1857: Înmormântarea lui Doxache Hurmuzachi

*

Cernăuţi, 6 aprilie nou 1857. Trecerea din viaţă a boierului mare vornic Doxache Hurmuzachi. Paharul durerii şi al amărăciunii încă nu se deşertă cu totul pentru noi, românii. Soarta fatală ne dete, acum, lovitura cea mai dureroasă şi mai simţită, răpindu-ne pe cel mai credincios fiu, pe cel mai zelos patriot, pe cel mai fierbinte, mai neadormit şi pe cel mai dezinteresat apărător puternic al intereselor vieţii noastre, pe marele vornic Doxache Hurmuzachi, care şi-a consacrat (jertfit) toată viaţa numai spre apărarea drepturilor şi spre înflorirea naţiei, bisericii şi viţei române.

*

Acest mare şi de nepreţuit bărbat, aflându-se încă într-o putere de viaţă, cu care mai putea trăi încă 20 de ani, se mută la viaţa eternă, în etate de 78 de ani, la 11 aprilie calendar nou 1857, sâmbătă, la 3 ore după prânz, după o boală lină de vreo patru săptămâni, cauzată din răceală, lăsând în urmă-şi, în cea mai adâncă tristăciune şi jale, pe prea demna şi prea nobila sa soţie, pe cinci fii şi două fiice, pe care îi înzestră cu cultura cea mai înaltă şi mai aleasă din timpurile noastre şi le insuflă, totodată, şi toate însuşirile şi virtuţile sale, şi aşa îi dărui românilor, ca pe cei dintâi şi cei mai fierbinţi apărători ai fericirii lor; mai mulţi nepoţi şi nepoate, rudenii şi amici, care cu toţii plâng cu amar trista despărţire şi marea pierdere a unui aşa de preţios bărbat.

*

În decursul bolii, îşi păstră, în toată împrejurarea, conştiinţa, chiar până la ora cea mai de pe urmă. Zelul cel fierbinte, îngrijirea cea neadormită pentru binele şi fericirea viţei şi bisericii române, care-i zăcură la inimă în tot decursul vieţii sale, le manifestă, chiar şi pe patul morţii, tot cu aceeaşi vioiciune şi ardoare, ca şi când se afla în floarea vieţii şi a sănătăţii. Era un lucru pătrunzător să audă cineva, cum am auzit noi, pe acest bărbat, vorbind către boierii şi către preoţii români, care veniră să-l cerceteze, jurându-i ca să-şi apere, cu toată virtutea şi energia, drepturile naţiei, ale bisericii şi ale viţei sale, zicând:

*

– Prieteni şi scumpi compatrioţi! Vă mulţumesc de cercetare. Eu poate nu voi mai trăi mult. Dumneavoastră veţi trăi şi trebuie să trăiţi, dar nu uitaţi că aveţi trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenirii şi a urmaşilor voştri; acestea trei sunt: naţia, limba şi biserica… Limba română, sufletul poporului nostru, pe care ne-au păstrat-o străbunii noştri, în timpii barbariei, chiar şi cu răpunerea vieţii, a fost, totodată, şi este adevărata limbă a acestei ţări; nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desfiinţeze… Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt, ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri! Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile şi limba naţiei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înflorită decât le-aţi primit!…

*

Era un lucru plin de înfiorări sfinte de a-l vedea, în tot decursul bolii, cu mâinile şi cu privirile îndreptate către cer, rugându-se, cu glas răspicat, „pentru binele şi fericirea poporului român, ca să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi a discordiei, spiritul de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public, şi să le insufle spiritul dragostei şi al frăţiei între ei”…

*

Osemintele răposatului rămaseră în Cernăuţi, de sâmbătă, până luni, dimineaţa la 10 ore, puse într-un sicriu pompos, îmbrăcat cu catifea albastră închis şi aşezat pe un catafalc ornat cu covoarele cele mai alese. În răstimpul acesta, se cercetară rămăşiţele răposatului de către guvernul ţării, de către boieri şi de către toţi cetăţenii, fără osebire de naţionalitate, şi pe faţa fiecăruia din aceştia se vedea adânc întipărită părerea de rău şi mâhnirea ce o simţeau pentru că au pierdut pe fala compatrioţilor lor.

