1831: Cântecele populare românești în Bucovina

Studiul poeziei populare deschide o nouă pagină interesantă în istoria caracterului unui popor, deoarece ea este aceea care ne îngăduie să cunoaștem poporul dinspre latura ideală. Tot ea este ecoul sunetelor naturale, care, însuflețite de spiritul nobil al poeziei elevate, emană lin, în mod fericit, farmecul ei secret, manifestându-se și transfingurându-se adesea. Vug Stefanovici Karagič a trezit, prin cântecele sale populare sârbești, atenția Europei culte. Involuntar, unele priviri s-au îndreptat spre Nordul posomorât și, în curând, s-a dobândit convingerea că flacăra sfântă a poeziei nu se stinge pe stâncile acoperite de zăpadă și sub cerul veșnic acoperit de nori, ci că răsuflarea ei atoateînsuflețitoare străbate ca arșița sfântă chiar și inimile melancolice ale oamenilor din nord.

În străfundurile munților Carpați, mai zac îngropate multe pietre prețioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc și se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, așteptând cu dor clipa în care va ieși, și pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra și florile…

Limba română, remarcabilă prin gingășie și armonia sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec și, în ceea ce privește dulceața și duioșia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta și are mereu dorința să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândește, cu iuțeala fulgerului, în întreaga „țară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdama, cum o numesc românii), și aceleași melodii, care se revarsă de pe buzele roșii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de alăută, răsună, pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiță, în colibele joase ale țăranilor, pe vârfurile golașe ale stâncilor și în stepă, în lumina mată a Craiului Nou, care se ivește și se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă ale paznicilor hergheliilor și turmelor. Sub cerul liber, sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor priveliști maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei și o întețește până se transformă în flacără. Atunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmel, în țarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece își datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale și culte. „Ziua, ceasul despărțirii”, compus de o domniță, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obișnuită a poeziei românlor o constituie tânguirea de dragoste, dar și evenimente importante, care privesc existența sa poetică, îl însuflețește pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase și însuflețite din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat și trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i nădejde, nu-i”, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia, „Veniți, copii ai grecilor!”. Melodiile, deosebit de simple, au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor și de simțăminte.

Țiganii, acești copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hindușilor, ai căror urmași bântuie pretutindeni… se găsesc și aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusință neobișnuită și simțire. Numele unor Anghel, Gheorghe și Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul și un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuș. Dacă muzica și poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele națiuni, dar și la toate națiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenția cuvenită și acestor sunete ale naturii…

De câte, când ori luna își revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaților, am ascultat cântecul unui drumeț singuratic, care pășea prin câmpia pustie, prin liniștea nopții! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură, în peștera care adăpostea o familie de țigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoșani, era însoțită de acorduri de lăută îndepărtate și melancolice (Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare românești, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, București 2006, pp. 69-71).

