Bucate, boierule! Eşti gata să le încerci?

În fiecare zi, în care public câte 5 din cele 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, publicate de Kogălniceanu şi de Negri, la Iaşi, în 1841 şi 1842 (eu mă folosesc de ediţia a doua), trebuie să născocesc un titlu şi să găsesc o imagine sugestivă (cea de astăzi este a unei vechi case boiereşti, fotografie reprodusă de “Albina”, în 1906). Dar născocirea de titluri înseamnă, de fiecare dată, şi o sugestie directă. De pildă, astăzi, vreau să atrag atenţia bărbaţilor asupra faptului că un boier adevărat este însurat, întotdeauna, cu o prinţesă şi nu cu o bucătăreasă. Drept consecinţă, cei care vă simţiţi boieri puneţi mâna şi gătiţi bucatele care vă stârnesc apetitul. Eu aşa am de gând să fac (curechiul nemţesc umplut deja mă ispiteşte!), mai ales că multe, multe dintre reţetele anilor 1800 m-au pregătit pentru treabă.

Nr. 26. Friganele cu creier

Iei creieri şi îi tai mărunţel, cu sare, pătrunjel şi piper, şi le hăcuieşti la un loc, apoi tai felii subţiri de pâine, şi întinde pe o felie creierii, şi pune altă felie deasupra, şi apoi le tai tot felii de câte un deget de late, de lungi, le tăvăleşti în ouă şi în pesmet, le prăjeşti în grăsime şi le pune în supă.

Nr. 27. Anghinare umplută

Să iei anghinare şi să îi cureţi frunzele cele groase, şi să le fierbi cu apă, până ce se înmoaie, apoi freacă puţin unt, taie puţintică pâine muiată în lapte, şi scobeşti puţintel anghinarea şi miezul acela îl hăcuieşti ori cu puţină carne, ori cu gâturi de raci, şi le mesteci cu unt, apoi pune un ou înăuntru şi puţină sare şi piper, şi umple frunzele de anghinare şi le fierbi puţin, le aşezi pe farfurii şi le faci sos de smântână deasupra.

Nr. 28. Cartofi cu sardele

Să speli cartofii şi să îi curăţi, pune puţin unt într-o tingire şi-l topeşte; apoi, tăvălind fiştecare cartof în făină, îl pui în unt, şi îi faci, acoperiţi, untul să-i rumenească, apoi ungi o farfurie cu unt, toarnă puţină smântână, tai cartofii în rotiţe, iei puţine sardele şi le curăţi, le tai subţiri şi pui printre cartofi, presuri pe deasupra pesmet, pui într-o tigaie puţină grăsime şi puţină ceapă tăiată, de se topeşte, şi opăreşti cartofii; apoi îi mai pui puţin pe jeratic.

Nr. 29. Curechi nemţesc umplut

Iei căpăţânele nu prea mari şi le scobeşti înăuntru, apoi iei şi miezul acela scobit şi-l fierbi cu sare, pe urmă iei carne şi o hăcuieşti cu puţină ceapă, cu puţină pâine muiată, şi cu curechiul acela fiert, mărunţel, apoi freci puţin unt, pui înăuntru două ouă întregi, puţină sare, piper şi două linguri de smântână, şi le mesteci toate bine la un loc, apoi umpli curechiul acel scobit, apoi îi faci iar calup de curechi, îl leagă cu aţă şi îl fierbi în apă cu sare, apoi îl tai felii şi le aşează în farfurii, şi le faci un sos deasupra.

Nr. 30. Caralabii rumene

Iei caralabiile (guliile, de la germanul „Kohlrabi” – n. n.) şi le curăţi, şi le tai lungăreţe, apoi topeşti puţin unt şi le pune înăuntru, şi le lasă până se înmoaie, dar le mesteci, ca să nu se ardă; apoi pune două linguri de făină şi două linguri de zeamă, şi puţină sare, şi laşi de fierb, până se rumenesc.

