Neguţătorii de femei din Bucovina (III)

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

*

Convorbirea reveni asupra tâmplarului şef de bandă, cunoscut de toate poliţiile europene. Prietenul meu, care-i cunoştea atât de bine trecutul, reluă şirul povestirii:

– Oricare poliţist, ca şi oricare cernăuţean, la curent cu asemenea chestiuni, îţi va putea spune, cu uşurinţă, numete acestui îndrăzneţ traficatt, şef de bandă. Este un oarecare Chussil, zis Summer, recte Singher Mottel Mortche. Prin numărul mare de afaceri, cât şi prin îndrăzneala sa, şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate. Dar mai interesant decât şeful, care nu operrează direct, ci numai prin complici, este un tovarăş al său, un oarecare Sumker, care a dat destut de lucru poliţiei noastre. Acesta era „Directorul” care angaja personalul necesar ademenirii victimelor, precum şi agenţii care le exportau. El angajase pe un anume Katz, care a şi fost prins, pe când procura „marfa”: câteva fete neştiutoare de nenarocirea ce se pregătise cu atâta dibăcie.

*

– Şi ce majloace de ademenire foloseau aceşti bandiţi?

– Foarte diferite. Principalul mijloc, căsătoria. Se căsătoreau religios, după ritul mozaic; apoi „nevestele”, în loc de voiaj de nuntă, nimereau pe vapoarele care debarcau victimele pe coasta Americii de Sud. De acolo, drumul duce, de-a dreptul, în casele de toleranţă, de unde nimeni şi nimic nu le mai poate scoate. Alteori, dacă acest mijloc nu era suficient de convingător, victimele primeau bani şi bijuteriii, pe care bandiţii aveau grijă, bine înţeles, să le smulgă, îndată ce victimele treceau graniţa. Agenţii acestor bande ştiu, şi astăzi, să exploateze, cu destulă îndemânare, naivitatea sau slăbiciunile nefericitelor fete, care se încred în asemenea oameni. Dar „tehnica operatorie” a acestor traficanţi este cu mult mai complicată şi mai diabolică. Ei sunt în legătură cu anumite agenţii de vapoare şi cu falsificatori, care procură victimelor acte false.

*

– Se cunosc asemea cazuri?

– Câte vrei. Un asemenea caz a făcut, nu de mult, senzaţie . Este proaspăt încă în amintirea noastră cazul celor două fete, Margareta Serafinovici şi Josefina Rodici, cărora autorităţile din Buenos Aires le-au refuzat intrarea, pentru că amândouă posedau acte româneşti false. Fetele au foot re-exportate şi amândouă au revenit la Cernăuţi. Cea dintâi se găseşte, şi astăzi, în oraşul nostru, şi ar putea povesti acel nenorocit drum spre America, pe care desigur că nu l-ar mai face niciodată, în asemenea împrejurări. Cealaltă, Josephine Rodici, după câtva timp şi-a procurat acte şi, astfel, a plecat din nou.

*

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

– Probabil că între complici se găseau şi agenţii de vapoare.

– Nu atât agenţii, cât agenţi, oameni fără scrupule, care beneficiau de numele sau adăpostul unei firme. Agenţii de categoria acestora, cu toată supravegherea poliţiei, izbuteau să săvârşească toate fărădelegile.

*

În timpul povestirii, spelunca se umplu de clienţi. Mai mulţi clienţi de ai poliţiei, decât cetăţeni onorabili. Unul, cu înfăţişare de apaş, era un vechi spărgător, eliberat de la ,,,pansion”. Alţi doi erau cunoscuţi pungaşi de buzunare. Nici „sexul slab” nu era mai rău reprezentat. Lîngă Morusia se aşeză o tipesă, probabil o confidentă, care-i şopti ceva la ureche; apoi se aşeză la una din mesele în jurul cărora piroteau câţiva muşterii, deopotrivă de suspecţi.

– Cum înţeleg, aici, la „Piticul”, este un loc de întâlnireal acestei „lumi bune”, de care trebuie să aibă mereu grijă agenţii poliţiei…

– Precum vezi…

*

O armonică începu să cânte, spre bucuria mesenilor, o arie apăşească. De la o masă veciă, un client, care ne filase tot timpul, încercă să intre în vorbă: un tip destul de suspect, care avea buza superioară despicată în două. În scurtă vreme, clientul şi prietenii săi erau invitaţii mei, la masa noastră, gustând din vinut ales, pe care îl comandasem. Când atmosfera se încinse, vinul îşi făcu efectul binefăcător: limbile începură să se dezlege, încet-încet, până ce unul dintre invitaţi, cel cu buza tăiată, începu spovedania. Omul povesti cum, pornind, într-o zi, de la o ocupaţie onorabilă, a ajuns în mijlocul răufăcătorilor şi cum, urmând toate scările mizeriei, trecând prin închisori, a ajuns, în cele din urmă, să se vindece pentru multă vreme. Această interesantă carte de vizită îmi folosi, mai târziu, să pot afla amănunte, în legătură cu reportajul meu. Comeseanul trăise doar în această lume suspectă, vreme îndelungată; cunoscuse atâţia maeştri, auzise atâtea isprăvi misterioase şi era, de bună seamă, la curent cu destule taine profesionale. Când omul cu buza despicată înghiţi a patra sticlă, limba i se dezlegă de-a binelea. Atunci putui afla un buletin sigur asupra mersului acestui trafic de carne vie.