*

Luni, pe la 10 ore dimineaţa, se porni, cu mare pompă, procesiunea înmormântării, de la Cernăuţi, la moşia familiei răposatului, Cernauca, care este depărtată două mile de la Cernăuţi, peste Prut, sub miazănoapte-răsărit. Era înfiorător, peste toată închipuirea, minutul pornirii acestei petreceri funebre, şi ar fi peste putinţă a descrie, măcar pe departe, trista înfăţişare a naturii de primprejur, dureroasele şi sfâşietoarele simţăminte ce se petreceau în inimile tuturor prea numeroşilor petrecători. Arama răsunătoare din turnurile tuturor bisericilor răspândea în natură, cu sunet jalnic, trista înştiinţare că acest bărbat preţios şi adevărat, fiu al naţiunii române, a purces la lăcaşul eternităţii; venerabila familie plângea cu cele mai crunte lacrimi pe prea preţiosul său soţ şi părinte; amicii plângeau pe generosul şi adevăratul lor amic; patrioţii, pe patriotul lor cel mai fierbinte; naţionaliştii, pe cel mai înfocat conaţional; clerul, pe cel mai neadormit apărător în faptă al bisericii şi îndemnător spre apărarea drepturilor şi înfloririi ei; asupriţii jeleau pe apărătorul şi scutitorul dreptăţii lor; mizerii (săracii), fără alegere de naţionalitate, suspinau din adâncul inimii, căci pierdură pe alintătorul şi îndulcitorul soartei lor celei nefericite; cu un cuvânt, toată natura şi toată suflarea de primprejur înfăţişau privitorului numai o întristare profundă, pentru pierderea acestui rar bărbat!

*

Cu aceste dureroase simţăminte se întinse procesiunea către locul înmormântării, prin piaţa cea mare, pe strada Leopolitană. Procesiunea a fost una din cele mai strălucite şi mai măreţe, asemenea căreia nu s-a mai văzut în Bucovina. Prea Sfinţia Sa Episcopul Bucovinei, şaptezeci de preoţi, invitaţi anume din depărtatele părţi ale Bucovinei, toţi îmbrăcaţi în ornate bisericeşti, şi corul celor cincizeci de clerici ai seminarului diecezan formau două şire, înaintea carului mortuar, tras de patru cai albi ai răposatului; înaintea clerului mergeau toate corporaţiile cernăuţene, cu flamurile lor, şi toate comunităţile bisericilor din Cernăuţi, cu flamurile lor; după carul mortuar, urma nemijlocit duioasa familie a răposatului, însoţită de guvernatorul Bucovinei, de boierimea bucovineană şi de mai mulţi diregători din toate rangurile, începând de la cel dintâi, iar în urma acestora mergea o mulţime nenumărată de cetăţeni de toate stările.

*

Toţi aceştia însoţiră, pe jos, pe răposat, cu cea mai mare durere şi tristeţe, până la bariera Cernăuţilor, adică până la podul de peste Prut, până unde se citiră cele zece Evanghelii sau se făcură zece „stâlpi”. De aici, se întoarseră guvernatorul şi cea mai mare parte a cernăuţenilor. La pod, ieşiră, întru întâmpinare, comunele de primprejur, cu procesiunile bisericilor lor. De la pod, se puseră atât preoţimea, îmbrăcată în ornate cum era, cât şi toţi petrecătorii în trăsuri, care formau un şir foarte lung şi măreţ, de la pod şi până la orăşelul Sadagura, unde se deteră petrecătorii iarăşi pe jos. În dreptul bisericii române se ţinu stare, urmând apoi procesiunea, tot pe jos, până la aproapele sat Slobitka, unde se ţinu iarăşi stare. De aici, se puseră cu toţii iarăşi în trăsuri şi urmară, în acest chip, până în hotarul moşiei Cernauca. Aici fu întâmpinată dureroasa procesiune de tot poporul Cernaucei, cu preotul său în frunte, şi cu mai mulţi preoţi de primprejur, cu comunele şi procesiunile bisericilor lor.