BUCATE BOIEREŞTI DIN MOLDOVA No Comments Sep 18

şi îmi respiră-n inimă răcoare

să nu mă laşi să mi te pierd pe drum,

copile care-am fost odinioară,

să nu-ţi trăiesc din visuri şi acum

când pietrele zvârlite mă-mpresoară,

când macii unor vremi s-au răzvrătit

şi s-au ascuns în sânge să-mi respire

doar rănile prelinse-n asfinţit

şi-n fiecare ultimă rostire,

căci m-am făcut sub şiruri de cuvinte

ceva din acest zid care mă strânge

când viaţa merge, totuşi, înainte

cu patimă, cu versuri şi cu sânge

lăsând în urmă urme străvezii

şi irosiri doar ale vârstei tale

cu-nchipuiri mai clare şi mai vii

decât e tot ce-am irosit pe cale,

de-aceea-ţi cer, copile, să veghezi

să nu te pierd în clipa următoare,

pe lângă maci sunt boturi reci de iezi

şi îmi respiră-n inimă răcoare

Poezie de ion dragusanul No Comments Sep 18

Cap. IX. Muzica şi negustorii de moaşte

Pentru că vine toamna, am decis să reiau lucrul la romanul “Mercenarul Negru“, pe care tot amân să îl scriu, datorită obligaţiilor de memorie bucovineană, pe care singur mi le-am asumat. E o carte altfel, postată, capitol cu capitol, în categoria “CARTE ÎN LUCRU: Marcenarul Negru” (în dreapta paginii, mai jos de fotografiile care deschid calea spre muzică), în care nu întâmplările, ci interpretarea lor, cu deranjantă onestitate, contează. Profit de ocazie ca să-i rog pe cei care vor să-mi impună mântuiri bigote să se ocupe de propria lor mântuire, relaţia mea cu Tatăl Nostru fiind cât se poate de armonioasă.

Deodată, au răzbit spre ceruri şi au nins pe pământ nişte sunete ciudate, armonioase, pe care le-au auzit doar cei care au auz şi au fremătat de viaţă. Chiar şi bunul Dumnezeu, furişat în ierburile de dincolo de Cale, cu speranţa de a-şi coborî fiul de pe cruce, după trecerea negustorilor de moaşte, a tresărit, întipărind în ierburi urme omeneşti, stropite cu sudoare, cu sânge şi suferinţă şi luminând cu respiraţia lui cerul uşor înnorat, curăţindu-l de zdrenţele neguroase până târziu, în toamnă.

Şi am privit, iarăşi, bulucirea mulţimilor, înfricoşându-mă de sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, şi nu-mi răspunde, dar mă fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului. E înconjurat de sutane, de giulgiuri fără de trupuri şi fără de suflete, sprijinite ciudat pe oasele de rezervă pentru biruinţa definitivă a idolatriei ciolanelor, oase care vibrează periculos, riscând prăbuşirea definitivă, odată cu sutanele de gardă, din pricina vibraţiilor muzicii. Rana din coasta fiului, târât, cu tot cu cruce, pe şleaul morţii spiritualităţii, respiră sunetele, dar nu are când să se vindece, pentru că mereu e răscolită de vârful altei suliţe, ca să curgă sângele în voie şi să înspăimânte. Fără spaimă, n-ar mai exista sutane şi negustori de moaşte, omenirea s-ar detensiona şi ar trăi lumina ca pe o dragoste fără de sfârşit.

Am stat deoparte, undeva, aproape de muzici, acolo unde-mi fusese ursit să fiu atunci, dar tot m-au intuit cei care nu văd, nu aud şi nu simt şi au aruncat spre mine cu pietre:

– Caută-ţi mântuirea! Vino să-ţi dăm mântuirea!

– Dar mântuirea voastră? Cu mântuirea voastră ce se întâmplă?

Nu mi-au răspuns, continuau să arunce cu pietre. Nu înspre mine, ci înspre muzică. Spumegau:

– Satana nu are ce căuta în Cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Ipocriţii! Abia îi prădaseră mormântul, aruncându-i sfintele moaşte, într-o doară, sub lespede, dar se folosesc de numele Lui ca de un ciomag!

– Muzica nu poate fi ucisă!, le strig, încercând să-mi pun trupul şi sufletul în calea pietrelor azvârlite, dar ce nu mi-i destinat mie nu mă loveşte.

Şi văd, şi aud, şi simt cum între sutane şi muzică se interpun tinerii, mii şi mii, zeci de mii de tineri, care-şi revendică dreptul dumnezeiesc la a trăi, la a simţi, la a se mântui cu adevărat. Creaţia înseamnă dumnezeire. Creaţia înseamnă dragoste. Creaţia vindecă răni şi suflete, iar îndreptăţirile la creaţie nu ni le poate lua nimeni. Prin creaţie, noi ne mântuim cu adevărat.