*

– Este adevărat, în Cernăuţi se făceau mari afaceri. Traticanţii câştigau averi nebănuite. Aci era motorul întregului comerţ, şi pentru „casele” din ţară, şi pentru export… De vreun an şi jumătate, comerţul acesta a stagnat. Principalii negustori de femei, cu relaţii peste graniţă, au plecat în America, Constantinopol, Cairo, Alexandria. Au mai încercat, ici şi colo, afaceri, dar cu mai multă teamă. Au mai dispărut şi din agenţii de vapoare, şi din complici. În schimb, au rămas cei pentru traficul intern.

– Sunt mulţi?

– Destui. Chiar colo, la masa din faţă, cel cu cravata roşie este un asemenea negustor de femei. Clandestin, ce e drept, şi prevăzător, dar traficant în toată legea.

– S-ar putea să-l invit la noi?

– Nici prin gând! Este un cuţitar. Cum bea un pahar mai mult, dă cu cuţitul. Este în felul lui Ceauş.

– Care Ceauş?

*

– Cel care l-a înjunghiat, acum câtva timp, tot în acest cartier, la colţul străzii, pe Rudco Vagner, un tovarăş de aceeaşi meserie. Au băut, s-au certat şi, când au ieşit în stradă, Ceauş l-a fugărit şi i-a înfipt cuţitul în piept. A murit în braţele noastre… Este crima despre care s-a scris în gazete…

– Dar despre bătrâna Roza Hirsch, asasinată, acum câteva luni, ce ştii?

– Ce să ştiu! Ceea ce ştie toată lumea. Bătrâna, de când revenise din America, era o femeie detreabă. Dar mai înainte, se ocupase cu negoţul de femei şi cu exploatarea lor în case de toleranţă. Era o femeie foarte bogată. Avea proprietăţi şi bani, aci, în Cernăuţi. Aceasta a ispitit, de altfel, pe asasini s-o omoare.

*

– Parcă, după cât îmi amintesc din gazete, printre asasini era şi un dentist.

– Da. Un tehnician-dentist. Va răspunde şi el, ca şi celălalt, Pleşca, în faţa judecătorilor.

– N-aveau nici o legătură cu negustorii de femei?

– Nu cred. De altfel, dacă ar fi fost, judecătorul de instrucţie i-ar fi identificat cu uşurinţă, pentru că, aci, în Cernăuţi, principalii traficanţi, care se mai găsesc încă nepedepsiţi, sunt cunoscuţi…

– Dar despre Mottel, „regele”, ce ştii?

*

Într-o zi…

*

Omul cu buza despicată se încruntă. Apoi, după câteva clipe, mă întrebă:

– Îl cunoşti?

– Nu.

– Atunci de unde ştii de Mottel?

– Am auzit vorbindu-se îndeajuns. L-am gasit pe fişele mele, printre oamenii condamnaţi. Este un vechi client al puşcăriei; dar, în acelaşi timp, un as al acestui trafic…

*

– Despre Mottel, un scriitor ar putea scrie un roman. Şi dacă s-ar duce, acum, în America, l-ar găsi, desigur, acolo la lucru.

– Are şi acum bandă, agenţi, complici şi case de exploatare. Cine i-a spus „regele” traficanţilor i-a spus bine. N-a apărut de multă vreme. Dar dispariţiile din ultimul timp – fete care dispar fără nici o urmă – ca şi dispariţiile din ultimii ani, rămase încă misterioase, nu pot fi decât opera lui. Lucrează cu atâta artă, încât nici cei mai iscusiţi detectivi nu-i pot da de fir…

– Totusi, de vreme ce metodele drumurile sunt cunoscute, nu este greu de împiedicat operaţia…

– Se cunoaşte că eşti străin de chestie. Poţi împiedica pe oricare, poţi lua măsuri pentru cea mai strictă supraveghere a oamenilor care îmbarcă, pe ascuns, femei la Constanţa, poţi folosi o mie de ochi de detectivi penttru oricare alt traficant, nu însă şi pentru acest şef suprem…

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

*

– Pe cât mi s-a spus, tot aci, în Cernăuţi, anul trecut, autorităţile au împiedicat exportul celor trei fete, vândute pentru Buenos Aires, Gusta Schneider, Cili Schächter şi Iana Raspel.