*

Profunda tristeţe de care era pătruns întregul popor al Cernaucei, de la mic, până la mare, şi pătrunzătoarea durere, cu care aştepta sosirea carului mortuar, ce aducea rămăşiţele răposatului fost lor nu întru atâta proprietar, pe cât părinte şi adevărat îngrijitor de soarta lor, era un ce străbătător, era încă, totodată, şi demonstraţia cea mai vie că poporul ştie să fie recunoscător binefăcătorului său şi-i pare rău, până la durere de inimă, de acela care i-a tratat ca pe oameni şi ca pe nişte fii ai săi, iar nu ca pe nişte mijloace şi mai rău decât pe vite. Poporul acesta, recunoscător de binefacerile primite de la acest generos bărbat, înconjură carul mortuar cu cea mai mare reverenţă, îndată ce ajunse pe hotarul Cernaucei, şi după ce se finiră Evanghelia şi Ectenia, ce i se citiră şi aici, îl petrecură aşa, strânşi împrejurul carului mortuar, până la mormânt, cu ochii scăldaţi în lacrimi, prin care arătară învederat că ar dori, de s-ar putea, să nu se mai despartă de el.

*

Dar de aste simţăminte triste şi dureroase nu erau pătrunşi numai petrecătorii, ci chiar şi natura de primprejur, ce părea a lua parte la ele, mai ales încântătoarele şi pitoreştile locuri ale Cernaucei. Pădurea, care forma un parc firesc, ce întrece pe multe parcuri maiestoase şi care, oricând, altădată, a încântat şi a împlut de bucurie pe orice călător, care a avut fericirea de a trece prin ea, se părea a fi acum asemenea cuprinsă de jale: nici ramuri verzi, nici un mugur îmbobocit, nici o dezvoltare din milioanele de flori, care prefac, altădată, parcul într-un tapet măreţ de mii de culori, nici un cântec de paseri, care prefăceau, altădată, pădurea într-un concert melodios; toate păreau a fi pătrunse dureros de această jalnică procesiune funerară, ca şi cum ar fi simţit că, de acum, se lipsesc pentru totdeauna de norocirea de a mai saluta, în mijlocul lor, pe vechiul şi credinciosul lor amic, visător şi proprietar.

*

Ajungând la Cernauca, unde porţile prin care trecu procesiunea erau acoperite cu postav negru, se aşeză sicriul în mijlocul bisericii celei zidite de răposat, care era ornată foarte frumos, cu flori din florăria familiei. Ceremonia înmormântării se celebră, cu toată devotaţiunea, de către Prea Sfinţia Sa Episcopul şi de tot numerosul cler numit mai sus, în faţa întristatei şi duioasei familii, a boierimii şi a unui public foarte numeros. Se ţinu şi cuvântare, după datină, de către Domnul asesor consistorial şi spiritual al seminarului diecezan, după care apoi urmă trista sărutare mai de pe urmă din partea clerului, a familiei şi a întregului public. Acum sosi minutul cel mai amar dintre toate, minute în care noi înşine trebuiră să aşezăm în mormânt osemintele acelui bărbat, pe care biserica, patria, naţiunea şi omenimea ar fi dorit să-l aibă pururi aici, pe pământ. Dar fatala lege a naturii e neînduplecabilă, ea n-ascultă nici de lacrimi, nici de dorinţe fierbinţi, nu vrea să recunoască nici merite, nici ranguri, nici virtuţi; nu vrea să ştie nici de suspine, nici de neapărata trebuinţă a vieţuirii mai îndelungate a unei persoane pentru folosul umanităţii; ea rosteşte sentinţa şi noi trebuie să ne supunem!