– Are cineva nevoie de mântuire?!

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, şi gâfâie retoric, gata să propună un preţ al mântuirii. Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu s-a substituit Creatorului, iar dacă l-ar zări, în ierburile de dincolo, disperat tânguindu-şi fiul, l-ar zdrobi cu toiagul lui din aur masiv, cu care îmblăceşte doar mulţimile. Pe Cale, toate sutanele goale de trupuri şi de suflete clatină din cranii a negare. Ei, purtătorii de sutane, sunt năluciri ierarhizate ale substituirii de Dumnezeu, cu dreptul de a condamna sau ierta mulţimile înspăimântate. Ce nevoie mai au generaţiile de Tatăl Nostru, cel din ceruri, când au atâţia cucernici, sfinţiţi, prea sfinţiţi şi prea fericiţi părinţi, pe pământ? Tatăl Nostru nu mai este tată, fiii nu mai sunt fii, ci robi ai cucernicilor, sfinţiţilor, prea sfinţiţilor şi preafericiţilor părinţi; nu mai e loc de un ceresc Dumnezeu şi de Împărăţia Cerurilor, într-o civilizaţie dominată şi deprimată prin mici feude ale spălătorilor de creiere. Iar muzica, închinare Tatălui Ceresc, trebuie înlocuită cu cântări evlavioase, cu beznele cuvintelor dogmatice, pentru a apăra tineretul de a simţi, de a gândi, de a se împărtăşi din lumină.

– Vino, să-ţi dăm mântuirea!

De parcă ar avea cineva nevoie de mântuirea lor, a celor care ignoră să-şi caute propria lor mântuire, a celor care poartă sutana ca îndreptăţire la arendăşia sufletelor, deşi au murit de mult şi pentru totdeauna, chiar dacă încă nu înţeleg şi nu conştientizează, măcar, această cumplită decădere a naturii umane. Şi se aud muzici, iar sufletele şi frunţile se înseninează şi se îndumnezeiesc prin creaţie. De dincolo de Cale, cu fiul încă împuns în coaste de sângeroasele stafii ale beznei, Dumnezeu ascultă şi prinde speranţă. E trist, poate, că s-a ajuns într-o epocă în care chiar şi bunul Dumnezeu trebuie să se bazeze pe speranţă. Sau poate că e bine, poate că e normal ca şi bunului Dumnezeu nimic din ceea ce este omenesc să nu-i fie străin. Şi muzicile prind rădăcini, înălţând crengi viguroase spre ceruri, crengi care nu lasă umbre, pentru că răspândesc lumină, făcându-şi sălaşul, alături de Dumnezeu, aşa cum spune şi psalmistul, în Soare.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Sep 18

Mâncaţi ca vechii boieri ai Moldovei!

Ceea ce m-a surprins plăcut, în cele 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, culese şi “cercate” de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri şi publicate la Iaşi, în 1842, deci cu litere chirilice, este totala nefolosire a “oloiului”, pentru prăjeli – şi toate produsele care se puneau într-o supă sau într-un sos se prăjeau – folosindu-se, de regulă, “puţin unt”, iar uneori, în funcţie de reţetă, unturi, precum “unt de raci”. Dar să purcedem mai departe, în identificarea altor bunătăţuri, preferate de stră-stră-stră-străbunici, adversari pe faţă ai prăjelilor cu “oloi”. Ingenioase şi inspirate mi se par reţetele în care clătitele sunt folosite la rulouri (cârnăciori, cum se numeau) şi pentru tot felul de umpluturi, inclusiv de spanac.

Nr. 21. Limbă cu sos de sardele

Fierbi limba în oală, o pui cu sardele, slănină tăiată, scoţi limba din oală, să-i iei pielea, apoi degrabă o spicuieşti cu sardele şi cu slănina cea tăiată, şi o pui în frigare; pui dedesubt, în tigaie, o bucăţică de unt, puţină smântână, să tot torni peste limbă de vreo trei ori, apoi o presori bine cu pesmet, să storci şi zeamă de lămâie, să mai torni sos încă o dată, şi o scoţi din frigare şi, punând-o pe farfurii, îi torni sosul deasupra şi-i gata de pus pe masă.

