Neguţătorii de femei din Bucovina (V)

Sora Tilei Schweig, o altă victimă a neguţătorilor de femei.

*

Nehama se pomi, din nou, pe plâns. Un plâns nervos, care-i congestiona faţa. Cineva, care intrase atunci, încercă s-o consoleze, dar Nehama îşi continuă plânsul, ascunzându-şi faţa în broboada de lână, roasă de molii…

– Vezi, domnule, interveni străinul, nimeni şi nimic nu poate reda acestei femei o clipă de linişte. Dar Nehama nu este singura victimă a acestui Gross, cu care poliţia şi parchetul au avut deseori de lucru. Cel puţin cernăuţenii, care au urmărit isprăvile acestor oameni, cunosc pe Kunia, un tip de frumuseţe pe care a exploatat-o în acelaşi mod şi care, în urmă, le era complice. N-ai auzit de Kunia, vestita Kunia?

– Nu.

*

– Poliţia a identificat-o cu aceeaşi Kunia, care a fost găsită, într-o bună zi, într-o casă de spărgători: femeia misterioasă, care lua parte la cele mai îndrăzneţe spargeri şi care izbutea, mai totdeauna, să se strecoare printre degete. De altfel, unii cunoscuţi spărgători de meserie erau şi membri ai bandelor de traficanţi de came vie… Kunia, frumuseţea de altădată, ajunsese o umbra de femeie. În cele din urmă, a murit nebună, într-un ospiciu. Între Kunia şi Nehama este o mare deosebire. Nehama, înapoiată în ţară, a încercat să se debranşeze de mocirla în care trăise până atunci. Dar zadarnic. Nici măcar viaţa păcătoasă a celor căzute în noroi nu o mai poate duce. Uite, stă aşa, ceasuri întregi, fără să-şi dea seama de ceea ce se petrece în jurul ei…

*

Sediul poliţiei din Cernăuţi – un Sing-Sing în miniatură, care a adăpostit numeroase bande de traficanţi de femei.

Lăptăria se populă, încet-încet, cu aceeaşi lume suspectă a trotuarelor. Tipi şi tipese, o lume care afecta o suverană indiferenţă faţă de tot ceea ce o înconjoară, dar care era, pentru motive destul de temeinice, numai „ochi şi urechi”. Femeia care plângea, cu capul înfundat în broboada ei, roasă de molii, o interesa prea puţin; era doar o epavă ca oricare alta, care-şi trăia ultimele clipe de viaţă. Totuşi, străinul, care intervenise în discuţie, povestindu-mi viaţa Kuniei, mi se păruse ceva mai deosebit de ceilalţi. Şi nu mă înşelasem. Mai târziu, după propriile-i mărturisiri, putui afla c cel care încercase să consoleze pe nefericita Nehama fusese, într-adevăr, un răufăcător, un spărgător, care fusese şi el amestecat, pe vremuri, în banda „birjarului ademenitor de femei” şi că, după ispăşirea unei pedepse, în închisoarea corecţională din Cernăuţi, se făcuse om de treabă. Această împrejurare explică, desigur, ,,trecerea” pe care o are pe lângă po1iţişti, cărora, din când în când, le procură informaţii. Îl cheamă Dudu Chioru şi, din sprijinul pe care mi l-a dat, în urmă, pentru demascarea crimelor pe care le făptuiesc aceşti traficanţi de carne vie, m-am încredinţat şi eu că este însufleţit de cele mai bune gânduri, pentru o altă viaţă, decât aceea pe care a dus-o până acum.

*

Nehama a plâns, pe înfundate, multă vreme. Când s-a trezit din toropeala în care căzuse, i-am amintit de firul întrerupt în timpul spovedaniei.

– Ne găseam tomnai în momentul în care, la Constantinopol, luptai, din răsputeri, cu geniul rău, care te arunca în braţele desfrâului.

