Un sucevean care există: Gabriel Cărăbuș

O noblețe a sufletului și a spiritului inconfundabile îl individualizează pe domnul Doctor în Istorie Gheorghe-Gabriel CĂRĂBUȘ în peisagistica vieții culturale sucevene, omul care, astăzi, trece peste o barieră a vieții, cu sufletul și cu mintea mai proaspete, mai luminoase și mai fremătătoare decât oricând. Gabi Cărăbuș a trăit și trăiește splendida Bibliotecă a Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava, fiecare carte din acest patrimoniu sacru, dar și fiecare carte care își începe destinul lumesc printr-o lansare în acest spațiu identitar, inclusiv cele pe care el le cugetă și le scrie, devenind o fărâmă din identitatea lui de intelectual înnăscut și, tocmai de aceea, de o vibrantă deschidere spre lumea în care i-a fost ursit să trăiască și să se împlinească.

Domnul Doctor în Istorie Gheorghe-Gabriel CĂRĂBUȘ, identitate nobilă și generoasă a Sucevei vremii noastre, biruie timpul, aidoma fiecărui cu adevărat îndreptățit la Fericire. Fericire, Gabi, pentru că o meriți și prin ursire, și prin felul tău de a fi!

Cronici sentimentale No Comments Sep 19

Cap. X. „Pământul meu, domnule judecător!”

Uitasem să întreb cât e veacul, dar orașul era pustiu și nu întâlnisem, pe străzile lui desfundate, țipenie de om. Pășeam ostenit, încercând să-mi mai trag sufletul, după ce fugisem, printr-o fisură a timpului, din vremea în care am fost țintuit prin naștere. Apoi am auzit vocile, în cor straniu, răzbind dinspre sălile de judecată ale clădirii care ținea loc și de închisoare, și am intrat, fără să îmi închipui că voi întâlni, acolo, toată populația ținutului, aflată, de milenii, în căutarea dreptății. A dreptății ei, a îndreptățirii fiecărui pământean la pământul lui, dobândit din moși-strămoși.

– Care pământ?, întrebă sec judecătorul.

– Pământul meu, din moși-strămoși…

Țăranul, cu fruntea vălurind frânghii-frânghii, are în el o admirabilă încrâncenare, pe care o deslușesc cu încântare.

– Care moși și care strămoși?

Țăranul își îndesește văluririle frunții, apoi cedează, neputincios:

– Pământul meu, de la tata…

– Cum îl cheamă?

– Pe pământ?

– Nu, pe tata.

Încurcat și buimăcit de severitatea interogatoriului, țăranul întoarce ochii spre nevastă-sa, care freamătă răutăcios în spatele lui.

– De unde să știu eu, Vasile!? Eu îs de pe vale, iar taică-tu de pe deal…

– Nu știi cum îl chema pe taică-tu!, zvâcni contrariat judecătorul.

– Tata…

– Dar pe maică-ta? Presupun că măcar numele celei care te-a alăptat ți-a rămas în minte…

– Era… era o femeie!, răspunse țăranul și mai încurcat, întorcând iar privirile rugătoare spre nevastă-sa.

– De unde să știu eu, Vasile? Eu îs de pe vale… Dar pământul e al nostru, domnule judecător!

– E emoționat, de asta se încurcă!, interveni, la timp, un taică părinte, care își însoțea obștea și în fața legilor lumești. Dar tot poporul știe, domnule judecător, că pământurile noastre le avem din moși-strămoși, de la Traian și Decebal, de la Ștefan cel Mare și…

Judecătorul, un neamț cu arbore genealogic scris, din 1435, încoace, clătină ironic din cap:

– Dar taică-su, taică părinte?

– Ioan, îl știu de când i-am schimbat numele papistaș Ion în cel al adevăratei credințe, Ioan..

Țăranul întoarse iar privirile înspre nevastă-sa, șoptind scrâșnit:

– Ține minte, Catincă: Ioan! Cine știe când mai avem nevoie de numele ăsta!

– Dar pe mama lui Vasile, cum o chema, taică părinte?

– Era o femeie… Cine să-și mai amintească numele unei femei!? Dar pământul al lui este, domnule judecător, făgăduit cu jurământ Sfintei și Adevăratei Biserici!

Afară, un sfârșit de septembrie măcina mărunt cerul plumburiu. Picături reci și mărunte mi se prelingeau, pe sub guler, pe șira spinării. Ieșisem, copleșit de aleanul pustietății, și l-am auzit pe Vasile, care părăsise și el sala judecății istoriei, întrebând cu netrucată curiozitate:

– Cum ai spus, taică părinte, că se numeau moș-strămoșii?

– Traian și Decebal…

Țăranul tăcu, iar frânghiile frunții lui înguste sugerau sisifice eforturi de memorare. Abia târziu, când deja zărisem o altă fisură a timpului, prin care aș fi putut evada, mi s-a cățărat pe ceafa șiroind de ploaie încă o întrebare a neamului meu:

– Și care-i moșul și care-i strămoșul, taică părinte?