Nr. 22. Răcituri de cap de viţel

Despică capul de viţel şi-l fierbe cu sare şi cu puţin pătrunjel, şi pui şi două cepe şi puţin cimbrişor şi coajă de lămâie, îl scoţi şi-l pui în apă rece, şi în zeama cealaltă îl pui de fierbe cu un picior de viţel, şi piper întreg, şi cuişoare, până ce scade să rămână jumătate de oală, apoi o strecori prin petică (tifon, dar merge şi prin sită – n.n.) şi storci o lămâie, iar să o strecori, apoi scoţi ciolanele de la cap şi-l tai frumuşel, şi-l aşează pe calup, să torni zeama deasupra, şi-l laşi de se prinde.

Nr. 23. Cârnăciori de raci

Faci întâi clătite şi le laşi să se răcească, apoi le tai în patru, ca să se facă cârnăciori de un deget de lungi, iei vârfuri de sparanghel, ciuperci şi codiţe de raci, ciupercile să fie mai înainte înăduşite cu un pic de unt, până ce se înmoaie; apoi iei toate acestea şi le toci la un loc; pui puţin unt de raci într-o tigaie şi-l înfierbânţi; să pui topitura înăuntru şi o laşi de se prăjeşte, apoi o iei de pe foc; pui un ou întreg şi un gălbenuş să le amesteci şi racii, de se prăjesc puţin, apoi întinzi, de o muchie de cuţit, tocătura pe petice (de clătite – n. n.), le faci cârnăciori (adică le rulezi – n. n.) şi îi aşezi frumos pe farfurii unse cu unt; şi, cu jumătate de ceas, până a nu da bucate, torni puţină smântână dulce şi le pui pe jeratic; de voieşti, le împodobeşti cu codiţe de raci prăjite.

Nr. 24. Ouă franţuzeşti

Iei ouă şi le fierbi vârtos, apoi freci puţin unt şi-l amesteci bine cu ouăle, şi pui şi puţin pătrunjel verde, apoi le faci chiar ca ouăle şi le moi în albuşul cel de ou şi le tăvăleşti bine în pesmet, şi le prăjeşti în unt, şi faci garnituri.

Nr. 25. Spanac cu clătite

Iei patru ouă şi un polonic cu vârf de făină şi pune patru linguri de lapte şi amestecă bine, pune sare, pune unt în tigaie să se înfierbânte, şi apoi toarnă aluat subţire şi-l împunge cu cuţitul, şi lasă să se rumenească, şi când va fi rumen pe o parte, să întorci pe cealaltă; apoi să faci spanacul, după cum se face, şi pui un rând de spanac şi un rând de clătite, şi aşa le aşează la farfurii, fiind gata.

BUCATE BOIEREŞTI DIN MOLDOVA No Comments Sep 17

Anonimi ai vieţii şi ai istoriei

În 23 martie 1921, au parte de „înaintări în pesonalul secretariatului general de industrie şi comerţ din Bucovina” în ranguri funcționărești prim-consilierii de administraţie: Victor Negruş, Rosin Carol, Wolf Carol, Bonnert Emanuel, Simiginovici Emil, Palitzka Artur, Eugen Mustaţă, Lorber Eduard, Prodaniuc lancu, Luţiu Gheorghe şi Obadă Ion (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 20). La poliţia gării din Dărmăneşti este numit „Procopovici Romeo, actual subcomisar clasa I, la poliţia gării Rădăuţi, în funcţiunea de comisar clasa I, în locul înfiinţat” (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 24).

În 16 aprilie 1921, Dori Popovici, urmând prorocirea lui Iorga despre antiunioniştii care vor fi recompensaţi de România Mare, a fost uns, împreună cu Dr. Petru Groza, prin Decretul regal No. 1695, „ministru de stat fără portofoliu” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 465). „Dl dr. Traian Brăileanu se numeşte profesor agregat pentru catedra de pedagogie şi sociologie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi, pe ziua de 1 martie 1921”, iar „prin înaltul decret regal cu No. 1.471 din 5 aprilie 1921, dl medic veterinar Dusceac Vasile se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 aprilie 1921, la judeţul Siret, în postul vacant” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 466).

„Vasile Tudan, actual notar public la Stulpicani, din judeţul Câmpulung, se permută, în aceeaşi calitate, la Coţmani, din judeţul Coţmani, în locul vacant”, iar „Lazăr Markussohn, actual candidat de notar în Cernăuţi, se numeşte notar public la Stulpicani, din judetul Câmpulung, în locul dlui Vasile Tudan, permutat.” (MO, No. 023 din 28 aprilie 1921, p. 750). „Dl. dr. Morăreanu Isac se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 mai 1921, în postul vacant de medic secundar la Spitalul central din Cernăuţi”, iar „dl inginer Leon Holca, însărcinat cu conducerea Direcţiunii Refacerii RR din Bucovina” (MO, nr. 109 din 18 august 1921, p. 4300) primeşte puteri discreţionare depline pentru a ruina cea mai frumoasă şi mai bogată provincie a României Mari.

Dincolo de numirile în funcţii, domeniu în care apartenenţa politică îşi spunea cuvântul decisiv, există întâmplările mărunte, singurele care mă interesează cu adevărat, pentru că individualizează, într-un context, de cele mai multe ori nefericit, anonimi ai vieţii şi ai istoriei, precum „văduva de război Ana a lui Dumitru Ţurcan, din comuna Camena, judeţul Cernăuţi, în Bucovina”, care „pierzând certificatul de înlesnire de trai No. 222, eliberat de cercul de recrutare din Cernăuţi” (MO, nr. 087 din 23 iulie 1921, p. 3325), îl declara nul, pentru a obţine un alt certificat, care să-i dea acces la raţii de alimente, pe baza sângelui vărsat pentru idealuri sublimate de istorie şi de Dumitru Ţurcan din Camena. Nu trebuie un efort serios de imaginaţie, ca să poţi zări o ţărancă desculţă, bătând „drumurile stăpânirii”, ca să obţină ţidula care să o ajute în a-şi creşte copii, pentru că Dumitru al ei nu se mai întoarce, a devenit părticică infimă în lozincile României Mari. Nu ştiu câţi Ţurcan sau Zurcan supravieţuiesc unei idile ţărăneşti, care i-a unit pe Ana şi pe Dumitru Ţurcan, dar cred în dreptul lor la demnitate şi la identitate, conturat şi de poteca pe care îşi pot descoperi străbunii, dacă îi îndeamnă sufletul să o facă. Tocmai de asta caut, prin stufoşenia „Monitorului Oficial”, repere ale identităţilor ignorate, dar cărora sufletul meu li se închină cu încrâncenare. Istoria Bucovinei nu înseamnă doar Silvestru Morariu, Iancu Flondor sau Ion Nistor, ci mai ales mulţimea tăcută, nu de alţii, ci de ignoranţa noastră şi de absenţa vocaţiei mărturisirii.

După război, Bucovina era stoarsă de vlagă, dar România Mare avea nevoie de carne proaspătă de tun, aşa că, prin decret regal, din supravieţuitorii ei din anii 1915-1918, se va constitui, în ordine cronologică inversă, la recrutare, Brigada 57 Infanterie (MO, nr. 089 din 26 iulie 1921, p. 3398). În 1915-1918, când copiii şi tinerii Bucovinei erau spânzuraţi de ruşi, pentru că tinerii fuseseră obligaţi să intre în legiunile de voluntari austriece, regele stupidei formule de cancelarie „La toţi de faţă şi viitori, sănătate” nu mişca un deget, deşi Xenopol găsise formula salvării Bucovinei, şi pe placul Austriei, şi pe placul Rusiei (ocupaţie românească vremelnică, pentru a scoate un teritoriu ne-strategic din aliniamentele însângerate ale războiului), iar acum tocmai tinerii aceia, care mai trăiseră un coşmar, trebuiau să îmbrace uniformele militare, abandonând brazda în grija cine ştie cărei alte văduve de război.

Nu am fost niciodată militantul sacrificiului pentru statalităţile care nu vor face niciodată nici cel mai mic dar, nicidecum sacrificiu, fiilor ei. O statalitate trebuie să îşi merite poporul, trebuie să se îndreptăţească, măcar prin dragoste, la sacrificii.

În 24 decembrie 1920, se înfiinţa, la Ciocăneşti o cooperativă de consum, „Suhard”, în baza legilor austriece „din 12 aprilie 1905, privitoare constituirea şi controlul societăţilor cooperative săteşti de producţie şi consumaţie, a legii băncilor populare săteşti din 28 martie 1903, cu modificările ulterioare, în baza legii relativă la înfiinţarea casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor” (ultima, lege românească) şi prin hotărârea Judecătoriei Ocolului Vatra Dornei (judecător: Botuşan), care aprobase „actul constitutiv şi statutele societăţii cooperative de aprovizionare şi desfacere în comun, cu numele „Suchard”, din comuna Cioăneşti, judeţul Câmpulung, autentificat de aceeaşi judecătorie la, No. 1/1920”, cu un capital subscris de 36.750 lei, acţionari şi membri ai consiliului de administraţie fiind Ţaran Ichim, Giosean Dimitrie, Giosean Nistor, Giosan Filip, Polovei Ioan, Moroşan Ioan al lui Iacob, Timu Longhin, Moroşan Dumitru al lui Ilie Lazăr şi Puiu Josif, iar cenzori, alţi trei membri acţionari, Dan Emilian, Ursacă Leontie şi Quirsfield Carol. Mai existau trei membri supleanţi, Ceapoi Emanuil, Crăciun Andrei şi Lupescu Maxim (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5669, 5670). Era, pe atunci, moda cooperativelor săteşti, care să contracareze comerţul evreiesc – la sugestia lui Nicolae Iorga (doar cooperativele orăşeneşti aveau şi evrei printre membrii lor), dar o modă care avea să se soldeze, în curând, datorită lipsei de solidaritate, nepriceperii în afaceri şi suficienţei, într-un antisemitism dur, pentru care milita ortodoxia de câteva decenii, în neostenita ei trudă de a inocula ură şi vrăjmăşie.

O cooperativă similară, numită „Renaşterea”, cu 57 de membri, se înfiinţa, la 1 martie 1921, „în oraşul Coţmani”, suma subscrisă fiind de doar 7.850 lei, în mâna casierului Andrei Vihneanu fiind depuşi doar 3.060 lei. Consiliul de administraţie era alcătuit din 7 membri, preşedintele Arcadie Lucescu, vicepreşedintele Oscar Josan şi membrii George Rusu, Mihai Mironovici, Simion Leviţchi, J. Procopovici şi Andrei Vihneanu, comisia de cenzori fiind formată din D. Elenbogen, O. Maer şi M. Cocea, supleanţi fiind Al. Soroceanu, Şt. Singalevici şi Ştefan Rozinschi. Cei 57 de membri ai cooperativei „Renaşterea” erau: A. Lucescu, Dr. O. Josan, O. Maer, Eugen Galenzovschi, J. Catereniuk, M. Ronguş, O. Ursuleac, A. Sorocean, J. Procopovici, E. Strişca, F. Rottenstreich, M. Hassuer, S. Eisenkraft, J. Teodor, R. Gold, C. Riber, D. Elenbogen, J. Cosinschi, N. Gelca, Z. Şefciuc, J. Coverdovici, D. Patapievici, J. Tocariuc, Gh. Rusu, M. Mironovici, J. Vasilovici, M. Cocea, Rozalie Patapievici, Filip Andriac, E. Andrievici, Şt. Petraciuc, M. Gavronschi, A. Borovici, Eugen Păunel, V. Romanovschi, Şt. Leviţchi, Vl. Grigorovici, C. Rongusz, D. Naida, S. Spatiner, J. Berejan, Nicon Scacun, Emil Flaş, Isidor Masichievici, J. Danciul, Valdemar Cratina, M. Mehler, Silviu Boianovschi, P. Ihuc, V. Racoce, Sodinie Links, Şt. Siengalevici, J. Rudich, Rubin Frimet, A. Vihneanu, E. Vlad, J. Spatinschi, Georghe Paladi şi M. Moris (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5672, 5673).

Între timp, Haim Scolnic, din comuna Nouă Suliţe, îşi pierduse adeverinţa de mobilizare nr. 1533 şi o declara „nulă şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi”, iar institutorii Carl Kohn şi Machle Koch îşi pierduseră paşapoartele române, cu No. 98.979 şi, respectiv, 98.987 din 12 iulie 1921 (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, p. 5683).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 17