*

– Da. Îmi aduc aminte. Tocmai acest moment este cel mai grozav din toată nenorocita mea viaţă. Era Nehama ademenită, înşelată, dusă departe, între străini, unde nu cunoştea pe nimeni altul, decât pe complicii celui care mă îmbarcase pe vapor, pentru a mă vinde. Nehama cinstită, într-o lume pe care n-o cunoştea nici măcar din auzite, care lupta cu foamea, în cea mai neagră mizerie, contra ispitelor şi înşelătorilor de tot felul. Am căzut. Am căzut în fundul prăpastiei, în bezna caselor de toleranţă din Stambul, acolo unde nu visam să ajung niciodată. Aşa am stat, doi ani, în lupanarele care mă vindeau unul, altuia, ca pe o simplă marfă. Oamenii care mă vindeau, acolo, nu mat foloseau puterea hipnotică a ademenitorilor de meserie. Întrebuinţau ceva mai simplu: bătaia, teroarea, ameninţarea cu moartea. Dacă ar şti fetele, care visează milioanele caselor de rendez-vous din Orient sau din America de Sud, ce pâine este aceea pe care o mănâncă o asemenea „vânzătoare de dragoste”, ar prefera să-şi găsească moartea sub roata trenului, la graniţa noastră. Închipuieşte-ţi că, sub ameninţarea celora care mă exploatau, eram silită să mă ofer, zilnic, la 50-60 bărbaţi de cea mai ordinară speţă, pentru nimic: în moneda noastră, 40 de lei, din care 20 reveneau patronilor. Spre sfârşitul celui de al doilea an de viaţă mizerabilă, apăru Gross, care ştiu, şi de această dată, să explice nenorocirea mea şi a lui, care vagabonda fără nici o treabă. Mă convinse să plec la Alexandria, unde avu grijă, de asemenea, printr-un mijlocitor, să mă vândă. El nu putea veni la Alexandria, fiind semnalat poliţei engleze de acolo. De aceea, mă convinse să-i trimit bani, deoarece el tot nu avea ocupaţie. Monstrul mă convinse şi de astă dată. Aşa, i-am trimis, rând pe rând, sume importante de bani, strânse din lupanarele Alexandriei. Iată şi dovada!

*

Cel care vânduse pe Nehama, la Constantinopol, nu era decât un puşcăriaş; el singur mărturiseşte acest lucru, pe verso-ul fotografiei, trimisă chiar în ziua eliberării sale.

*

Nehama întinse un pachet zdrenţăros de hârtii şi fotografii, un material interesant, cel puţin pentru cei care cred spovedania acestei victime drept o povestire lipsită de prea multe dovezi. Cercetez, cu de-amănuntul „arhiva” nefericitei femei: acte, documente, borderourile băncii, prin care i-a trimis, din Alexandria, la Constantinopol, în repetate rânduri, bani, apoi fotografii, printre care una destul de importantă. Este fotografia ,,monstrului”, cu autograful său şi cu o dedicaţie, din care rezultă că i-o trimisese în ziua în care ieşise din închisoare. Printre acte, unul care face dovada căsătoriei civile, în Cernăuţi.

– Aşadar, eşti soţia lui legitimă.

*

Nehama Gross, victima traficanţilor de carne vie, în faţa documentelor cu care dovedeşte spovedania sa.

Şi ce contează asta? Un asemenea bandit se teme de cineva? El, ca să deruteze autorităţile, a făcut, cândva, un denunţ că l-aş fi prădat. El m-a vândut, de atâtea ori, el m-a aruncat în prăpastie, el m-a exploatat, cum numai el ştie să exploateze, şi tot eu eram hoţul de păgubaş. Noroc că actele mele puteau vorbi mai convingător decât mine. Apoi, dacă aş fi stăruit mai mult în pedepsirea lui, aş fi păţit poate şi eu ceea ce au păţit celelalte femei, cu care a trăit şi pe care le-a vândut ca şi pe mine. Se spune că, la Beyrut, unde transportase, pe una dintre victimele sale şi unde se refugiase, a omorât pe una dintre „neveste”. Cine ştie, vreo nenorocită ca şi mine, care a încercat să reziste sau să-l denunţe autorităţilor.

*

– Şi, din Alexandria, cum ai scăpat?