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Sep 19

În Fălticeni se află încă Tribunalul Suceava

„Prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”, o imensă pustietate se întinde peste memoria românilor. O pustietate fără poteci, fără pâlcuri de verdeaţă în jurul unui izvor proaspăt, fără păsări cântătoare şi fără nici o rădăcină, care să-şi scoată scorburile la iveală măcar ici, colo. O pustietate şi fără pietre şi nici nu ai avea în cine şi de ce să le arunci. Dar eu ştiu că tocmai în această pustietate stau de veghe străbunii. Dacă nu pe pământ, în cer. Şi simt că e datoria mea să-i caut şi să le şterg colbul şi păienjenişul de pe nume uitate, cioplite în nicăieri, adăpostite în niciunde. E de datoria mea, pentru că sufletul meu tânjeşte după închinări fireşti, cu care să oblojesc suferinţe ignorate, pentru că am convingerea că fiecare nume aflat şi rostit va răspunde chemării şi omul cu nume regăsit mi se va aşeza, ostenit, la masă, ca să-mi povestească ce e de povestit, câte-n lună şi în stele. De asta m-am şi poposesc în perioada interbelică, în care mi s-au născut părinţii – tata în 1926, mama în 1933 –, cu convingerea că de acolo, din timpul naşterii lor, pot începe drumeţiile cu rost înspre rădăcinile noastre. Rădăcinile mele le ştiu, dar nu e suficient, dacă nu-mi va fi dat să regăsesc, trunchi cu trunchi, pădurile care i-au înveselit odinioară, dându-le puteri să păşească mai departe, dincolo de mine şi de cei care din mine se trag. Am utopiile mele, am credinţele care-mi dau putere de viaţă şi de moarte. Numai cei care nu trăiesc se tem de moarte, spunea un înţelept, dar adevărurile lui nu din scrieri le-am descifrat, ci din propriile mele rătăciri, îndelung premeditate.

Nu ştiu înspre unde voi răzbi, astăzi, şi nici pe cine va fi să întâlnesc în cale, dar sufletul mi-e îngreunat de gândurile abia mărturisite. Spun asta pentru mine, fără să-mi pese dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu am de dat socoteală nimănui, eu doar mă caut, eu doar ridic un colţ de cer, ca să pot zări ierburile de dincolo. Va trebui să depăşesc graniţele Bucovinei, înspre timpul judeţului meu, şi să rătăcesc pe alte holuri de tribunal, pentru că doar în memoria tribunalelor mai există memorie românească, adică istoria măruntă, de sub temelia istoriei mari, dar vitregă întotdeauna, „prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”.

La Fălticeni, e octombrie cu vârtejuri de frunzişuri galbene, plutind pe apele odihnitoare din megieşie. În Fălticeni se află încă Tribunalul Suceava al fostului judeţ Suceava, judeţ care înălţase perdele de fum, care să facă uitată Suceava cea adevărată, pierdută nevrednic şi fără împotrivire, odată cu cele mai însemnate morminte ale străbunilor. Lângă Fălticeni, e o moşie întinsă, Pleşeşti-Jacota, iar asupra acestor pământuri se încaieră interese ale vremelniciei care vremelniceşte doar generaţiile.

„Tribunalul Suceava, prin jurnalul din 4 octomvrie 1921, la cererea părţii creditoare „Obştea de arendare Olga şi Lt. Comandor C. Focşa”, prin reprezentanţii săi, Vasile Păduraru, Gh. Casandrei şi loan Petrescu, domiciliaţi în comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, sediul „Obştei”, ordonând din nou vânzarea prin licitaţie publică a moşiei Pleşeşti-Jacota, din comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, proprietatea dotală a doamnei Olga C. Focşa, cu autorizaţia soţului său, Lt. Comandor C. Focşa, şi uzufructuar dotal, ambii cu domiciliul ales în Fălticeni, la dl advocat Octav Zareau, pentru îndestularea ei cu suma de lei 40.000 capital şi procente de 7 % pe an, plus cheltuieli de urmărire şi onorariu, în baza actului de ipotecă rangul al II-lea, autentificat la Tribunalul judeţului Suceava, sub No. 1.095/921 şi investit cu formula executorie sub No. 78/921, sumă împrumutată de doamna Olga C. Focşa, cu autorizaţia soţului său, vânzare ce a fost amânată de tribunal, prin jurnalul No. 6.866 din 30 septembrie 1921, la cererea părţilor, pentru neprezentare de concurenţi.

A cărei descriere şi situaţie este următoarea: Moşia Pleşeşti-Jacota, din comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, situată la o depărtare de 12 km de Fălticeni, având o suprafaţă aproximativ de 200 fălci sau 286 ha, partea rămasă neexpropriată, din care aproximativ 122 ha păşune şi fâneţe, 150 arătură şi 14 ha pădure mlodă, esenţă mesteacăn, carpen în creştere, ca atenanse pe moşie, are un coşar de nuiele vechi şi o şură, la punctul numit Coşere, un hambar de scânduri, acoperit cu şindrilă şi o căsoaie veche, se mărgineşte cu moşia proprietăţii Mecleşeu, la răsărit, cu ogoarele locuitorilor şi partea expropriată, la apus, cu moşia Davidel-Tatos şi Hartof, la miazăzi, iar la miazănoapte, ci moşia Vultureşti.