– Am auzit şi eu. Dar nu era mâna „Şefului”. Pe cine pune mâna lui drăcească, nu mai scapă. Victima călătoreşte până departe, cu iluzia că este cea mai fericită dintre femei. Dar, când se pomeneşte în mijlocul bandei, vândută tuturor negrilor, aventurierilor, în vâltoarea acelei mizerii, pe care numai cine a pătimit-o şi a mai putut supravieţui o poate spune, femeia îşi vede cea mai groaznică moarte. Dacă a scăpat din spital sau din casa de nebuni nu-i mai rămâne decât sticla cu otravă.

*

– Ar fi interesant de ascultat spovedania unei asemenea victime.

– În Cernăuţi sunt destule. Dacă te interesează – şi acum constat că te interesează mai mult decât am putut bănui – îţi voi înlesni întrevederea cu asemenea exemplare…

– Putem găsi şi o victimă de-a „Şefului”?

*

– Nu cred. Victimele „Şefului” nu se mai întorc. Cum am mai spus, cine intră în mâma lui nu mai scapă vie. Este un om groaznic, un şarpe, care hipnotizează victimele, complicii, agenţii. Şi toată această lune este atât de vrăjită de acest om, încât, întrebaţi de un judecător, ar mărturisi, în plină inconştienţă, că şeful… este cel mai bun dintre oameni. De altfel, eu cred – şi am pretenţia de a cunoaşte destul de bine lucrurile – că pe această putere hipnotică se bazează aceşti oameni rafinaţi, înzestraţi cu acea supra-inteligenşă, caracteristică geniului rău.

*

Se făcuse târziu. Muzica încetase, muşteriii, care consumaseră o însemnată cantitate de vin, dispăruseră ca prin farmec; o caracteristică a acestor suspecţi: apar şi dispar ca umbrele. Singură, la sobă, Morusia, „decana”, îşi mai prelungea somnul. la invitaţia destul de puţin discrtă a patronului, femeia se sculă, îşi frecă ohii împăienjeniţi şi se apropie, cu destulă îndrăzneală, de masa noastră.

– V-aş cere o cafea…

*

Morusia se intercală şi ea în conversaţia noastră, care făgăduia să fie din ce în ce mai interesantă. Omul cu buza despicată crezu necesar să-i adreseze un compliment grosolan:

– Uite una, pe care traficanţii de femei n-ar exporta-o nici pentru un vapor cu aur…

Morusia îl privi chiorâş, apăşeşte, apoi îi dădu replica:

– Poate că mă socoteşti gâscă. De unde ştii că nu ar vrea? Poate că nu îndrăznesc. Ştiu eu ce pâine este aia din America…

– Dar de unde ştii?

*

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

*

– Hehei! E destul de neagră şi de mizerabilă pâinea pe care o mâncăm noi; dar pâinea lor este şi mai amară. Dacă fetele care visează paradisul din Orient sau din America ar vedea ceea ce am văzut eu, pe trotuarele Cernăuţilor, n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. A fost una, care s-a întors din Tampico, din Cuba. A plcat „măritată”, cum se mărită mai toate fetele care iau drumul Americii. S-a întors, după câţiva ani, o umbră de om, roasă de boli şi fără o cămaşă pe ea. O mâncau viermii, pe un maidan. Nici cel mai cumplit păcat nu putea fi ispăşit astfel de o făptură omenească. A murit cu mult mai rău decât un câine, uitat şi părăsit de toată lumea…

Morusia îşi scutură capul, ca trezită dintr-un vis rău.

– Dar, în definitiv, ce vă interesează asemenea lucruri? Mizerii omeneşti neştiute. Câte nu le tăinuieşte pămâtul, care, la urma urmei, ne înghite pe toţi…

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

*

Patronul, omul acela mărunţel, cu ochii şireţi, asculta şi privea cu regret la masa noastră, care nu mai consuma nimic. Ajunseserăm cu toţii la saturaţie. Şi, pe când îşi plimba regretul printre muşteriii care nu mai cereau nimic, şi când ceasornicul, care arăta o oră mai mult decât târzie, doi oameni, cu feţele întunecate, îşi făcură apariţia. Morusia şi omul cu buza despicată îi făcură semne, ca şi când s-ar fi înţeles din ochi asupra prezenţei celor doi noi mulşterii… Apoi, femeia continuă, în şoaptă:

– Iată doi oameni detreabă! Unul a ieşit din închisoare şi altul intră, peste câteva zile. Cine ştie ce-au „operat”, acum!

*

Întârziaţtii ne priviră cu destulă precauţie, apoi, când se convinseră că prezenţa noastră nu implica nici un pericol, se aşezară la masă. Omul cu buză tăiată încercă să intre în vorbă cu unul din cei doi muşterii. Dar tipul cu înfăţişarea străină îi adresă un cuvânt răutăcios, mai mult o provocare. Patronul, înţelegând situaţia, ne prezentă nota de plată şi, cât ai clipi din ochi, plecarăm, în cea mai mare grabă. Femeia se scuză, ca şi cum ar fi avut vreo vină.

