1907: Răscoala se întinde

*

Ştirile ce primim despre revoltele ţărăneşti din partea de nord a Moldovei sunt tot mai grave. Revolta se întinde şi ia caracter din ce în ce mai sângeros. Trupele trimise la faţa locului sunt insuficiente. Mai gravă ni se pare următoarea ştire, dată de „Voinţa Natională”:

*

„În momentul de a încheia ziarul, ni se comunică, de la Senat, zvonul că soldaţii de la barierile oraşului Vaslui, la apropierea sătenilor, au desfăcut cordoanele şi au pus armele jos. Cât trebue să fie de primejdioasă situaţia, se poate vedea din faptul că s-a dat ordin ca şi Corpul I de Armată, cu reşedinţa la Craiova, să concentreze toţi concediaţii şi rezerviştii.

Iată amănunte despre ultimele devastări:

*

Iaşi. Oraşul Iaşi se află în cea mai mare agitaţie. Ultimele evenimente, petrecute la Vaslui, Burdujeni şi Buhuşi, au mărit şi mai mult panica poporaţiei izraelite de aci. Afară de aceasta, veştile cele mai alarmante, care se răspândesc la fiece moment, deşi imposibile şi lipsite de orice adevăr, totuşi sunt crezute de masele poporaţiei izraelite, astfel că măresc şi mai mult panica, producând o şi mai mare zăpăceală. În momentul acesta, sunt 4.000 de evrei, fugiţi din Podul-Iloaiei, Burdujeni, Bivolari, Vaslui, Podoleni şi celelalte oraşe devastate. Rezerviştii sosesc mereu cu sutele. Ei sunt îmbrăcaţi milităreşte. Nu s-au văzut, în Iaşi, o mai mare concentrare de forţe militare, ceea ce dă Iaşului o înfăţişare cu totul deosebită. Toate barierele oraşului sunt păzite de trupe. Există, însă, teama că ţăranii de prin comunele învecinate, în special din Copou, aceia din dreptul Păcurarilor, precum şi ţăranii de pe malul Prutului vor încerca să pătrundă în oraş.

*

În Buhuşi, începutul răscoalei s-a făcut prin nişte neorândueli, produse de locuitorii din târg, cari au spart geamurile de la casa arendaşului de păduri Michel Leibu. Locuitorii satelor din jurul Buhuşilor au năvălit în oraş, dedându-se la devastări. Armata sosită a făcut să se mai potolească puţin spiritele. Alaltăieri, pe la prânz, după ştirile „Universului”, locuitorii din Costişa au năvălit în oraş şi devastările s-au început cu mai mare furie. Locotenentul Stănescu a fost lovit în cap destul de grav. Pe de altă parte, Şmil şi Alter Iusther au fost groaznic maltrataţi şi, puşi pe targă, au fost duşi la spital. Populaţia ovreiască, înspăimântată, s-a ascuns prin pivniţe. Cu noi ajutoare de trupe şi cu ceva parlamentări, s-a putut restabili liniştea. După o ştire de ieri, târgul Buhuşi a fost complet devastat şi, în cele din urmă, răsculaţii au dat foc târgului. Locuitorii din Păstrăveni s-au răsculat şi ei.

*

Burdujeni. Târgul este complet distrus; n-a rămas nici o casă sau magazie nedevastate. Mai toţi evreii de acolo au fugit la Suceava. Un evreu, numit Sloim Marian Leib, negustor, a fost ucis. Ministrul de externe a fost înştiinţat că ţăranii din Bucovina sunt foarte agitaţi şi par a avea intenţia de a trece graniţa, pentru a veni în ajutorul ţăranilor; din această cauză, s-a dat ordin de concentrare a trupelor din Bucovina.

*

Iveşti. În comuna Iveşti, proprietatea dlui Constantin Mille, ţăranii s-au revoltat contra arendaşului Osias Roeder, cerând pământ pe preţul de 25 lei falcea. Arendaşul moşiei se afla la Bârlad. Răzvrătiţii au promis autorităţilor că vor aştepta, cu cererea lor, până duminică, la sosirea arendaşului. Aflu, însă, că, astă-noapte, s-a dat foc curţii moşiei.

*

Vaslui. Ieri, au sosit în oraş ţăranii din mai multe sate. Armata patrula pe străzi şi şefii autorităţilor au rugat pe săteni a se împrăştia şi a şi face reclamaţie în scris de dorinţele şi nevoile lor. Însă ţăranii sau îndârjit şi, în faţa palatului administrativ, au spart cordoanele de soldaţi. Ei au fost somaţi legal, dar au răspuns cu lovituri de ciomege. Atunci, s-au tras focuri oarbe, însă gradaţii, văzându-se loviţi cu ciomegile, au uzat de gloanţe. Au căzut 11 răniţi. Ţăranii au rănit mortal pe maiorul Colariu şi pe soldatul Curariu.