*

Deci, se luă sicriul din biserică, de către patru locuitori din Cernauca, şi, premers de cler, se opriră la mormântul ce era zidit din piatră, în drept cu altarul de către miazăzi, unde se puse spre eternul repaus. Cu mâinile tremurânde, cu ochii plini de lacrimi, încredinţarăm sânului pământului sacrele rămăşiţe şi, cu inima sfâşiată, îi rostirăm cu toţii ultimele cuvinte / Nichifor Iliescul / teolog (Gazeta Transilvaniei, nr. 32, 25 aprilie 1857, pp. 122, 123).

De ce au fost Rădăuții… Bucureștii Bucovinei?

*

Folosirea numelui de Bucureștii Bucovinei pentru Rădăuți, în anii 1854-1855, conform corespondențelor trimise „Gazetei Transilvaniei”, are o explicație foarte simplă: corespondentul bucovinean al „Gazetei”, care nu era altul decât (pe atunci) tânărul Iraclie Porumbescu, tradusese numele slavon al localității în românește, adică în… București – în rusă, cuvântul „радость” (radost) înseamnă… bucurie. Ceea ce sugerează că și numele legendarului proprietar de dinainte de descălecat al locurilor, Radomir, nu trebuie reținut ca un nume, ci ca un toponim (istoricul Gheorghe Brătianu are o splendidă demonstrație despre confuzia nume-toponime în istoriografia românească), un toponim care ar desemna niște locuri încărcate de „bucuria păcii” (радость мир – radost mir).

1855: Împăratul Franz Iosif, în Bucovina

*

În urmă cu vreo câţiva ani, când am început să lucrez o carte de mărturii despre Bucovina în presa vremurilor din România, nu-mi puteam închipui că voi găsi o puzderie de amănunte neştiute nici măcar de istoricii adevăraţi. Cartea va avea, desigur, mai multe volume şi va fi utilă mai ales monografilor săteşti şi pasionaţilor de istorie obştească. Pentru că şi eu, pe când lucram “Rădăuţi, în mărturiile vremii”, habar nu avusesem că Franz Iosif vizitase târgul, care, pe atunci (anii 1850-1860), încă nu ştiu de ce îşi zicea “Bucureşti”, şi vânase, în două rânduri, prin codrul Horodnicelor, luând şi un prânz la umbra minunată a pădurilor locurilor. Chestia nu contează pentru istorie, dar pentru păşitorii prin vremuri poate că e important să ştie ce urme amestecă pe sub tălpi.

*

Cernăuţi, 1 iulie nou 1855 (după depeşe telegrafice). Maiestatea Sa Împăratul sosi în capitala Ducatului Bucovinei, în 29 iunie 1855, şi descălecă la locuinţa c. r. preşedinte al Ţării, care apoi se îndură a primi pe boierime, cler şi pe autorităţile civile şi militare; după aceasta, vizită spitalul civil şi cel militar, prinsorile (închisorile – n. n.), seminarul diecezan greco-răsăritean. Pe la 5 ore după-amiază, fu masă. După masă, Maiestatea Sa binevoi a vizita solemnitatea de la Grădina Publică. Seara, fu serată militară cu facle.

*

În 30 iunie, dimineaţa, la 7 ore, Maiestatea Sa vizită trupele concentrate în paradă, apoi cercetă expoziţia de industrie şi produse, în urmă localul guvernului ţării şi mai multe diregătorii civile. Apoi se deteră audienţe. După masă, Maiestatea Sa binevoi a asista la o deprindere a societăţii de vânători. Seara, iarăşi serată militară.

*

În 1 iulie, la 5 şi jumătate ore, dimineaţa, Maiestatea Sa asistă la o liturghie numai citită (cum e datina bisericii apusene romano-catolice), la care se afla mulţime de popor, apoi, pe la 6 ore, purcese la Rădăuţi, unde ajunsese la 10 ore, apoi, până acolo, Monarhul împărătesc, de mila poporului, între strigăte de bucurie, mai vârtos pe la locurile unde se înălţaseră porţi de triumf (Mai departe, vezi corespondenţa din Bucureştii Bucovinei, de lângă Rădăuţi).

