechile icoane

legea înseamnă-ntotdeauna ler…

vai, e pustiu în jur şi e tăcere,

iar arendaşii tot plesnesc din bici,

şi sufletele lunecă-n unghere

lăţind pustiul zilelor pe-aici,

dar când prezentul prinde să-nspăimânte

şi să-mi gonească osteniţii paşi,

aud cum vin străbunii să-mi descânte

şi să se-ntrupe iar în zicălaşi: