O sursă de informaţii ignorată

*

Confruntat, adesea, cu lipsa de informaţii, care ţin de „istoria măruntă” a Bucovinei (termen formulat de Nicolae Iorga, în prefaţa „Însemnărilor” lui Ilie Corfus), monograful bucovinean trece grăbit peste perioada interbelică, folosind, eventual, doar câteva repere triumfaliste ale istoriografiei oficiale, repere din care frământările cotidiene lipsesc cu desăvârşire. Există, totuşi, o sursă de informare importantă, „Monitorul Oficial”, dar care „păşeşte” ezitant spre provincia proaspăt revenită la patria mumă, dar păstrându-şi legislaţia şi instituţiile austriece tradiţionale. Exista şi o îngâmfare bucovineană, care refuza tacit românizarea instituţională, care se făcu, discret şi pas cu pas, abia la şapte luni de la  unire, începând cu iulie 1918, când două decrete regale româneşti încearcă o timidă unificare, inclusiv legislativă, a organizării instituţiilor judecătoreşti.

*

Recursul la informaţiile „Monitorului Oficial” înseamnă, aparent, doar un acces la identităţi cotidiene şi la stări conflictuale banale, deşi, dincolo de ele, stă un proces complex de uniformizare românească, prin care Bucovina pierde şi economic, şi cultural, şi social („Sunteţi acolo, în Bucovina, mulţi oameni bogaţi şi culţi, dar nu trebuie să uitaţi că trăiţi în România”, avertiza Nicolae Iorga, într-un „călindariu” bucovinean pentru anul 1920). Încerc să adun informaţiile care ţin de „istoria măruntă” a Bucovinei, fără să ştiu, încă, dacă le voi pulica, vreodată, şi într-o organizare pe localităţi, poate doar dacă voi scoate o ediţie revăzută şi întregită a volumelor din „Povestea aşezărilor bucovinene”. Acest demers va fi util şi genealogiştilor, şi recuperatorilor de străbuni, deşi nu genealogiile mă interesează, cu toate că nu le-am evitat niciodată, deşi solicitanţii de date, referitoare la rădăcinile lor bucovinene, oricât de americani, de englezi sau de germani ar fi devenit între timp, nu şi-au pierdut autohtonitatea românească de a solicita voluntariat detectivistic din partea mea. Asta e!

*

Voi începe fișarea datelor din „Monitorul Oficial” cu cele două decrete regale, care deschid fereastra spre viața cotidiană bucovineană:

 *

*

„MINISTERUL DE JUSTIȚIE

FERDINAND I,

*

Prin gratia lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiției, sub No. 22.129,

Văzând jurnalul consiliului Nostru de ministri, sub No. 1.238,

Sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitcare,

Am decretat și decretăm:

*

Art unic. Pentru judecarea recursurilor venite din Bucovina și a oricăror afaceri care, conform legilor în vigoare în Bucovina, sunt în căderea Curții de casație, se înființează, pe lângă fiecare secțiune a Înaltei Curți, câte un consilier raportor, care va avea vot consultativ.

Numirea noilor consilieri se va face potrivit condițiunilor de admisibilitate prevăzute în legile în vigoare în Bucovina. Ei se vor bucura de aceleași drepturi și prerogative ca și ceilalți consilieri ai Înaltei Curți de casație și justiție.

*

Dat în București, la 25 iunie 1919. / FERDINAND / Ministrul justiției / D. Buzdugan. / No. 2.598” (MO, nr. 058, 29 iunie 1919, p. 3186).

*

* 

„MINISTERUL DE JUSTIȚIE

FERDINAND I,

*

Prin gratia lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiţiei, sub No. 22128,

Având în vedere decretul-lege No.1.867 din 14 mai 1919, publicat în Monitoral Oficial No. 22/949,

Văzând jurnalul consiliului Nostru de ministri No. 1.237,

*

Sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitoare,

Am decretat şi decretăm:

*

Art. I. Curtea de apel din Cernăuţi îşi va începe activitatea la 1 iulie 1919.

Art. II. Se înfiinţează la această Curte încă un post de consilier şi unul de procuror.

Art. III. Atribuţiunile preşedintelui Curţii, procurorului general, procurorului şi inspectorului judecăoresc sunt acelea prevăzute de legile şi regulamentele de organizare judecătorească în vigoare în vechiul regat, însă inspectorul judecătorese va putea lua parte la lucrările Curţii.

Orice alte atribuţiuni, care, după legile şi ordonanţele în vigoare în Bucovina, ar veni în competenţa acestor magistrati, trec în căderea secretarului şef la justiţia din Cernăuţi.

*

Art. IV. Inspectorul judecătoresc va avea reşedinţa sa la Cernăuţi.

Art. V. Condiţiunile de admisibilitate pentru magistraţii acestei Curţi sunt cele prevăzute de legile în vigoare în Bucovina sau în vechiul regat.

Art. VI. Personalul grefei, al biroului de contabilitate şi al Curţii se va determina după trebuinţele serviciului, în urma avizului preşedintelui Curţii.

Organizarea şi condiţiunile de admisibilitate sunt cele prevăzute de legile în vigoare în Bucovina.

Art. VII. Pentru numirea în posturile de magistraţi sau acelea arătate la art. VI, de mai sus, este necesară cunoştinta limbii române, în grai şi în scris.

Art. VIII. Onorariile şi indemnizarea magistraţilor şi a personalului Curţii sunt în sarcina ministerului de justiţie şi în conformitate cu legile şi regulamentele în vigoare în vechiul regat.

Art. IX. La punerea în aplicare a acestui decret-lege, magistraţii vor depune jurământul înaintea ministrului de justiţie sau a ministrului delegat al guvernului la Cernăuţi.

*

Dat în Bucureşti, la 25 iunie 1919. / FERDINAND / Ministrul Justiţiei, / D. Buzdugan. / No. 2.597” (MO, nr. 058, 29 iunie 1919, p. 3186).

*

Românizarea instituțiilor bucovinene avea să înceapă cu transferarea unor magistrați români, în fruntea instituțiilor judecătorești cernăuțene, sub pretextul unei ample reforme instituționale în Regat. Astfel, prin decretul regal, care legiferează „raportul ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul justiției sub No. 23.079/919”, „Aurel Căpățână, doctorand în drept, actual președinte la sectiunea a II-a a tribunalului Brăila, se înaintează consilier la Curtea de apel din Cernăuți”, „Dimitrie C. Bagdad, doctor în drept, actual președinte la tribunalul Tighina, se inaintează consilier la Curtea de apel din Cernăuți”, iar „Constantin A. Popescu, doctor în drept și licențiat în filozofie, vechi advocat, actual judecător de ședință la tribunalul Putna, se înaintează procuror la Curtea de apel din Cernăuți”, toți „în postul din nou înființat” (MO, nr. 062 din 4 iulie 1919, p. 3413). Soluția era absolut legitimă, din punctul de vedere a statalității românești, care dorea să se uite, cât mai repede, principiul legilor care rămân valide în vechea provincie, pentru a desăvârși, cu adevărat, unirea. Majoritatea schimbărilor vizează, deocamdată, Basarabia, provincie revenită acasă încă din primăvara anului 1918, dar și mai încrâncenată în păstrarea rânduielilor tradiționale, care erau și rusești.

Alexandru Chibici-Răvneanu, prietenul lui Eminescu

*

De undeva, de prin lume, îmi scrie, în engleză, doamna Tatjana Voljavec Scarborough, ca să-mi ceară amănunte despre un străbun al domniei sale, Alexandru Chibici-Răvneanu („ă” se scria, ca reminiscenţă etimologistă, „ê”), domnia sa bănuind că străbunii domniei sale au fost proprietari ai satului Revna (o parte a satului Mămăieştii Vechi, de lângă Cernăuţi, dăruită Schitului Mare din Polonia, de Solomon Bârlădeanul, în 1 septembrie 1666 – cf. Balan, Teodor, Documente bucovinene, IV, Cernăuţi, 1938, pp. 245-247).