*

„Patriotul” afirmă că, la Botoşani, numărul morţilor e de 8 şi al răniţilor de peste 80.  „Ţara” descrie pe larg scenele de teroare, întâmplate la Vaslui. Ţăranii, vrând să ocupe şi să devasteze palatul administrativ, batalionul de vânători, sub comanda maiorului Colariu, a încercat să-i împiedice. S-au făcut somaţiile legale, s-a tras o salvă de focuri în aer, iar ţăranii erau îndârjiţi la culme. Atunci, s-a comandat foc. Soldaţii însă au refuzat să tragă. O parte din soldaţi, văzând pe ofiţerii lor în pericol de a fi sfâşiaţi, au tras în carne vie. Ţăranii au răspuns şi ei, cum au putut, cu pietre, cu bâte, ba unii au smuls câteva puşti de la soldaţi şi au tras. Aproape o oră a durat această luptă. Au rămas pe loc 14 morţi şi peste 60 răniţi. De asemeni, sunt şi alţi trei ofiţeri răniţi. Maiorul Colariu a fost grav rănit şi transportat în casele dlui Neron Lupaşcu, unde se află sub îngrijirile dlui dr. Bastaki. O parte din răsculaţi a năvălit asupra oficiului telegrafo-poştal, pe care l-au devastat, tăind firele telegrafice şi telefonice.

*

Învăţătorii şi institutorii din judeţul Iaşi, Dorohoi au fost convocaţi în capitalele judeţelor, unde li se vor ţine conferinţe, de către inspectorii învăţământului, asupra mişcărilor agrare şi asupra rolului învăţătorilor în aceste mişcări.

*

Ultimele ştiri, publicate de „Ţara”, spun că au avut loc noi devastări la Buhuşi, dar trupele au reuşit să respingă pe răsculaţi şi că revolta s-a întins aproape în întreg judeţul Botoşani. Trupele care se află, acum, acolo, sunt insuficiente. Prefectul a cerut azi să se trimită din Bucureşti noi trupe. Din judeţ sosesc din ce în ce ştiri mai neliniştitoare.

*

„Dimineaţa” află că, la Blăgeşti, judeţul Bacău, a fost o mare încăierare. Armata, fiind atacată, a tras focuri. Sunt 14 morţi (Tribuna, Anul XI, nr. 56, sâmbătă 10-23 martie 1907, p. 4).

1907: Răscoalele ţărăneşti din Moldova

*

O revoltă ţărănească, ce tinde să se generalizeze, dată fiind cauza ei comună, dacă nu în toată ţara, cel puţin în Moldova, umple coloanele întregii prese de la noi ca şi din străinătate. Despre România se scria puţin, aşa de puţin, de ne era năcaz şi nouă. Cauza e că România, ca o ţară de ordine, în cea mai frumoasă înaintare, nu da hrană pentru ziarele setoase de senzaţii, mai ales de scandal, nu putea concura cu Serbia omorâtoare de regi, nici cu Bulgaria, care îşi ucide bărbaţii de stat, nici chiar cu Ungaria, cu Polónyi-i ei. Acum, însă, cu o vădită bucurie, s-au aruncat ziarele asupra preţioasei prade, ce i-au aruncat răscoala bieţilor români năcăjiţi şi se grăbesc să întrebuinţeze ocazia, aruncând României toate epitetele ce i le-au dat şi Serbiei, şi Bulgariei, şi Turciei, şi Rusiei. I se aduc României cele mai mari injurii. Pentru ei, România nu mai e decât o ţară „barbară”, cu popor sălbatic, care aranjează pogromuri grozave, din ură faţă de jidani, din clericalism, care n-are alt ideal decât anarhia şi rachiul, pe care-l fură de la jidanii omorâţi. Etot o bucată de Balcani, ca şi celelalte.

*

Dar noi, pe care încă ne doare că au trebuit să ajungă până la răscoală lucrurile, care cunoaştem atât România, cât şi firea românului, vom judeca altfel. Şi la noi e adevărul, căci înţelegem cauza revoltei. Nu ne poate nimeni acuza de clericalism, întreg poporul românesc e aşa de liberal, în chestie religionară, aşa de puţin aplicat să impuie şi altora legea sa, încât e prostie să vorbeşti la noi de clericalism sau anticlericalism; împrejurările economice, rolul preoţimii, cu totul altfel decât aiurea, fac imposibil atât clericalismul, cât şi anticlericalismul. Iar anticlericalismul, dacă este, sunt vinovaţi înşişi evreii. E legendară firea primitoare a ţăranului român: toleranţa lui faţă de orice străin, fără să facă deosebire de neam, de multe ori a avut însă s-o plătească foarte amar. Jidanii, veniţi din toate părţile lumii, săraci, milogindu-se, au ajuns, prin lipsa de orice scrupul, de tot stăpâni pe casa românului, să-l despoaie de tot ce are.

