Cap. X. "Pământul meu, domnule judecător!" | Dragusanul.ro

Cap. X. „Pământul meu, domnule judecător!”

D24

*

Uitasem să întreb cât e veacul, dar orașul era pustiu și nu întâlnisem, pe străzile lui desfundate, țipenie de om. Pășeam ostenit, încercând să-mi mai trag sufletul, după ce fugisem, printr-o fisură a timpului, din vremea în care am fost țintuit prin naștere. Apoi am auzit vocile, în cor straniu, răzbind dinspre sălile de judecată ale clădirii care ținea loc și de închisoare, și am intrat, fără să îmi închipui că voi întâlni, acolo, toată populația ținutului, aflată, de milenii, în căutarea dreptății. A dreptății ei, a îndreptățirii fiecărui pământean la pământul lui, dobândit din moși-strămoși.

*

– Care pământ?, întrebă sec judecătorul.

– Pământul meu, din moși-strămoși…

*

Țăranul, cu fruntea vălurind frânghii-frânghii, are în el o admirabilă încrâncenare, pe care o deslușesc cu încântare.

– Care moși și care strămoși?

*

Țăranul își îndesește văluririle frunții, apoi cedează, neputincios:

– Pământul meu, de la tata…

– Cum îl cheamă?

– Pe pământ?

– Nu, pe tata.

*

Încurcat și buimăcit de severitatea interogatoriului, țăranul întoarce ochii spre nevastă-sa, care freamătă răutăcios în spatele lui.

– De unde să știu eu, Vasile!? Eu îs de pe vale, iar taică-tu de pe deal…

– Nu știi cum îl chema pe taică-tu!, zvâcni contrariat judecătorul.

– Tata…

*

– Dar pe maică-ta? Presupun că măcar numele celei care te-a alăptat ți-a rămas în minte…

– Era… era o femeie!, răspunse țăranul și mai încurcat, întorcând iar privirile rugătoare spre nevastă-sa.

– De unde să știu eu, Vasile? Eu îs de pe vale… Dar pământul e al nostru, domnule judecător!

*

– E emoționat, de asta se încurcă!, interveni, la timp, un taică părinte, care își însoțea obștea și în fața legilor lumești. Dar tot poporul știe, domnule judecător, că pământurile noastre le avem din moși-strămoși, de la Traian și Decebal, de la Ștefan cel Mare și…

*

Judecătorul, un neamț cu arbore genealogic scris, din 1435, încoace, clătină ironic din cap:

– Dar taică-su, taică părinte?

– Ioan, îl știu de când i-am schimbat numele papistaș Ion în cel al adevăratei credințe, Ioan..

*

Țăranul întoarse iar privirile înspre nevastă-sa, șoptind scrâșnit:

– Ține minte, Catincă: Ioan! Cine știe când mai avem nevoie de numele ăsta!

– Dar pe mama lui Vasile, cum o chema, taică părinte?

– Era o femeie… Cine să-și mai amintească numele unei femei!? Dar pământul al lui este, domnule judecător, făgăduit cu jurământ Sfintei și Adevăratei Biserici!

*

Afară, un sfârșit de septembrie măcina mărunt cerul plumburiu. Picături reci și mărunte mi se prelingeau, pe sub guler, pe șira spinării. Ieșisem, copleșit de aleanul pustietății, și l-am auzit pe Vasile, care părăsise și el sala judecății istoriei, întrebând cu netrucată curiozitate:

– Cum ai spus, taică părinte, că se numeau moș-strămoșii?

– Traian și Decebal…

*

Țăranul tăcu, iar frânghiile frunții lui înguste sugerau sisifice eforturi de memorare. Abia târziu, când deja zărisem o altă fisură a timpului, prin care aș fi putut evada, mi s-a cățărat pe ceafa șiroind de ploaie încă o întrebare a neamului meu:

– Și care-i moșul și care-i strămoșul, taică părinte?