*

Corespondenţa Bucureşti[1], în Bucovina, 3 iulie nou 1855. Duminică, la 1 iulie, soci aici, la noi, Maiestatea Sa Împăratul Franz Iosif I, de la Cernăuţi, unde petrecu, de sâmbătă, către amiază, până a doua zi, dimineaţa. Cu Maiestatea Sa Împăratul veniseră Înălţimea Sa arhiducele Albreht, baronul Hess, contele Schlick, Koronini, comandantul trupelor austriece din Polonia şi contele Paap, comandantul trupelor austriece din Moldova, şi, afară de adjutantul general al Maiestăţii Sale, contele Grüne, o suită numeroasă, în care se aflară şi locotenentul Galiţiei, contele Goluhovski, şi preşedintele nostru, al Ducatului Bucovinei, contele Schmick.

*

În Cernăuţi, fu, la venirea Maiestăţii Sale Împăratul, şi Domnul Ţării Moldovei, A. G. Ghika, cu o suită strălucită, salutând pe Maiestatea Sa Împăratul, la sosirea lui în apropierea Principatului Moldovei.

*

Aici, în Bucureşti (de ce îşi numeau rădăuţenii străvechiul lor târg „Bucureşti”? – n. n.), se primi Maiestatea Sa de toate branşele şi clasele poporimii, cu cea mai vie şi mai solemnă cordialitate. Şi coborî în locuinţa colonelului cavalerii de Herman, comandantul hergheliilor împărăteşti din Bucovina.

*

Îndată după vizitarea diviziei militare de onoare, primi Maiestatea Sa, la sine, pe clerul condus de un arhimandrit mănăstiresc, pe mai marii miliţiei din vecinătatea de aici şi pe autorităţile civile, care se află aici, în Bucureşti. Pe la 5 ore după-amiază, se duse Maiestatea Sa, cu întreaga-şi suită, la vânat în vecinul Codru al Horodnicelor, de unde se întoarse către 10 ore, seara, întâmpinat, la marginea oraşului, de o muzică militară şi de un foarte mare număr de popor călare, cu felinare, şi pedestru, cu torţe în mâini, care era înşirat, de la marginea oraşului şi până la casa Maiestăţii Sale.

*

Ieri, dimineaţă, la 6 ore şi jumătate, ţinu Maiestatea Sa o revistă mare de trupe, care, constând din două regimente întregi de infanterie, de un regiment, iarăşi întreg, de ulani şi din două baterii de tunuri, erau postate pe aproapele câmp al Frătăuţilor, o jumătate de oră de aici, de la Bucureşti. După vizitarea frunţilor întregilor coloane, făcură trupele exerciţii cu foc[2].

*

Îndată după finirea revistei acesteia militare, care urmă tocmai până la 12 din amiază, se duse Maiestatea Sa iarăşi la vânat, la Horodnice, unde a ţinut prânz (în Codru), de unde se întoarse iarăşi pe la 10 ore seara. Astăzi, după prânz, se va întoarce Maiestatea Sa îndărăt, la Viena, având a înnopta în capitala noastră, Cernăuţi (Gazeta Transilvaniei, nr. 52, 29 iunie 1855, p. 198)

*

*

Cernăuţi, 30 iulie 1855. Pe lângă atâta tăcere, ca să nu zic amorţire a inteligenţei noastre de aici, ar trebui să mă molipsesc şi eu şi să-mi pup mâinile în sân, căscând gura la sfaturile providenţei; acestea încă se urzesc numai prin dibacea activitate a oamenilor, iarăşi despre şi asupra oamenilor celor nedezgheţaţi, şi de aceea nu voi a trage şi eu, asupră-mi, învinuirea de leneş ori chiar de indiferenţă la împărtăşirea celor ce privesc unele din împrejurările noastre de pe aici. Am fost norociţi de a fi cercetaţi de monarhul şi Ducele nostru, am avut o privelişte frumoasă cu expoziţia de produse ale ţării, ce va mai dura până spre 15 august; a depus tinerimea noastră examene, nu ştiu dacă îmbucurătoare ori rele; am văzut târg, nu ştiu dacă bun sau rău; am auzit despre călătoria unor bărbaţi mari, cu scopuri nu ştiu dacă mari sau mici; vedem ceva scăderi între noi, ce storc lacrimi binesimţitorului. Vedem ţara noastră lipsită de şcoli comunale şi altele, rău prevăzută cu păstori, ba prevăzută cu preoţi români în parohii ruteneşti şi cu preoţi ruteni care nu ştiu boabă româneşte, în fruntea parohiilor române ori chiar din contra; ne bucurăm ori întristăm de îngâmfarea unora, care-şi ţin lucru de scandal a-şi vorbi şi a-şi învăţa limba lor bine, oricum; şi ce mijloace vindecătoare de unele scăderi ca acestea ar fi de a se întrebuinţa, cine va mai visa de acestea, dacă, jucând rolul piticului şi lăsând să ne îngheţe pana în mână?!

*

Am numărat câţi patrioţi, popi sau mireni, domni sau servitori amploaiaţi sau neploaiaţi se ocupă se ocupă cu problema culturii şi a înaintării naţionale. Avem ieftinătate ori scumpete; avem, simţim niscaiva reforme, pretinse de veacul de faţă, ori trăim indiferenţi sau ca urşii, sugându-ne unghiile; propăşim ca racul înainte ori ca sobolul la lumină; avem tinerime bravă ori rătăcită? Toate acestea şi alte multe încă ne-ar da o materie foarte largă şi bogată de a ne reprezenta în organul nostru public, dacă cu literatura nu mai ştim unde ne aflăm. Dar, oare, de ce nu o facem? La aceasta răspundă inteligenţa noastră de aici şi din toată Bucovina, că ea are a fi trasă înaintea tribunalului viitorimii.

*

Eu vă împărtăşesc, acum, numai că, aici, se făcu expoziţia de produse de tot felul, câte naşte pământul pământenilor noştri din Bucovina. Acolo erau ordonate mostrele cele mai frumoase, spre privire; şi nu numai de produse crude, ci şi de industrie şi artă; erau ordonate porturile diverselor naţionalităţi; antichităţi de prin mănăstirile răsăritene, lână, in, cânepă, cojoace, bunde, alte manufacturi de metale ş. a. m. d. Dacă românii au fost bine reprezentaţi aici nu ştiu, dar ştiu însă că datoria le era a o face. Pentru ajutorinţa plaselor concetăţii, se plănuieşte ca să se înfiinţeze şi aici o casă de păstrare (bancă – n. n.), ceea ce ne-ar îmbucura. Ne sperie mult, însă, unele cazuri de holeră, ce se streacoară, din Lemberg, şi aici. Această boală, dacă se întâmpină cu prevedere, nu e periculoasă, însă frica de ea produce cazurile cele mai triste (Gazeta Transilvaniei, nr. 63, 6 august 1855, p. 242).

*

*

Iacobeni, 15 august nou 1855. Domnule Redactor, o bucurie pe care nu o pot ascunde, avurăm, săptămâna trecută. Guvernatorul civil şi militar din Galiţia, Înălţimea Sa Arhiducele Carol Ludovic, ne vizită ţara, până la marginile ei. La 5 august nou, sosi Înălţimea Sa Împărătească în târguşorul de salină Cacica; acolo, cu paradă mare, de care, la poalele munţilor carpatici, nu se prea văd lesne, prin sfinţirea unui nou uscător, se puse o epocă nouă pentru ţinutul acela, încărcat, din mila lui Dumnezeu, cu sare şi slatină.

*

La 7 august, avui onoarea, venind de la Cârlibaba, pe plute, până la mijlocul drumului, în Ciocăneşti, a-l întâmpina cu poporul meu, de unde, la înserate, sub salve, al căror ecou va fi răsunat, fiind megieşiţi, şi în Ardeal, a sosit în Iacobeni. Protopopul nostru, domnul Ioan Chibici, cu parohul din Candreni, parohul catolic şi pastorul evanghelic, proprietarul băilor de fier, de argint şi de aramă, Domnul cavaler Manz de Mariense, dimpreună cu fiii săi şi oficialii, îl întâmpinară acolo. De mult nu văzuseră băile acestea aşa o splendidă pregătire. Sus, la eclesia catolică, sta, cu litere de foc: „Dunezeu să ne păzească”; mai jos, cu litere mai mari: „Bine ai venit”; la poarta regiei, pe un etaj, fetele atânând flori, simbolizau literele măreţe: „Să trăiască Carol Ludovic”.