*

Se poate pretinde de la un om să nu urască pe cei ce l-au adus la mizerie? Nu antisemitismul a provocat răscoalele, nici nu se îndreaptă ele numai în contra jidanilor, ci în contra tuturor asupritorilor ţăranilor, fie români, fie greci, fie jidani. România e per eminentiam încă „ţara latifundiilor”. Proprietatea mare (cu peste 500 de hectare) cuprinde 46 de procente din întreagă întinderea ţării, iar proprietatea ţărănească (până la 50 hectare) numai 42 procente, deşi din întreagă populaţia ţării aproape 90 procente sunt plugari (o parte a locuitorilor oraşelor încă se ocupă cu agricultură); un milion şi mai bine de ţărani proprietari de pământ stăpânesc 3 milioane de hectare, pe când 1.500 de proprietari mari stăpânesc 4 milioane („Viaţa Românească”). Pentru Moldova, în special, raportul e şi mai trist pentru ţărani. Şi de ar fi lucrate aceste moşii de proprietarii lor, români, care să fie oricât de înstrăinaţi, totuşi au cât de puţină milă pentru ţăranii moşiei lor, poporul poate că ar mai fi suferit. Dar, în termen mediu, aproape 80 % din moşiile mari sunt arendate.

*

A fi arendaş, în genere, înseamnă a te îmbogăţi în cel mai scurt timp, chiar cu preţul secătuirii totale a pământului şi a oamenilor. Dar mai ales când 80 % din totalul arendaşilor sunt jidani şi greci, străini de ţară, fără să aibă evlavia ce o are instictiv tot românul pentru pământul strămoşilor săi. Procedura acestor arendaşi fără suflet e cunoscută, atât din unele publicaţiuni ale acestei foi, dar mai cu seamă din ziarele şi unele reviste din România, din vorbirile unor prieteni sinceri ai ţăranilor. Ţăranul, în acele părţi ale României, e mai rău decât iobag; singură libertatea de a munci pentru arendaşi îi mai e dată. Ei dau pământul, luat în arendă cu preţuri foarte scăzute, cu preţ îndoit şi întreit, plus aratul, semănatul, căratul, seceratul, îmblătitul bucatelor, cu care mai îngreunează pe ţărani, ne mai socotind şi plocoanele ce trebuie să le dea, la sărbători mai mari. În schimb, arendaşii şi oamenii lor, de aceeaşi seminţie cu ei, îi bat, îi închid, le necinstesc fetele şi nevestele. Şi n-ar lua bieţii români pământ în arendă, de ar avea cu ce trăi. Dar pe un cap de familie se vine 3,5 hectare de proprietate; dar sunt, iarăşi, foarte mulţi care n-au pâmânt deloc, săraci lipiţi pământului. E natural, deci, să cumpere sau să închirieze pământ. Dar nu e de unde. Căci o mare parte din proprietari, şi aici zace marele păcat ce-l are pe suflet proprietarul român din România, preferă să-şi vândă, mai rar, ori să-şi închirieze pământul tot la un singur om, decât la obştea întreagă, la un jidan care-i dă banii deodată toţi şi încă şi împrumut pe deasupra, ca să aibă la Paris ori la Nissa.

*

Iară jidanii, cu capital străin în abundenţă, exclud de la concurenţă pe cei de altă lege cu ei, urcă mereu preţul; încheie cartele, trusturi, ca cele ale Fischer-eştilor, a căror familie stăpâneşte în 3 judeţe de nord, având în arendă aproape 100.000 de jugăre de pământ arabil. Iar după cum spune dl Sturdza, în vorbirea sa de la Senat, trustul fraţilor Marcu ţine în arendă 69 moşii, cu o întindere de 159.400 hectare; trustul fraţilor Iuster, 30.152 hectare. Ce să facă bietul ţăran? Să emigreze, cum îi dă sfatul o foaie ungurească? „Uite, poporul sărac al Ungariei preferă să emigreze, dar fiind mai cult, el nu omoară, nu jefuieşte. Pe când românii sălbatici…” („Pesti Hirlap”). Aşa rezonează foaia, care, nici nu mai trebuie să spunem, e cea mai jidănită din toată presa ungurească. Să fie însă semn de cultură să-ţi părăseşti patria străbună, pentru ca să laşi loc unor străini, veniţi de scurtă vreme, săraci, care au pus mâna prin înşelăciuni pe averea ta?

*

Ţăranul nostru nu are acest mod de gândire. Iubirea lui de moşie e mai mare şi el a ales singura cale ce-i era deschisă. Şi nu el e vinovat că a fost împins la răscoală. De câte ori a cerut el pământ; chiar acum, la începutul răscoalei, el a cerut de la arendaşi să le dea pământ cu jumătatea chiriei plătite înainte. Numai după ce aceştia n-au vrut să-i asculte, ci drept răspuns au cerut jandarmi şi miliţie contra mojicilor, şi-au pierdut ţăranii orice răbdare. Acum curge sânge vinovat şi nevinovat, vor fi împuşcaţi ţărani, va arde şi ce bruma au mai avut. Dar, prin acest al doilea botez de sânge, va renaşte a doua oară România, vor urma, pe toate căile, îmbunătăţiri însemnate. Din jertfele de sânge, vărsat de proprii fraţi, va naşte împământenirea de fapt a ţăranilor şi, prin aceasta, se va fi făcut cel mai însemnat pas spre întărirea naţională a României (Tribuna, Anul XI, nr. 56, sâmbătă 10-23 martie 1907, pp. 1, 2).