– N-am scăpat din ghearele lor. M-au vândut unei case din Cairo. Şi, la Cairo, am stat un an, într-o mizerie şi mai mare. N-aş avea cuvinte să descriu ceea ce am suferit acolo, unde m-am şi îmbolnăvit. De la Cairo, aşa, bolnavă, a încercat să mă ducă în India de Vest, la Caracas, unde mai exportase câteva femei. Mi-a scris, iarăşi cu propuneri şi proiecte, pe cât de mincinoase, pe atât de ispititoare.

*

Dar acolo, în India de Vest, a găsit Liga Apărării Femeii, organizaţie internaţională, care i-a descoperit îndeletnicirile şi care l-a dat pe mâna justiţiei. Judecătorii l-au condamnat la 2 luni de închisoare, neştiind, desigur, că au de-a face cu un recidivist şi au un monstru, care ar fi meritat temniţă grea.

– Nu i-am mai răspuns. Prăpădită de boală şi lipsită de orice sprijin material, m-am întors la Cernăuţi, unde îmi petrecusem cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eram umbra Nehamei de altădată, pe care nu o mai cunoştea nimeni şi care nu izbutea să obţină decât mila câtorva femei, şi acelea destul de generoase să rupă din pâinea pe care nu o aveau în toate zilele.

*

– Este adevărat, Nehama, că, 1a Constantinopol, Alexandria şi Cairo, sunt multe fete din România, în special din Bucovina?

– Multe. În orice caz, destule ca să confirme ceea ce s-a spus, că bandele de traficanţi de femei fac un export regulat.

– Dar autorităţile de acolo nu împiedică importul unei asemenea mărfi?

*

– Autorităţile de acolo fac toate eforturile ca să împiedice un asemenea trafic. Dar traficanţii sunt atât de abili, încât, de cele mai multe ori, izbutesc să scape şi celui mai vigilent dintre poliţişti. Nici chiar poliţiile care au secţiuni speciale, anume însărcinate cu paza şi supravegherea traficanţilor de carne vie, nu izbutesc, decât cu multă anevoie, să descopere cuiburile de bandiţi. De pildă, poliţia engleză este atât de bine organizată, încât poate împrumuta şi altor state regimente întregi de oameni bine pregătiţi. Şi totuşi, în această materie, nu izbutesc să stârpească bandele de neguţători de femei. La Cairo, am cunoscut o englezoaică, Dolly, care-mi spunea că cea mai mare şi mai primejdioasă bandă de traficanţi de carne vie îşi are sediul la Londra. Membrii bandei, care operează în toată Europa şi America de Sud, dispun de o organizaţie de necrezut. Ei folosesc mijloace atât de diferite, încât, nici până astăzi, brigada poliţiei londoneze n-a izbutit să dea de urma sediului central. Dolly mi-a povestit păţania câtorva prietene, amăgite ca şi mine de agenţii bandei, într-un orăşel din Anglia de Sud. Una, izbutind să scape din ghearele bandiţilor, s-a pus în serviciul poliţiei secrete, dar un agent al asociaţiei de traficanţi a ucis-o, la Buenos-Aires, unde izbutise să-şi reia o viaţă onorabilă, căsătorindu-se cu un fermier american.

*

– Aşadar, nici atunci când izbutesc să se elibereze din mâinile acestor traficanţi, victimele nu scapă.

– Nu, câtă vreme ele deţin vreun fel de secret al asociaţiilor.

*

VARIETEUL CU ARTISTELE FANTOMĂ. Seara următoare, aveam un nou preţios colaborator: Dudu Chioru, care-mi făgăduise tot sprijinul. Ne-am întâlnit într-o stradă sărăcăcioasă din Ghetto-ul Cernăuţilor. Am aşteptat mai bine de jumătate de ceas. Dudu s-a scuzat, spunându-mi că a încercat să-mi facă o surpriză şi să-mi prezinte o altă victimă a traficanţilor de carne vie, de curând eliberată din ghearele lor.

– Este o fată, victimă a aceluiaşi Dorcu Goldstein, care a izbutit, după doi ani de suferinţe, să scape din ghearele bandiţilor şi să se repatrieze. Este lucrătoare la o curăţătorie de nuci. V-ar putea povesti lucruri şi mai interesante decât Nehama. Dar, din nefericire, am aşteptat-o degeaba. Şi la părinţii ei, care locuiesc în fosta casă a clubului comunist, este imposibil de mers. Bătrânii o feresc, cu drept cuvânt, de orice împrejurare, care i-ar mai putea aminti de Dorcu, banditul.

*

Bodek, aşa se numeşte fata, a fost exportată, la 11 aprilie 1930, şi s-a înapoiat în ţară, acum, câteva luni. Îngrozită de cele ce a văzut, după peripeţii aproape de necrezut, a izbutit, cu chiu, cu vai, să se înapoieze în ţară. Astăzi, îşi agoniseşte pâinea cinstit, muncind, cu restul de sănătate ce i-a mai rămas.

Dudu Chioru, pentru promptitudinea cu care se ţinuse de cuvânt, îmi câştigă încrederea. L-am invitat la o gustare, la „Viaţă lungă”, un alt local, din acelaşi cartier al gării. Până la cârciumă, Dudu mă documentează asupra numeroşilor tipi şi tipese, amestecaţi, sub o formă sau alta, în această lume a traficanţilor de femei; asupra câtorva locuri, unde, sub forma caselor de întâlnire, vin mijlocitoare, mijlocitori şi feluriţi agenţi ai bandelor, care iscodesc şi pregătesc terenul pentru viitoarele lovituri ale şefilor, pentru moment nevăzuţi şi necunoscuţi. Iată-ne, la o masă, la „Viaţă lungă”, o cârcimă care nu trădează, cu nimic, lumea suspectă, care se perindă. Un local cu mâncări şi băuturică bune, care, într-adevăr, pot lungi viata, după cum, tot atât de uşor, o pot scurta, dacă consumatorul, indiscret, încearcă să afle din tainele celor ce frecventează cârciuma. O litră, două, trei, o saramurică de peşte proaspăt, cu ardei roşu, cârnăciori la grătar, murături, şi Dudu, colaboratorul meu de dată recentă, îşi desface sacul cunoştinţelor sale, pe cât de numeroase, pe atât de interesante.

*

– Spune-mi, Dudule, ai auzit de un varieteu, în Cernăuţi, din care „artistele” dispăreau ca prin farmec? Un fel de artiste-fantome…

– Desigur. Varieteul „Paraguai”, din strada Poincaré. N-aş putea şti cine anume opera. Ceea ce ştiu sigur, după cum ştie şi poliţia cernăuţeană, este faptul că artistele varieteului, după debut, în scurtă vreme, dispăreau fără urmă. Calea varieteului era, dintre toate, cea mai lesnicioasă pentru ademenirea naivelor. Agenţii bandelor din Cernăuţi recrutau fete din Ardeal, Bucovina şi Basarabia, uneori şi din vechiul regat şi chiar din Ungaria (Budapesta), cărora le ofereau „angajamente” gras plătite. Şi, sub forma altor angajamente, princiar plătite, fetele luau calea Americii, pentru a nimeri în casele de prostituţie din Buenos-Aires, Tapico, Mexico sau alte centre americane. Asemenea agenţi sunt, uneori, pretinşi artişti, care joacă în diferite trupe, dar a căror principală îndeletnicire este ademenirea fetelor pentru scenă. Astfel, cazierele poliţiilor cunosc pe un oarecare Miky, zis Sibaris, care a operat la Galaţi, şi, mai apoi, la Cernăuţi… Alteori agenţii sunt garderobieri sau chelneri, în varieteurile care se pretează la „opera” traficanţilor. Chiar astăzi cunosc un garderobier, la un varieteu din Cernăuţi, îndeajuns de suspect, care se ocupă cu asemenea plasamente. „Paraguai” era cunoscut pentru dispariţiile misterioase ale artistelor şi, dacă nimeni nu a putut da de urma lor, explicaţia nu poate fi decât aceea că drumul exportului nu a mers prin Constanţa, ca de obicei, ci prin contrabandă, prin alte puncte de graniţă, mai puţin supravegheate.