*

– Nu făcea, pentru dumneavoastră, să vă expuneţi la vreun scandal. Erau gata. I-aţi văzut. I-a indispus prezenţa dumneavoastră. Şi nu era exclus să se răzbune, aruncându-vă vreun cuţit.

– Erau cuţitari?

– Ceva mai periculoşi decât aceştia.

– Atunci, criminali.

– În orice caz, oameni care n-au frică de nimic… Unul este fostul tovarăş al omului cu o singură mână, de care s-a folosit, multă vreme, „regele” traficanţilor de femei, omul misterios, care apărea şi dispărea ca o fantomă…

*

– Aşadar, a existat omul cu o singură mână, despre care se spune că era cel mai primejdios complice al bandei.

– Nu numai că a existat, dar l-am cunoscut cu toţii. L-a cunosout şi poliţia. Dar era argint viu. Despre acest om se spune că, pe lângă meşteşugul de a ademeni fete, prin toate mijloacele, avea şi pe acela de a le teroriza în aşa chip, încât niciuna nu îndrăznea să sufle vreun cuvânt, până ce nu părăsea graniţa… El era omul de legătură cu agenţii străini, poate tot el este acel primejdios traficant „Gersl”, pe care-l urmăresc, astăzi, poliţiile străine… Se travestea în felurite chipuri, când cerşetor, când domn elegant, când invalid decorat, când birjar, când logodnic de meserie. Întocmai ca în filmele senzaţionale de cinematograf. Eu cred că, în indeplinirea poruncilor pe care i le dădea şeful, nu se da în lături de la nimic. Elena Marinescu, răpită, acum 7-8 ani, se crede că a fost omorâtă, pentru că fata, descoperind operaţiunile întregii bande şi unele secrete, ce nu trebuiau ştiute de nimeni, în afară de invalidul misterios, a încercat să scape din ghearele lor. Elena, în aceste împrejurări, nu mai era o „marfă” oarecare, pe care se putea pretinde un preţ, pe atunci destul de bun, pentru că era fată frumoasă şi onorabilă, ci un pericol pentru întreaga bandă, deopotriv de primejdioasă la noi, ca şi în fundurile Orientului sau ale Americii. Acei care cunosc, mai de aproape, operaţiunile traficanţilor cred că Elena Marinescu a fost omorâtă. De altfel, nici până astăzi, cu toate cercetările, nimeni n-a putut afla nimic despre soarta ei (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 1, 1 ianuarie 1934, pp. 6-8).

1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (II)

Hotelul „Lemberg” din Cernăuţi, unde a fost arestată faimoasa bandă poloneză de traficanţi internaţionali. Banda capturase două fete, care au putut cunoaşte…

*

Înnoptase. La lumina felinarelor, Cernăuţii, oraş pe care îl cunoscusem, cu doisprezece ani în urmă, atât de murdar şi atât de plângător, îşi arăta, cu oarecare cochetărie, silueta zveltă. Caii birjarului urcau anevoie poala dealului dinspre gară, presărată cu acele cartiere despre care auzisem atâtea povestiri în legătură cu traficul de femei. Sunt cartierele în care se refugiază drojdia societăţii, pestriţa interlopă lume, care adăposteşte, atât de intim, pe traficanţii de femei şi pe numeroşii lor complici. În mersul legănat al trăsurii, apar, ici şi colo, firme luminoase, al căror neoane îmi evocă nume de cârciumi, baruri sau cafenele de dubioasă şi, în orice caz, de tristă celebritate. Le-am auzit doar, de atâtea ori, în tren, de la tovarăşii mei de drum.

*

Birjarul pare ca mi-a înţeles gândul, de aceea mână încet caii. Aşa, pot vedea destul de limpede, la lumina felinarelor, umbrele „păsărilor de noapte”, care şi-au făcut apariţia. Umbrele se mişcă sfios, cu mlădieri feline, în căutarea muşteriilor, care se îndreaptă spre cârciumi. În pieptul dealului, luminile sunt mai intense. De aici, începe o altă lume, o altă viaţă: „păsările de noapte” maschează, cu mai multă şiretenie, trista lor profesiune, printre trecătorii neştiutori de păcatele trotuarului; localurile sunt mai puţin tenebroase, atmosfera, alta decât aceea care apasă atât de greu cartierele din vale.