*

Familia Chibici, originară de undeva, de prin Galiţia, şi stabilită, iniţial, la Ceartoria, lângă Vijniţa (din ramul rămas acolo se trăgea avocatul bucureştean George Chibici, contemporan cu Alexandru, care şi-a zis „Ceartorianu”), apoi s-a răsfrânt spre Jadova, spre Zamostie, spre Revna, spre Lisaura, spre Vama şi spre Gura Humorului, ba şi în Moldova, la Huşi, de pildă. Printre primii Chibici consemnaţi de istorie se numără ieromonahul Vehian Chibici, la Jadova, în 1754 (Balan, Teodor, Documente bucovinene, V / 1745-1760, Cernăuţi, 1939, p. 101), preotul Andrei Chibici, paroh la Zamostie în 1843, precum şi un consilier consistorial, Ioan Chibici, care cred eu că ar fi tatăl lui Alexandru Chibici, şi care moare în 1865 (Albina, anul III, nr. 12 din 31 ianuarie / 12 februarie 1868). Cred că Ioan Chibici, cu veniturile de consilier consistorial, îşi putea trimite fiul la studii la Viena, inclusiv cu stipendii din partea Fondului Religionar.

*

În memoria ştearsă a românilor, deşi a existat un studiu care i-a fost dedicat (Nastasi, Constantin, Alexandru Chibici Revneanu, amicul lui Eminescu, în Buletinul „Mihai Eminescu”, VI, 1935), Alexandru Chibici doar cu figura estompată de prieten credincios al lui Eminescu rămâne, deşi bucovineanul a trecut în România pentru a lupta în Războiul de Independenţă, din 1877, stabilindu-se, după demobilizare, în 1878, la Huşi, unde rămâne puţină vreme, pentru că, din vara anului 1879, se stabileşte la Bucureşti, unde găseşte un post bun, înainte de a opta definitiv pentru avocatură: „Chibici-Râvneanu, avocat şi impiegat la Direcţia Căilor Ferate” (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec, p. XV).

*

*

Adaosul la nume, „Răvneanu”, datează din 1878 şi se referă doar la locul naşterii, nicidecum la o moşie, care şi fusese mănăstirească: „Subsemnatul Alexandru Chibici, domiciliat în Huşi, judeţul Fălciu, aduc la cunoştinţă publică, că, spre a evita orice confuzie cu alte persoane, care poartă acelaşi nume, de azi, înainte, voi mai adăoga, pe lângă numele ce l-am purtat acum, şi numele „Rêvneanu”, nume format lupă locul naşterii mele; deci voi semna: / Alexandru Chibici Rêvneanu” (Monitorul Oficial al României, No. 126, marţi 5/17 iunie 1879, p. 3070 şi 19/31 mai 1879).

*

Despre războiul în care luptase, fiind unul dintre puţinii scriitori români care nu s-au folosit de relaţii, pentru a fi mobilizaţi pe loc, dimpotrivă, oferindu-se voluntar, Alexandru Chibici-Răvneanu a scris şi publicat „Din viaţa mea de voluntar” (Convorbiri Literare, Anul XVII, Nr. 1, 1 aprilie 1883 – 1 martie 1884, pp. 68 şi urm, 105 şi urm.), o proză pe care o citise, în prezenţa lui Eminescu, şi în casa lui Maiorescu: „Sâmbătă 8/21 ianuarie 1883… Miercurea trecută, începutul, din nou, al serilor literare. Prezenţi numai 15, cu noi, aşadar, afară de noi, 12: Exarchu, Roşca, Teodor Rosetti cu doamna, Manliu, Eminescu, Chibici. Jipescu, Maroneanu, Gaster, Iacovachi, Alduleanu… Ne-a citit Gaster şi s-au citit, de asemenea, amintirile din războiul de la 1877 ale lui Chibici” (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec, p. 148).