*

– Îmi amintesc că cel care mi-a vorbit, întâia oară, despre artistele-fantome din Cernăuţi mi-a pomenit şi de unul, Chussil. Nu-mi amintesc care anume din familia lor. Ştiu sigur însă că era vorba de unul, a cărui pretinsă soţie se găsea în Uruguai şi căreia îi procura „artiste” din România. Lupanarele Uruguai-ului plătesc cam 15-20.000 lei, de fiecare fată…

Dudu încruntă din sprâncene, concentrându-şi gândurile şi încercă să-şi amintească de asemenea detalii. Apoi îmi răspunse:

– Îmi amintesc. În 1931, s-a înapoiat din Uruguai, din casele de toleranţă exploatate de complicea unui asemenea Chussil, o fată, cu numele Frida. Aceasta a povestit cele văzute acolo. Dar, pe câte ştiu, victima, scăpând din mâna acestei bande, a căzut în ghearele alteia, care a expediat-o în Orient. Frida nu mai călătorea ca victimă, ci ca preţioasă auxiliară a traficului internaţional: însoţea victimele, „artistele”, care se trezeau la realitate de-abia după ce cunoşteau viaţa lupanarelor.

*

– Poate că antreprenorul „Paraguai-ului” de la Cernăuţi era Max, vestitul traficant de femei?

– Se prea poate. Max avea bandă cunoscută. Nu ştiu, însă, dacă baza de operaţii îi era acest varieteu. Ştiu, însă, că, acum cinci ani, a fost implicat într-o afacere scandaloasă, în care a jucat un rol destul de important: o fată din Cernăuţi, anume Peppi David, vândută de propriii ei părinţi unei case din Cairo, prin intermediul acestui om. Fata a plecat, crezând că este angajată la o fabrică de tricotaje din Egipt. Avea un angajament în lire egiptene, lire aur, o sumă fabuloasă, pe care, bineînţeles, nu a mai primit-o niciodată (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 3, 10 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

Neguțătorii de femei din Bucovina (IV)

Aspect din Cernăuți, sediul celor mai mari traficanți de carne vie

*

Eram peste măsură de obosit. În urechi îmi mai suna cântecul arăpesc din speluncă. Iar pe dinaintea ochilor defilau, rând pe rând, tipii pe care-i văzusem la mese. În întunericul nopții, vedeam umbra lui Ceauș, și el negustor de femei, înfigând cuțitul în pieptul lui Rudco, cine știe pentru ce neînțelegere… profesională. Pornirăm spre casă. În drum, unul dintre prieteni se opri în gangul unui mic „Hotel”, unul dintre acele mizerabile „localuri de întâlnire” ale femeilor pierdute, cu care sunt presărate mai toate cartierele din preajma gării. Făcuse o descoperire. În gangul întunecos al hotelului, o femeie, mai mult un cadavru, dormea pe pietre. La lumina lanternei de buzunar, Morusia își recunoscu prietena:

*

– Hilma, o nenorocită, victimă a acelorași oameni. S-a înapoiat și ea din Alexandria, anul trecut. Dar s-a îmbolnăvit într-atât, încât astăzi nu-și mai poate câștiga o pâine. N-are nici casă, nici masă. Trăiește doar din cerșit.

– O cunoști de mult?

– De mult. De pe vremea când era o simplă, dar cinstită lucrătoare de fabrică. O fată orfană, pe care bandiții au scos-o din minți. Unul a luat-o „în căsătorie”, așa cum știu ei să ia victimele de neveste. Altul i-a făgăduit un serviciu pe vapor, plătit „în lire aur”. După ce ai căzut în ghearele lor, soarta îți era definitiv pecetluită…

– Dar aceste victime pentru ce nu spun și nu se plâng autorităților?

*

– La ce bun! Este atât de greu de nimicit păienjenișul acestor bandiți și, mai ales, atât de greu de dovedit crimele pe care le săvârșesc, încât cele mai multe preferă să se stingă în taină. Totuși, unele ar vrea să vorbească și să se spovedească, cel puțin pentru celelalte fete, care ar trebui să cunoască procedeele acestor oameni și tragedia mirajului, pe care-l înfățișează traficanții de femei…

– Cunoști vreuna?