*

Noaptea, la Cernăuţi: birjarul misterios

* 

PAJURA NEAGRĂ. Restaurantul „Pajura Neagră”. Local select, cu muzică bună, chelneri cuviincioşi şi mâncare mediocră. Pe cât se pare, publicul preferă muzica, de vreme ce majoritatea consumatorilor mai mult ascultă, decât mănâncă. Mesele sunt arhipline. De-abia găsesc loc. Întâmplarea face ca doi prieteni cernăuţeni să-mi ofere ospitalitate la masa lor. Unul, gazetar, plecat, de multă vreme, din Bucureşti, pare entuziasmat de proiectul meu, de a scrie un reportaj despre traficanţii de carne vie şi, mai ales, de a începe cu Cernăuţii, oraş care şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate în asemenea materie.

*

După miezul nopţii, o spovedanie

– Aşadar, este adevărat că Cernăuţii deţin recordul?

– Nu ştiu dacă este oraşul care bate recordul. Ceea ce ştiu însă sigur e faptul că această capitală a Bucovinei a fost un centru principal al acestui trafic, că în lucrările internaţionale, care se ocupă cu această problemă, este citat ca punct de operaţii şi de tranzit al principalelor bande naţionale şi internaţionale; astăzi sunt o sumă de traficanţi identificaţi, unii milionari şi mari proprietari, care sfidează viaţa de muncă şi de nevoi a celor săraci… Iată unul, domnul de la masa vecină, care fumează tacticos ţigara de foi… Este faimosul Ch., al cărui frate, ca şi un văr al său, s-a ilustrat prin loviturile comerţului de carne vie. Vărul său, astăzi în America, după cum vei putea afla, în cursul investigaţiilor dumitale, este regele traficanţilor de femei; un tip veros, cu 13 condamnări la activul său, care pretinde că e tâmplar, dar care, în realitate, este şeful unei periculoase bande, cu întinse ramificaţii în ţară şi în străinătate. Organizaţia posedă case de toleranţă la Bombay şi Rio de Janeiro, unde, anual, exportă zeci de victime…

*

– Autorităţile îi cunosc?

– Cum să nu-i cunoască! Fişele lor sunt destul de precise, iar dosarele lor, destul de voluminoase.

– Atunci, de ce nu-i arestează sau nu-i expulzează?

– Ca să-i aresteze, trebuie să-i prindă, din nou, asupra faptelor. Iar ca să-i expulzeze, trebuie să fie străini. Din nefericire, autorităţile nu pot face nici una, nici alta, mulţumindu-se să-i numere printre cei puşi sub observaţie, aşa numiţii suspecţi… Dar ei sunt atât de abili, încât pot sta nesupăraţi de nimeni, ronţăind milioanele agonisite dintr-o atât de murdară meserie.

Pepi Hoffer, o victimă a neguţătorilor de femei, a cărei viaţă este un adevărat roman.

*

Chelnerul, care ne-a adus, pe o elegantă tavă, un splendid ciolan de vită la cuptor, întrerupe, o clipă, şirul povestirii. Privesc chipul domnului cu ţigara de foi, milionarul traficant de femei, cu o atât de bogată fişă în cazierele poliţiei, care afectează o supremă indiferenţă faţă de toţi şi o nesfârşită linişte sufletească… Un tip de bandit pomădat mieros, care ştie să se strecoare în lumea bună. Trăsături vulgare, de proxenet parvenit, căruia, din nefericire, nimeni nu îndrăzneşte să-i rupă masca… Meditează, plimbându-şi privirea de pasăre rapace prin rotocoalele fumului de ţigară, atât de ieftin plătit cu viaţa atâtor nenorocite, pe care le-a vândut ca pe nişte simple vite… Cine ştie, gândurile îi zboară departe, peste ocean, în casele de perdiţie, unde victimele, cu preţul trupurilor lor ciuruite de boală, agonisesc arginţii spurcaţi…

*

Celălalt prieten, la curent cu operaţiunile principalilor traficanţi, îmi completează informaţiile:

– Mai târziu, după miezul nopţii, când vei începe vizita prin localurile pe care le frecventează aceşti traficanţi, vei putea vedea că tovarăşii elegantului domn cu ţigara de foi, de aci, sunt oameni care, ceva mai modeşti, se mulţumesc cu viaţa mocirloasă a tavernelor şi speluncilor din vale. Sunt spărgătorii, hoţii de buzunare, apaşii, proxeneţii, mijlocitorii, o întreagă lume de complici, care sunt adevăraţii operatori, care lucrează din ordinul şefilor… Vei face, curând, cunoştinţă cu această lume, dacă, într-adevăr, ai curajul să vizitezi speluncile.

*

– Tocmai pentru acest motiv am şi venit la Cernăuţi. Altfel, m-aş fi mulţumit să scriu reportajul după notele şi informaţiile pe care le aveam la Bucureşti…

– În asemenea materie, adăugă colegul meu cernăuţean, nu realizezi nimic, dacă nu faci investigaţii proprii, oricare ar fi riscul.