*

După scurt timp, avu onoarea preoţimea a fi înfăţişată. Cuvintele îmi lipsesc de a descrie sentimentele naţionalităţilor cele înfocate de amor şi naivitate, precum şi parada băieşilor. Aceştia, toţi cu lămpile lor în pompă, figurară o fosă, din a cărei mijloc răsuna capela de muzică de la Regimentul Parma cântecul oporal după melodia lui Haiden.

*

La 8 august, călătorise oaspetele nostru până la marginea între Bucovina şi Transilvania, apoi, reîntorcându-se, la 9 august, la Câmpulung Moldovenesc, îl primiră preoţimea greco-răsăriteană şi oficialii de acolo cu cele mai sincere arătări. Zic oamenii cum că, prin vizita unui oaspe aşa bun, de Dumnezeu ales şi trimis, timpurile cele bune vechi se vor întoarce înapoi (Gazeta Transilvaniei, nr. 64, 10 august 1855, p. 245).

*

*

Bucureştii Bucovinei[3], 1 0ctombrie 1855. Alaltăieri, în 29 septembrie, se inaugură aici, precum şi în întreaga Bucovină, noua organizaţiune politico-judecătorească. Cum că noi noua aceasta organizaţiune o aşteptarăm cu cea mai mare dorinţă, nu e de trebuinţă să mai pomenim, căci toate interesele publice şi private se aflau în starea ceea care se cheamă neromânime: nici vie, nici moartă; medicul cel vechi, ştiind că o să facă altora loc, mai adormise lângă bietul muribund; iar acesta nou încă nu venise…

*

Noi, încă bucureştenii, împreună cu ţinutul nostru de 26 de sate, ajunseserăm, graţie lui Dumnezeu şi înaltului nostru guvern, cu ziua de alaltăieri, o îndoită bucurie: nu numai că pe noul judeţ ţinutal îl văzurăm instalat în orăşelul nostru, ci şi pe antistele (primarul, dar aici în sensul de prefect – n. n.) acestui judeţ îl căpătarăm, care e de naştere român; 13 căpitani de ţinuturi, parte poloni, parte germani, sunt încă aşezaţi. Al nostru e domnul Ioan Pitei, fostul vice-cancelar la consulatul c. r. din Iaşi; încă bucovinean de loc, absolut teolog şi jurist.

*

Ce trebuie să pomenesc aici mai cu deosebire e nespusa bucurie a numerosului popor, adunat, aici, alaltăieri, de prin sate, când auzi, întâiaşi dată aici, din gura mai marelui său civil, cuvântare dulce şi frumoasă în limba românească. Domnul Pitei, ce e drept, şi vorbi ca un părinte. Dumnealui consultă pe popor la respectarea moralei şi a legilor politice, la amoarea între sine, la ascultarea celor mai mari şi la loială acomodare în noua referinţă politico-judecătorească; iar ce este mai mult, noul nostru căpitan de ţinut îndemnă pe popor, cu cea mai mare căldură şi consideraţie, ca să-şi facă şcoli comunale (Pitei va începe construirea gimnaziului, care va fi terminat de succesorul Orest Renni de Herşeni – n. n.), cu nepreget atât mai mare, cu cât mai curând le va veni, şi, singur numai prin şcoli, va ajunge acea fericire socială şi sufletească, de care, acum, alte popoare de mult se bucură. Poporul înţelese pe noul său şef şi-i promise, unanim, că-l va şi asculta. Noi îi zicem, cu toţii şi din inimă: Dumnezeu să-i ajute! Şi noi, printrînsul! (Gazeta Trasilvaniei, nr. 83, 15 octombrie 1855, p. 322).