– Destule. Este, însă, una, a cărei viață este, într-adevăr, un roman dintre cele mai zguduitoare. O femeie vândută de propriul ei soț, pe vremuri traficant de femei, astăzi multimilionar. Și acest multimilionar, după ce a stors ultima vlagă din această nenorocită femeie, astăzi grav bolnavă, o lasă să moară, de foame și frig, pe străzile Cernăuților… Pare de necrezut. Dar așa este. Se numește Nehama Gross.

– Ai vrea să mi-o arăți?

– Ți-aș arăta-o. Dar, de câteva zile, n-am mai văzut-o. Poate că a și murit. Mai zilele trecute, nu se mai putea mișca: zăcea pe trotuar, uite, colo…

*

„Lăptăria vegetariană”, în fața căreia am găsit-o pe Nehama, bolnavă și înghețată de frig, pe marginea trotuarului

SPOVEDANIA NEHAMEI. A doua zi, am făcut adevărate investigații detective. Cei mai mulți se fereau să-mi dea vreun fel de concurs, de teama acestor bandiți, care, deși și-au întrerupt, în aparență, activitatea, lucrează intens. Ei pedepsesc, uneori, chiar cu moartea pe cei care le stau împotrivă și, de aceea, chiar și cei care ar putea aduce unele contribuții cercetărilor mele, se feresc de un amestec în asemenea chestiuni… Totuși, după o zi de cercetări, ajung pe pistă. Singur, într-o tavernă din marginea orașului, prefăcându-mă că mă interesez de un prieten, care are nevoie de asemenea „marfă”, izbutesc să capăt informații. Mijlocitorii sunt abili. Mai întâi, îmi arată o completă neîncredere, susținând că poliția este prea vigilentă; apoi, încet-încet, se dau pe brazdă. Mai de dragul unei „afaceri”, pe care i-ar putea-o prezenta „șefului”, al cărui nume zadarnic încerc să-l aflu, mai de dragul băuturii, pe care le-o ofer din belșug, tipii, atât de tenebroși prin înfățișarea și prin îndeletnicirile lor, încep să se spovedească. Mai toți sunt vechi pușcăriași. Cel mai tânăr, mai novice, este un băiețandru, cu urechea dreaptă tăiată, care are numai patru condamnări. Este, după cum spunea unul dintre informatori, o „râmă, cu care prind pești mărunți”, la periferie, în parcuri sau grădini publice. Face pe ambulantul, când fotograf „a la minut”, când vânzător de cărți poștale. Așa chipeș și oarecum elegant, agață cu ușurință fete naive, cărora le propune flirt, dragoste și… căsătorie.

*

De la acești oameni, pe care, pentru motive lesne de înțeles, nu i-am mai putut vedea, am căpătat o sumă de lămuriri de preț, printre care, destăinuirile senzaționale ale vieții Nehamei Gross, care, cum îmi spunea unul dintre mijlocitori, posedă și acte. În căutarea Nehamei, am răscolit mai toate cartierele din preajma gării Cernăuți. Așa am petrecut aproape o zi întreagă, cunoscând tot ceea ce are acest oraș mai putred, o lume abjectă, îngrozitoare, în care am regăsit atâtea personagii de foileton senzațional; o lume care dospește, la întuneric, desfrâul, viciul, crima; o lume obscură, în care se strecoară „profesioniști” ceva mai nobili, traficanții de femei, cu întregul lor instrumentar omenesc: agenți, complici, misiți, „eclereuri”, informatori, exportatori etc.

*

Înnoptase. Cu capul încă buimac de cele văzute într-o singură zi și pe care, desigur, nu le-aș fi putut vedea într-o întreagă viață de om, colind strada care duce, de la gară, peste poalele dealului, în centru. Pe această stradă se găsește o „Lăptărie vegetariană”, unde, până la ore târzii, se încălzesc, la samovar, „păsările de noapte”, rebegite de frig și de foame. În fața lăptăriei, zăresc, la un moment dat, o femeie căzută în stradă. Încerc s-o ridic. Femeia nu se poate ține pe picioare. Tremură, geme; așa cum ține ochii închiși, pare a se fi trezit dintr-un leșin. Are fața palidă, cadavreică. Cu ajutorul unui trecător, izbutesc s-o introduc în lăptărie, unde este cald. Patronul, un om cumsecade, clatină din cap:

– Cine este această femeie?, întreb.