*

Se făcuse târziu. „Pajura Neagră” se golise. Doar la o masă vecină, un grup, minoritar în faţa halbelor pline, mai disputa încă, în nemţeşte, o controversă politică. Prietenii mei, extrem de amabili, se oferiră să mă însoţească în mica incursiune nocturnă, întocmind ad-hoc un itinerariu destul de interesant. Pornirăm la drum, însoţiţi de reporterul fotograf, nedespărţit în asemenea ocazii, Ştefan Ignat.

*

La Wartenberg-Bar, într-o noapte: filajul câtorva suspecţi şi mărturia câtorva informatoare.

*

ÎN SPELUNCA PITICULUI. În cartierul gării, pe care-l văzusem, cu câteva ceasuri mai devreme, din caleaşca cu care urcam dealul, spre oraş, sunt o sumă de localuri de o îndoielnică reputaţie, frecventate, în majoritate, de proxeneţi, traficanţi, spărgători, puşcăriaşi, femei de moravuri uşoare. Sunt, ce e drept, şi oameni cumsecade, care se abat pe la aceste localuri şi care servesc, în general, consumaţie ieftină şi bună. Dar marea majoritate o formează acea drojdie suspectă a societăţii cernăuţene, din mijlocul căreia poliţia recrutează pe toţi delicvenţii.

*

Iată-ne în faţa unui local cu înfăţişare plângătoare, cu geamurile murdare, cu pereţii afumaţi. Este spelunca „Piticului”, atât de cunoscută în lumea suspecţilor şi a răufăcătorilor. O „pasăre de noapte” roteşte în jurul intrării. Probabil aşteaptă sau păzeşte ceva.

– De regulă, îmi explică prietenul gazetar, acestea sunt… aparatele de semnalizare pentru cei urmăriţi de poliţie… Vei vedea, în curând, mişcarea…

*

Într-adevăr, după ce femeia se convinse că ne îndreptăm spre „Pitic”, bătu în geam. Din speluncă, ţâşni ca o săgeată un individ mărunţel, cu chip de apaş, care o rupse de fugă… Femeia se depărtă, apoi, încetişor, ca şi când nu se întâmplase nimic.

– Ai văzut? Era, desigur, un borfaş urmărit de poliţie…

*

În speluncă, semi-întunericul becurilor arunca lumina lor plângătoare peste mescioarele populate cu tipi şi tipese, de cele mai bizare speţe. Un aer acru, muiat în miros de alcool şi fum de ţigară, împrumuta atmosferei acel specific al tavernelor care adăpostesc drojdia trotuarelor. Lângă, noi, la o sobiţă de gătit, care serveşte şi la încălzitul localului, sta, zgribulită de frig, o femeie. Este Morusia, decana „păsărilor de noapte”, care se încălzeşte şi care, singura dintre toate clientele speluncii, are acest drept. La un pahar cu vin, reluăm discuţia, întreruptă la „Pajura Neagră” (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 52, 24 decembrie 1935, pp. 6, 7).

1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (I)

Cernăuţi: Piaţa Unirii, cel mai afluent loc, în jurul căruia se petrec cele mai nebănuite lucruri

*

ACCELERATUL DE CERNĂUŢI. în compartimentul trenului de Cernăuţi, în care călătoream, tovarăşul meu de drum, un pensionar „cu barbete” a la Franz Ioseph, îşi continua tirada, începută în Gara de Nord. Spunea omul, nici mai mult, nici mai puţin, în indiferenţa celor trei călători din compartiment, că, între atâtea ofense aduse Bucovinei, cea mai mare este, desigur, cea adusă de mult, de nu ştiu care delegat la Liga Naţiunilor, care a aşezat Cernăuţii în fruntea oraşelor celebre prin „comerţul de carne vie”. Glasul bucovineanului tremura de indignare:

*

– Nu mi-ar fi necaz, spunea omul cu „barbete”, dacă aceşti oameni, care pretind că au făcut anchete, prin delegaţi la faţa locului, ar prezenta dovezi că, într-adevăr, Cernăuţul nostru deţine recordul traficanţilor de carne vie. Apoi aşa, cum au decurs discuţiile în presă, a rămas impresia că nu ne-am osteni îndeajuns să pedepsim şi să stârpim bande de traficanţi. Slavă Domnului! Autorităţile au dat pe mâna justiţiei atâţia bandiţi. Şi dacă justiţia nu i-a putut pedepsi aşa cum trebuie, după faptele lor, este că, în cele mai multe cazuri, ei au găsit suficiente mijloace de apărare, fie pentru a micşora vina, fie pentru a scăpa pe marginea Codului penal.

*

O cucoană dolofană, care-şi mângâia, tot timpul, o potaie cu părul de mătase, căscă, apoi interveni în discuţie, privind pe geamul vagonului:

– Ne-ai omorât, domnule, cu Liga Naţiunilor şi cu traficanţii dumitale… Traficanţi de femei sunt pretutindeni. Şi dacă Cernăuţul nostru si-a asigurat o astfel de celebritate, vina nu poate fi decât a împrejurărilor, care au permis bandiţilor internaţionali să profite de apropierea acestui oraş de frontieră şi de existenţa unor „specialişti”, rămaşi moştenire din vechea monarhie, care au profitat de vremurile nu tocmai limpezi de după război.