cred în lumina care o să vină

Desen de Nicolae Crasi

cred în lumina care o să vină

peste un ceas şi-n ziua ce-o să-nceapă

spuzindu-mi cu o cosmică lumină

tot ce-am ascuns de bezne sub o pleoapă,

la fel de mult mai cred în libertate

şi-n iarba care talpa mi-o îngână

să-mi aflu calea zilei prin cetate

şi s-o aud atunci când mă amână

cu şirul meu de libertăţi trăite

prin cutezări de simplu muritor

ce-şi riscă veşnicia pe cuţite

pentru-a rămâne demn cutezător,

pentru a fi cu-ntreaga mea fiinţă

dintr-o oglindă ultimul ei ciob

şi să refuz căderi în umilinţă

prin transformarea fiului în rob,

se face zi, mai e doar o clipită

şi frunzele prin arbori se închină

de parcă ar cădea într-o ispită:
cred în lumina care o să vină

Poezie de ion dragusanul No Comments Aug 30

o să mă-nveţe iarăşi să mai sper

Desen de Nicolae Crasi

există lumi cu lumea paralele

în care ne-om goli de amintiri,

de ierburi şi de păsări şi de stele

şi parcă mai năvalnic de iubiri,

acolo alte vieţi le-om tot începe,

dar fără-a le trăi pân-la sfârşit,

cu rosturi care nu se pot pricepe,

cu mântuiri ce nu-s de mântuit,

cu preoţi falşi, cu sacra lor minciună

şi cu teroarea sângelui prelins

de spinii împletiţi într-o cunună

ca să-ţi păstreze sufletul învins,

ca să-ţi golească mintea fascinată

de zvâcnet şi de minţile rebele,

ca să te rupi din tine dintr-odată

există lumi cu lumea paralele

şi-s nouă meri şi nouă peri acolo

şi e acelaşi sacru leru-i ler

şi pe-un stejar crucificat Apolo

o să mă-nveţe iarăşi să mai sper

Poezie de ion dragusanul No Comments Aug 30

Români bucovineni, în decembrie 1801

La Câmpulung, se deschide un şes lung şi roditor. Am dat, acolo, peste un ţăran, care a băut, pe loc, 10 florini, ce îi primise ca arendă pentru lunca sa. Tovarăşii săi şi-au scos, încă de la distanţă, pălăriile, dar, după aceea, când le-am cerut un mic serviciu, au şters-o pe nesimţite. Mai mulţi au sărit din care, ca să fure snopi. Unul ne-a oferit chiar spre cumpărare un drob de sare, pierdut de tovarăşul său, care dormea. Aceasta nu surprinde, într-o ţară care a fost lăsată, atâta vreme, pradă părăsirii şi bunului plac. Urmările unei astfel de stări provoacă, uneori, măsuri care mai curând pot fi criticate, decât schimbate…

Boianul este locuit de moldoveni şi ruşi. Prin localitatea aceasta trec, anual, 15 până la 20 de mii de boi, spre Viena, şi 6-7 mii, spre Breslau. Anul trecut, au trecut, cu permisiunea speciala a Porţii, mai multe mii de oi, ce erau mânate spre Prusia. În acelaşi an, Viena a ridicat, de aici, 330 de chintale de bumbac levantin, 300 de chintale de mătase de acelaşi fel, probabil din cauza nesiguranţei drumului prin Serbia. În chip obişnuit, sunt aduse aici, din raia (Hotin) şi din Moldova, haine de tot felul, produse agricole, uneori cai. Aceştia din urmă sunt trecuţi, totuşi, mai deseori prin pasul Bârgău sau Oituz.

Comerţul cel mai important îl poartă Boianul cu Brody, din Galiţia orientală. Acolo se întâlneau, odată, comerţul Rusiei, Italiei, Levantului şi Germaniei. Acest avantaj n-a fost pierdut de tot, prin interzicerea mărfurilor străine, căci localităţii aceleia i s-au acordat drepturile unui porto-franco.

La o jumătate de oră de aici, se află satul Toporăuţi, căruia, de la luarea în posesie a Bucovinei, i-au sporit familiile, de la 40, la 100. În general, populaţia acestei ţărişoare a sporit foarte mult; la aceasta a contribuit aşezarea multor colonişti, scutirea de recrutare şi rodnicia solului. Dar acest dar al naturii este prea puţin folosit de locuitorii de origine moldovenească. Lor li se pare înjositor să lucreze pentru plată şi sunt gata, totdeauna, să-şi părăsească locurile de baştină. Germanii, imigranţi acolo, unde ocupă sate întregi, sunt disciplinaţi şi activi. Unde însă au fost împărţiţi printre moldoveni, au decăzut la nivelul acelora. Hărnicia lor a dispărut, din cauza exemplului, lăcomiei şi neajunsurilor pricinuite de vecini.

Ţăranii din Bucovina produc, pentru stăpânii pământului, foarte puţin şi sunt aproape independenţi de ei, prin intervenţia Oficiului districtual. Rezultatul va trebui să confirme sau să infirme dacă oamenii primitivi devin mai fericiţi şi mai buni, când sunt trataţi la fel cu cei complet civilizaţi (Batthyány, Vincent, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I – 1801-1821, Bucureşti 2004, pp. 99, 108).