– Este Nehama, sărmana Nehama…

*

Victima, la un pahar cu ceai, aproape înghețată de frig, în „Lăptăria vegetariană”.

Un coniac, două, un ceai, și femeia, încetul cu încetul, își reveni. Ridică ochii mari, întrebători, privi de jur-împrejur, apoi, cu glasul aproape stins, spuse:

– Ce mi s-a întâmplat? Mi s-a făcut rău? Nu cred. Sunt bolnavă și nemâncată de două zile. Mă dor picioarele, ochii, mâinile, șira spinării. Nu mă primește nimeni. Sunt un câine, bătut de oameni și de Dumnezeu.

– De ce nu intri în spital?

– Dar care spital m-ar primi?

– De ce nu încerci?

– Am încercat. Am fost într-un spital. M-au tratat mai rău ca pe o vită. Apoi m-au alungat.

*

Femeia își rezemă, apoi, capul de peretele afumat al lăptăriei. Închise ochii și două șiroaie de lacrimi brăzdară fața suptă de boală. Avusei un moment de emoție. Nehama era tocmai victima traficanților de femei pe care o căutam, victima care posedă documente senzaționale și al cărei soț, fost pușcăriaș la Constantinopol, este astăzi multimilionar. Omul a uitat, astăzi, de vechea lui profesiune și, odată cu aceasta, de unica lui soție, pe care a vândut-o, acum câțiva ani, caselor de toleranță din Orient. Iată-mă, în sfârșit, lângă femeia care-mi va putea povesti, fără teamă, un caz extraordinar din viața traficanților de femei: propria ei viață. Patronul îmi șopti, la ureche, câteva amănunte despre această nefericită victimă a acestor bandiți:

Nehama Gross, așa cum a fost înainte de a fi vândută caselor de toleranță din Orient de propriul ei soț

*

– O femeie, a cărei viață, ca un exemplu pentru toate celelalte, merită să fie povestită.

– Dar cine o îngrijește?

– Nimeni. N-are nici casă, nici masă. Femeile de stradă îi oferă, când pot și ele, câte un ceai, câte un codru de pâine. Dar acum este atât de boanavă, încât nu se mai poate ține pe picioare.

*

În semiîntunericul „Lăptăriei vegetariene”, umbre de femei, ridicol înzorzonate, defilează prin fața Nehamei. Umbrele se apropie, cu sfială, o privesc compătimitor și se depărtează, bolborosind cuvinte neînțelese. Una singură, cu capul ca o sorcovă, îi adresează câteva cuvinte de îmbărbătare, apoi pleacă, spunând:

– Iată ce a ajuns nevasta milionarului care și-a vândut pe cele douăzeci și șapte de neveste… Și bestia nu se învrednicește să-i dea o bucată de pâine, după ce femeia i-a dat tot ceea ce a putut caștiga din vânzarea trupului…

*

Nehama făcu ochii mari. Apoi, încordându-și puterile, încercă să se ridice. Căzu, însă, ca o bucată de plumb, pe scaunul pe care o așezasem cu atâta greutate.

– Iertați-mă, dar nu mă mai pot mișca…

*

Femeia cu cap de sorcovă încercă s-o consoleze:

– Lasă, Nehama! Dacă nu s-a găsit încă pedeapsă pentru fărădelegile bărbatului tău, nici om care să i-o dea, este, colo, sus, un Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite asemenea fapte.

Nehama Gross, o victimă a traficanților de femei, după o ultimă fotografie

*

Nehama o privi lung și oftă:

– M-aș mulțumi și cu un pat de spital, care să-mi aline suferințele. Numai eu știu ce sufăr. Nu-mi trebuie nici casă, nici masă, nu-mi trebuie nimic, decât un adăpost în spital…

– Este adevarat că ești soția legitimă a lui M. Gross?

– Da.