*

– De acord cu dumneata. Dar de ce oraşul nostru să fie „centrul” comerţului de carne vie?…

– Pentru că, din nefericire, acesta e adevărul. Dumneata nu cunoşti triunghiul comerţului de carne vie, Cernăuţi – Bucureşti – Constanţa?

*

Lămuririle doamnei, care părea, la început, atât de plictisită de un asemenea subiect, mai ales că domnul cu „barbete” îl abordase în chip de monolog, avură darul să încordeze atenţia tovarăşilor de drum şi să-i îndemne la discuţii. Un tânăr, care ascultase, cu destul interes convorbirile, interveni:

– Eu cred că şi alte oraşe sunt deopotrivă de ilustre. Iată, de pildă, Iaşul, de unde vin chiar acum, care se găseşte încă sub impresia isprăvilor unei îndrăzneţe bande, al cărei şef, Petru Voitenco, a fost de curând arestat. Voitenco, un puşcăriaş invalid, atrăgea mila trecătorilor şi dragostea nevinovată a copiliţelor. Nimeni n-ar fi bănuit că „nefericitul” invalid nu numai că se ocupa cu acest condamnabil comerţ, dar că este şeful unei organizaţii care opera intens în Iaşi, în judeţ, că avea ramificaţii în toate oraşele Basarabiei. Un tip din romane sau din filmele senzaţionale. El ademenea fetiţe între 12-15 ani, pe care le vindea pentru export. Odată cu acest primejdios traficant au fost arestaţi şi câţiva membri ai „asociaţiei”: Raliţa Haralamb, Iancăl Pril şi Solomon Iancu, iscusiţi „discipoli”… Înţelegeţi disperarea bieţilor părinţi, care-şi văd copiii răpiţi nenorociţi de asemenea indivizi, care ar merita să fie împuşcaţi, fără altă judecată…

*

Isidor Goldstein, zis „Dorcu”, un cunoscut traficant de carne vie (4 ani închisoare şi alte 19 condamnări)

– Eu sunt avocat, interveni un al treilea. Şi îmi amintesc că, la un proces, apărarea unui asemenea negustor de carne vie se sprijinea pe un argument menit să-i micşoreze culpa: traficantul susţinea că înlesnise exportul unei prostituate. A făcut un serviciu societăţii româneşti, pe care a scăpat-o de un element dezonorant…

*

– Dar tocmai aci este miezul problemei, spuse pensionarul cu barbete. „Marfa” de care vorbeşti nu se caută nici pentru casele de toleranţă de la noi, cu atât mai puţin pentru „export”. Victimele sunt fete din case onorabile, copile nevinovate de la oraş sau de la ţară, care cad victime ademenitorilor atât de iscusiţi, care se slujesc de mijloace atât de variate, de la căsătoria de circumstanţă, până la violenţă sau teroare. Dacă aceşti traficanţi ar exporta toate lepădăturile societăţii, poate ar binemerita, de la noi, toată recunoştinţa. Dar adevărul e cu totul altul, de aceea ceea ce săvârşesc aceşti oameni sunt adevărate crime fără nume.

*

Convorbirea continuă, pe această temă, până ce al patrulea tovarăş de drum, „taciturnul”, un mustăcios cu aer de agent secret, care ascultase, tot timpul, fără a scoate o singură vorbă, interveni, eu vocea pe jumătate răguşită:

– Dacă cineva ar socoti câte fete dispar, fără urmă, în fiecare an, ar ajunge la o cifră îngrozitoare. Câţi oameni nu şi-au înăbuşit durerea ciudatelor dispariţii, de teama unei ruşini nejustificate? Câte inimi n-au sângerat, în tăcere, aşa cum numai o inimă de părinte poate sângera, fără ca cineva să le poată da măcar consolarea unui singur semn de viaţă! Dacă ar şti bieţii oameni ce ajung nenorocitele fete, ademenite în acele case de toleranţă din Orient sau din America de Sud, ar înnebuni de groază…

*

Urmă o tăcere apăsătoare. Drumeţii, până atunci voioşi, căzură, dintr-odată, pe gânduri. Cine ştie ce gândeau, poate, ca şi mine, la tragedia atâtor suflete nevinovate, pe care nimeni şi nimic nu le mai poate feri de nenorocire; la spectacolul degradator al acestui „comerţ”, pe care beneficiarii, aventurieri sau puşcăriaşi de rând, îl fac din umbră, cu abilitate şi trucuri de adevăraţi maeştri; la neputinţa autorităţilor de a pedepsi pe aceşti bandiţi, care scapă, de cele mai multe ori, printre degete.