*

*

În Bucureşti, Alexandru Chibici-Răvneanu (eu i-aş zice Revneanu, de la Revna, deşi i s-a zis şi Râvneanu), a locuit, ca avocat, în case din străzile Episcopiei 5 bis (Anuarul Bucureştilor pe 1891-92, Carol Göbl, p. 128), Esculap 3 (Anuarul Bucureştilor pe 1892-93, Carol Göbl, p. 141, Anuarul Bucureştilor pe 1893-94, Carol Göbl, p. 157 şi Anuarul Bucureştilor pe 1895-96, Carol Göbl, p. 193), Virgiliu 10 (Anuarul Bucureştilor pe 1904, Carol Göbl, p. 213) şi B-dul Carol 9 (Anuarul Bucureştilor pe 1906, Carol Göbl, p. 196), ulterior, la o dată pe care nu am de unde o afla, dar după moartea lui Eminescu, mutându-se la Gura Humorului, unde i s-a născut feciorul, Ştefan, în 1833, care avea să studieze la Cluj, devenind doctor în medicină, în 1924:

*

„D. Chibici Ştefan, susţinând teza de doctor în medicină, în ziua de 26 iunie 1924, după cum se constată din adresa Facultăţii de medicină din Cluj, cu No. 2.318/925,

Ministerul, în baza avizului dat de consiliul sanitar superior, prin jurnalul cu No. 1.737 din 23 septembrie 1925, a acordat d-lui Chibici Ştefan dreptul de liberă practică a medicinii în ţară. Aceasta se aduce la cunoştinţa generală.

No. 35.025. 1925, septembrie 29” (Monitorul Oficial, No. 215, joi, 1 octombrie 1925, p. 10745). În “Monitorul Oficial” este o greşeală, anul 1925 fiind scris 1921:

*

*

Mă opresc aici, înainte de a continua cu viaţa discretă, prin preajma lui Eminescu, a lui Maiorescu, Slavici şi Creangă, a bucovineanului Alexandru Chibici, care şi-a spus Revneanu, în amintirea satului natal, de lângă Cernăuţi.

Bustul lui Eminescu de la Dumbrăveni

*

Am dat din pură întâmplare peste fotografiile din 1902, făcute la Dumbrăveni, cu ocazia dezvelirii bustului lui Eminescu, şi am decis să vi le pun la dispoziţie, în variante alb-negru şi sepia, inclusiv în detalii, cu textul din “Conservatorul”, care a însoţit aceste fotografii, pe care le-a preluat, pentru volumul omagial, Corneliu Botez.

*

*

Solemnitatea dezvelirii bustului lui Eminescu de la Dumbrăveni[1]

*

Duminică, 14 Iulie 1902, a avut loc, la Dumbrăveni, dezvelirea bustului marelui nostru poet Mihail Eminescu, ridicat de dl Leon Ghika, proprietarul domeniului de la Dumbrăveni şi fost deputat, poet apreciat în cercurile literare franceze.

*

Bustul, opera de artă a sculptorului Oscar Späthe, are o înălţime de aproape 2 m şi 50 cm şi este făcut din bronz, aşezat pe un soclu de piatră. Bustul este admirabil executat ca artă, ca expresiune şi perfectă asemănare. Persoane care au cunoscut bine pe marele nostru poet ne-au asigurat că este unul din busturile cele mai bine reuşite ale lui Eminescu.

*

Bustul este situat în parcul de la Dumbrăveni, în faţa splen­didului castel al proprietarului şi în faţa casei unde s-a născut Emi­nescu, pe care dl Leon Ghika a restaurat-o cu mult gust artistic.