– El te-a vândut caselor de prostituție din Constantinopol, Alexandria și Cairo?

– Da.

– Și cum ai putut consimți la un asemenea act, câtă vreme erai soția lui?

– Dacă aveți timp, vă voi spune îndată. Dar cu îngăduință, pentru că sunt suferindă…

*

Incă un pahar cu ceai reconfortă femeia, care, încet-încet, își recăpătă înfățișarea omenească.

– M-am născut în Odesa, din părinți evrei. Eram o fată săracă, dar cinstită. Visam și eu, ca oricare alta, un bărbat, cu care să muncesc și să-mi croiesc un drum în viață… Acum, 11 ani, am cunoscut pe acest Gross, pe atunci vânzător la un fructar, în Cernăuți. Nu-i cunoșteam nici intențiile, nici adevărata meserie. Mi-a vorbit atât de frumos și de convingător despre fericirea pe care mi-o pregătește, încât am consimțit să-i fiu soție. Nu știu ce putere ascunsă poseda acești bandiți, acești monștri cu chip de om, de-a ademeni și nenoroci fetele. Ceea ce știu sigur e că Gross o posedă în cel mai înalt grad și că eu nu sunt prima lui victimă.

*

– Știai, când te-ai măritat, ceva din îndeletnicirile lui?

– Cum să știu! Dacă aș fi știut, nu m-aș fi nenorocit, pentru totdeauna, și n-aș fi suferit ceea ce am îndurat atâția ani.

– Mi s-a spus că soțul tău era cunoscut hoț de ocazie și negustor de carne vie.

*

Documente senzationale: borderourile cu care Nehama a trimis bani soțului, din exploatarea sa, bani cu care l-a întreținut, pe urma criminalei vânzări. Printre documente, și actul de căsătorie al Nehamei cu acest traficant de femei, Gross.

– Pe atunci, nu știam nimic. În urmă, la Constantinopol, a suferit o condamnare. Din vremea aceea, posed o fotografie, în dosul căreia mi-a scris câteva rânduri: „amintire din ziua când am ieșit din arest, soțul tău, M. Gross”… Soțul meu… Da, era soțul meu și eu îl întrețineam cu tot ceea ce câștigam în casa de toleranță în care mă plasase…

– Dar nu mi-ai spus cum ai ajuns să te vinzi…

– Vă spun imediat. Am trăit, patru luni, după căsătorie, așa cum nu visasem niciodată. Eram în al nouălea cer și credeam că, într-adevăr, soțul meu era singurul om care îmi dăruia toată fericirea, pe care o putea visa o fată. Mi-a vorbit de proiecte mărețe, de milioanele pe care trebuia să le câștigăm în niște afaceri și despre nevoia de a pleca peste graniță, pentru a lucra cu o societate engleză, care avea nevoie de serviciile lui. Eram orbită până într-atât, încât n-am putut judeca un lucru destul de simplu: că un vânzător de fructe nu este atât de indispensabil unei întreprinderi străine; iar paradisul milioanelor nu vine tocmai atât de ușor, numai pentru motivul că eu îi eram soție. Totuși, poveștile lui mă ademeniră într-atât, încât mă hotărâi să-l urmez „pe calea fericirii”. Am plecat la Constantinopol. Din primele zile, banditul știu să mă deprindă cu o nouă situație: englezii lui imaginari plecaseră; de lucru nu găsea, iar puținii bani, cu care plecaserăm, se isprăviseră curând de tot. Atunci am intrat în rândul unor „prieteni”, care încercară să ne ajute. „Prietenii” nu erau decât complici și plasatori de femei în casele de toleranță. Sub motivul că pleacă după lucru, mă lăsă în grija „prietenilor”, timp de câteva săptămâni. În acest interval, „prietenii” îmi propuseră „angajamente” în hoteluri și varieteuri, unde „voi caștiga princiar”. Am rezistat, răbdând de foame zile întregi, până ce, într-o zi, primii să fiu casieriță într-un asemenea local. Nu mai e nevoie să vă spun ce am gasit, în loc de serviciu (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 2, 3 ianuarie 1934, pp. 6, 7).