Pentru care se înştiinţează că vânzarea şi adjudecarea prin licitaţie publică va avea loc în pretoriul Tribunalului Suceava, în ziua de 25 noiembrie 1921, ora 12 din zi, începând licitaţia publică de la suma de lei 200.000, având ca sarcini şi împrejurări până acum, cunoscute, suma de lei 31.000, datoraţi în primul rang, cu actul No. 67/86, Creditului funciar Rural Bucureşti, cum şi dările la stat şi comună, prin percepţia circumscripţiei Pleşeşti. Sunt somaţi toţi cei ce au vreun drept de arendă, chirie, ipotecă sau alte privilegii, ca, înaintea adjudecării, să arate Tribunalului pretenţiile lor, sub pedeapsa de a nu li se mai ţine în seamă. / No. 3 681 / 1921, octombrie 14” (MO, nr. 162 din 21 octombrie 1921, p. 6763).

Informaţii, care ţin de memorie, în afară de situaţia vremelnică a unei moşii oarecare? Davidel-Tatos. Cine nu ştie de ce, nici nu merită să ştie.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 18

Bucate, boierule! Eşti gata să le încerci?

În fiecare zi, în care public câte 5 din cele 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, publicate de Kogălniceanu şi de Negri, la Iaşi, în 1841 şi 1842 (eu mă folosesc de ediţia a doua), trebuie să născocesc un titlu şi să găsesc o imagine sugestivă (cea de astăzi este a unei vechi case boiereşti, fotografie reprodusă de “Albina”, în 1906). Dar născocirea de titluri înseamnă, de fiecare dată, şi o sugestie directă. De pildă, astăzi, vreau să atrag atenţia bărbaţilor asupra faptului că un boier adevărat este însurat, întotdeauna, cu o prinţesă şi nu cu o bucătăreasă. Drept consecinţă, cei care vă simţiţi boieri puneţi mâna şi gătiţi bucatele care vă stârnesc apetitul. Eu aşa am de gând să fac (curechiul nemţesc umplut deja mă ispiteşte!), mai ales că multe, multe dintre reţetele anilor 1800 m-au pregătit pentru treabă.

Nr. 26. Friganele cu creier

Iei creieri şi îi tai mărunţel, cu sare, pătrunjel şi piper, şi le hăcuieşti la un loc, apoi tai felii subţiri de pâine, şi întinde pe o felie creierii, şi pune altă felie deasupra, şi apoi le tai tot felii de câte un deget de late, de lungi, le tăvăleşti în ouă şi în pesmet, le prăjeşti în grăsime şi le pune în supă.

Nr. 27. Anghinare umplută

Să iei anghinare şi să îi cureţi frunzele cele groase, şi să le fierbi cu apă, până ce se înmoaie, apoi freacă puţin unt, taie puţintică pâine muiată în lapte, şi scobeşti puţintel anghinarea şi miezul acela îl hăcuieşti ori cu puţină carne, ori cu gâturi de raci, şi le mesteci cu unt, apoi pune un ou înăuntru şi puţină sare şi piper, şi umple frunzele de anghinare şi le fierbi puţin, le aşezi pe farfurii şi le faci sos de smântână deasupra.

Nr. 28. Cartofi cu sardele

Să speli cartofii şi să îi curăţi, pune puţin unt într-o tingire şi-l topeşte; apoi, tăvălind fiştecare cartof în făină, îl pui în unt, şi îi faci, acoperiţi, untul să-i rumenească, apoi ungi o farfurie cu unt, toarnă puţină smântână, tai cartofii în rotiţe, iei puţine sardele şi le curăţi, le tai subţiri şi pui printre cartofi, presuri pe deasupra pesmet, pui într-o tigaie puţină grăsime şi puţină ceapă tăiată, de se topeşte, şi opăreşti cartofii; apoi îi mai pui puţin pe jeratic.

Nr. 29. Curechi nemţesc umplut

Iei căpăţânele nu prea mari şi le scobeşti înăuntru, apoi iei şi miezul acela scobit şi-l fierbi cu sare, pe urmă iei carne şi o hăcuieşti cu puţină ceapă, cu puţină pâine muiată, şi cu curechiul acela fiert, mărunţel, apoi freci puţin unt, pui înăuntru două ouă întregi, puţină sare, piper şi două linguri de smântână, şi le mesteci toate bine la un loc, apoi umpli curechiul acel scobit, apoi îi faci iar calup de curechi, îl leagă cu aţă şi îl fierbi în apă cu sare, apoi îl tai felii şi le aşează în farfurii, şi le faci un sos deasupra.

Nr. 30. Caralabii rumene

Iei caralabiile (guliile, de la germanul „Kohlrabi” – n. n.) şi le curăţi, şi le tai lungăreţe, apoi topeşti puţin unt şi le pune înăuntru, şi le lasă până se înmoaie, dar le mesteci, ca să nu se ardă; apoi pune două linguri de făină şi două linguri de zeamă, şi puţină sare, şi laşi de fierb, până se rumenesc.