*

*

Bustul are ca inscripţie, pe o parte, data naşterii şi morţii nefericitului nostru poet: 15 Ianuarie 1850 – 15 Iunie 1889; iar în faţă se află gravată ultima strofă din poezia: Valurile! Vân­turile!:

*

* 

Ne-nţeles rămâne gândul,

Ce-ţi străbate cânturile,

Sboară veşnic, îngânându-l

Valurile! Vânturile!

 *

La această frumoasă sărbătoare artistică şi unică, până acum, la noi, în ţară, a asistat o mulţime de lume din împrejurimile Dum­brăvenilor, precum şi numeroase persoane din ţară şi din ţările vecine.

*

*

La orele 11, se începe solemnitatea, printr-o slujbă religioasă, oficiată de preotul Vasile Gheorghiu din Dumbrăveni, asistat de cor. După terminarea serviciului divin, poetul Cincinat Pavelescu a recitat o odă, compusă de domnia sa, în memoria lui Eminescu, odă care a fost foarte mult aplaudată. Dl N. N. Vlaicu depune o coroană, cu următoarea inscripţie: Gălăţenii, nemuritorului poet român Eminescu. După aceea citeşte o telegramă primită din partea gălăţenilor. Felicită pe dl Leon Ghika pentru nobila sa iniţiativă, urând ca exemplul dumisale să fie imitat.

*

Dl C. N. Bour citeşte o poezie ocazională, în memoria Iui Eminescu. Dl Rădulescu, delegat din partea „Convorbirilor literare”, aduce elogii lui Eminescu, care a întrupat aşa de înalt gândirea româ­nească, transportând peste graniţă faima ţării. Domnia sa relevă faptul că, acum, cu ocazia catastrofei de la Ve­neţia, dintre toate poeziile, a lui Eminescu a fost găsită cea mai splendidă şi a fost tradusă şi reprodusă de multe ziare şi reviste străine; domnia sa încheie, aducând omagiile sale domnului Leon Ghika, pentru nobila sa iniţiativă.

*

Dl (Victor – n. n.) Morariu, student la Cernăuţi, spune că înălţătoarea ser­bare de azi deşteaptă gânduri măreţe bucovinenilor. Domnia sa adaugă că a ţinut să vină la această serbare, fiindcă Eminescu a studiat Bucovina, a cântat-o şi imortalizat-o. Depune, în numele celor trei societăţi culturale, omagiul său marelui maestru al limbii române şi fermecătorul poet. Dl (Constantin – n. n.) Berariu, redactor la „Deşteptarea” din Cernăuţi, spune că comoara cugetării marelui Eminescu a tăiat brazda largă a limbii româneşti. Eminescu a avut, în viaţă, soarta viermelui şi, după moarte, geniul său va străbate secolele. „La această frumoasă moşie românească, unde, la începutul secolului 19, a luptat, cu bărbăţie, un Costache Balş pentru păs­trarea limbii şi graiului strămoşesc, dl Leon Ghika, boier neaoş, continuă tradiţia începută. La marginea Bucovinei, dl Leon Ghica a pus bustul marelui şi neasemănatului poet român, care a cântat cu atâta călduri du­rerile şi aspiraţiunile bucovinenilor prin frumoasa sa Doină”.