*

După câtva timp, domnul cu barbete, care părea, până la un punct, mulţumit că subiectul pe care îl abordase, dintr-o revoltă, ne preocupase pe toţi, rupse tăcerea:

– Şi totuşi, dacă gazetele ar publica un strigăt de alarmă… Cine ştie! Victimele ar putea fi prevenite, bandiţii înfricoşaţi în ascunzătorile lor, iar autorităţile îndemnate să intensifice lupta contra acestei pacoste…

*

Rapidul trecuse dincolo de inima Moldovei. Strigătul de alarmă al tovarăşului meu de drum îmi sugeră ideea unui reportaj, ce e drept anevoios şi, până la un punct, primejdios, dar extrem de interesant. Acestui om îi datorez incursiunea în „triunghiul comerţului de carne vie Cernăuţi – Bucureşti – Constanta” acel triunghi care ascunde atâta tragedie omenească, în cele mai nebănuite manifestări. Această incursiune gazetărească o voi povesti cititorilor, în lumina notelor şi fotografiilor pe care le-am putut culege.

*

Un crâmpei din „Hala vechiturilor” din Cernăuţi, un punct de observaţie pentru urmăritorii suspecţilor

*

CERNĂUŢI. Întâmplarea a făcut ca, înainte de a ajunge în capitala Bucovinei, un bătrân şi iscusit poliţist să-mi furnizeze o sumă de informaţii preţioase, de care m-am folosit, cu mult succes, în îndeplinirea proiectului meu. Simpaticul „copoi”, în veşnica goană după răufăcători, urcase scările „rapidului”, într-o gară din apropierea vechii noastre graniţe. Păru fericit să regăsească un prieten bucureştean şi se amuză, câtva timp, de hotărârea mea de a întreprinde, cu orice preţ, o anchetă printre neguţătorii de femei. În cele din urmă, când văzu încăpăţânarea cu care stăruiam în planul pe care mi-l făurisem între două staţii de drum de fier, prinse a-mi deşerta sacul amintirilor sale despre asociaţiile şi bandele de traficanţi de carne vie din Cernăuţi.

– Crezi că aceşti primejdioşi oameni sunt creaţia vremurilor de după război?

*

– Nu. Au existat în toate timpurile. Arhiva moştenită de la poliţia austriacă stă martoră, să dovedească oricui că frumoasa capitală a Bucovinei a avut, între atâtea celebrităţi, şi pe cei mai vestiţi şi mai periculoşi traficanţi de femei… Îmi amintesc că, îndată după Unire, Cernăuţul a redevenit centrul comerţului de carne vie. Reveniseră bandele naţionale şi internaţionale, reveniseră cei mai iscusiţi şi mai îndrăzneţi traficanţi, care au reînviat epoca de înflorire a acestui josnic comerţ. Dispăreau fetele, femeile cum dispar oile din târlă, iarna, când năvălesc lupii. Am luptat, atunci, după cum luptăm acum. Dar lupta era extrem de grea, pentru că traficanţii, în marea lor majoritate puşcăriaşi care-şi făcuseră osânda sau oameni în veşnică harţă cu justiţia, buruieni otrăvitoare din mocirla societăţii, luptau cu cele mai rafinate mijloace, în aşa chip, încât, de cele mai multe ori, izbuteau să ne înşele vigilenţa. Aparatul traficanţilor internaţionali, precum vei putea constata dumneata, este destul de complicat. Este un întreg păienjeniş, din care victima nu scapă niciodată. Am urmărit doar atâţia tipi, atâtea afaceri necurate şi am arestat atâţia suspecţi, prinşi la strâmtoare, încât ajunsesem să fiu, pentru aceşti indivizi, o adevărată sperietoare… După maniera de lucru, ajunsesem să identific isprăvile „maeştrilor” şi să le iau urma.

*

Cernăuţi: După miezul nopţii, în spelunca „Piticului”, locul de întâlnire al suspecţilor

*

– Dar cum se face că foarte mulţi, deşi condamnaţi pentru alte fapte, au rămas nepedepsiţi pentru comerţul de carne vie?

*

– Pentru că, de cele mai multe ori, chiar victimele, sub teroare, de frica ameninţărilor cu moartea, tăgăduiesc faptele sau le pun pe seama altora, morţi sau dispăruţi. Îmi amintesc de o fată, pe care am găsit-o la un anume Brukenthal, pe care-l urmăream de mult. Acest negustor de femei, în aparenţă un evlavios, care, într-adevăr, slujea la o casă de rugăciuni din Cernăuţi, mi-a căzut, într-o zi, în capcană. Dar victima, o inconştientă, a fost aceea care i-a luat apărarea, convinsă că făgăduielile lui mincinoase îi vor aduce fericirea visata. Fericirea a putut-o vedea, în urmă, când ajunsese să-şi vândă trupul celui dintâi venit (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 51, 13, decembrie 1935, pp. 6, 7).