*

*

D. Petre Grădişteanu se urcă lângă bustul lui Eminescu şi zice, cu glas tare şi emoţionat: „Daţi-mi voie să mă sprijin de această statuie a marelui poet român, pe care îl sărbătorim cu toţii, a poetului român prin excelenţă, mulţumită nu numai versurilor sale, ci şi inimii sale, care a cuprins România întreagă, şi, fără să cercetez trecutul, să mă inspir de la dânsul, căci profet este poetul şi, dar, inspirat de la dânsul, să văd înainte-mi viitorul ţării acesteia, aşa cum se arată ochilor mei. Vorbesc în numele meu personal, fără nici o calitate oficială şi fără ca nimeni să fie legat prin cuvântarea mea. Acum câţiva ani, cu ocazia dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, constatam că lipsesc câteva pietre de la coroana marelui Domn al Moldovei şi, grăind, tot ca particular, manifestam surprinderea inimii, care era şi este suspinul inimii întregii Românii, ca acele pietre scumpe să-şi reia locul lor natural. Azi, însă, când un ministru al monarhiei vecine, Vlasics, cutează, în contra legii naţionalităţilor, domnitoare în ţara lui, să-şi propună ca ţel maghiarizarea tuturor naţionalităţilor de sub coroana lui Sf. Ştefan, ca să ajungă la 40 milioane maghiari, permis cred că-mi este mie, simplu cetăţean român, uzând de drepturile recu­noscute mie de lege şi Constituţiune, şi întrucât nici o jignire şi nici o turburare nu voi să aduc statului vecin, să prevăd că, într-un viitor mult mai apropiat decât aţi putea crede, vom fi 12 milioane de români laolaltă.

*

În tinereţea mea cea mai fragedă, am jucat Hora Unirii Moldovei cu Muntenia; Dumnezeu ne va ajută să jucăm, împreună, cu toţii, marea horă a unirii tuturor Românilor. Neamul meu se trage de la Alba-Iulia, şi două sentimente îşi împart inima mea, dragostea nemărginită ce am pentru fetiţa mea şi dragostea ce am către ţară. Aceste două iubiri le confund într-una singură şi sunt convins că pronia cerească mă va învrednici să sărut cununia fetiţei mele în Alba-Iulia, în ţară, la noi. Ceea ce Mihai Viteazul, Domnul român dinaintea căruia M. S. Regele a primit, 20 ani, consecutiv, defilarea armatei sale, a realizat, pentru o clipă, e peste putinţă ca Carol I de Hohenzolern, să nu îndeplinească pentru vecie. E peste putinţă ca România, fiica mândra a Romei, să nu devină falnica stâncă, care să reziste tuturor competiţiunilor neamurilor diverse, care ar tinde să năvălească asupra orientului european. Pentru aceasta, România trebuie să stea liberă şi independentă pe Carpaţi şi aceasta va fi!”.

*

Dl Leon Ghika mulţumeşte domnului Petru Grădişteanu şi tuturor asistenţilor, pentru participarea lor, şi spune că nu şi-a făcut decât datoria către nemuritorul poet.

*

Dl Şt. O. Iosif a compus, cu această ocazie, o odă, care a fost pusă pe note de dl L. Tempea, din Ardeal, şi care a fost executată de băieţii de la ambele şcoli din Dumbrăveni, instruiţi în mod admirabil. S-a mai cântat, pentru prima oară, un marş al poetului Eminescu, o marsilieză română, intitulată La arme!, pusă în muzică de un compozitor francez, pe spesele domnului Leon Ghika şi care, poate, va deveni marşul naţional al României.

*

Reproducem, aci, prima strofă din această superbă poezie:

*

Auzi! Departe strigă slabii

Şi asupriţii către noi,

E glasul blândei Basarabii,

Ajunsă-n ziua de apoi.

E sora noastră cea mezină,

Gemând sub cnutul de Calmuc

Lăsată-n lanţuri e-a ei mână,

De ştreang târând-o ei o duc.

Murit-a? Poate numai doarme

Ş-aşteaptă moartea de la câini.

La arme! La arme!

La arme, dar, români!

Fraţi români! La arme!

La arme, dar, români!

*

Cântarea acestei poezii a stârnit aplauze furtunoase şi nesfâr­şite de entuziasm. În mijlocul unei mari animaţiuni s-a sfârşit această solemnitate, care va rămâne adânc întipărită în inima fiecărui asistent; Ia urmă toţi au fost fotografiaţi (Botez, Corneliu, Omagiu lui Mihail Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, Atelierele grafice „Socec”, Bucureşti, 1909, pp. 125-128).

*