1907: Răscoalele ţărăneşti din Moldova

*

O revoltă ţărănească, ce tinde să se generalizeze, dată fiind cauza ei comună, dacă nu în toată ţara, cel puţin în Moldova, umple coloanele întregii prese de la noi ca şi din străinătate. Despre România se scria puţin, aşa de puţin, de ne era năcaz şi nouă. Cauza e că România, ca o ţară de ordine, în cea mai frumoasă înaintare, nu da hrană pentru ziarele setoase de senzaţii, mai ales de scandal, nu putea concura cu Serbia omorâtoare de regi, nici cu Bulgaria, care îşi ucide bărbaţii de stat, nici chiar cu Ungaria, cu Polónyi-i ei. Acum, însă, cu o vădită bucurie, s-au aruncat ziarele asupra preţioasei prade, ce i-au aruncat răscoala bieţilor români năcăjiţi şi se grăbesc să întrebuinţeze ocazia, aruncând României toate epitetele ce i le-au dat şi Serbiei, şi Bulgariei, şi Turciei, şi Rusiei. I se aduc României cele mai mari injurii. Pentru ei, România nu mai e decât o ţară „barbară”, cu popor sălbatic, care aranjează pogromuri grozave, din ură faţă de jidani, din clericalism, care n-are alt ideal decât anarhia şi rachiul, pe care-l fură de la jidanii omorâţi. Etot o bucată de Balcani, ca şi celelalte.

*

Dar noi, pe care încă ne doare că au trebuit să ajungă până la răscoală lucrurile, care cunoaştem atât România, cât şi firea românului, vom judeca altfel. Şi la noi e adevărul, căci înţelegem cauza revoltei. Nu ne poate nimeni acuza de clericalism, întreg poporul românesc e aşa de liberal, în chestie religionară, aşa de puţin aplicat să impuie şi altora legea sa, încât e prostie să vorbeşti la noi de clericalism sau anticlericalism; împrejurările economice, rolul preoţimii, cu totul altfel decât aiurea, fac imposibil atât clericalismul, cât şi anticlericalismul. Iar anticlericalismul, dacă este, sunt vinovaţi înşişi evreii. E legendară firea primitoare a ţăranului român: toleranţa lui faţă de orice străin, fără să facă deosebire de neam, de multe ori a avut însă s-o plătească foarte amar. Jidanii, veniţi din toate părţile lumii, săraci, milogindu-se, au ajuns, prin lipsa de orice scrupul, de tot stăpâni pe casa românului, să-l despoaie de tot ce are.

*

Se poate pretinde de la un om să nu urască pe cei ce l-au adus la mizerie? Nu antisemitismul a provocat răscoalele, nici nu se îndreaptă ele numai în contra jidanilor, ci în contra tuturor asupritorilor ţăranilor, fie români, fie greci, fie jidani. România e per eminentiam încă „ţara latifundiilor”. Proprietatea mare (cu peste 500 de hectare) cuprinde 46 de procente din întreagă întinderea ţării, iar proprietatea ţărănească (până la 50 hectare) numai 42 procente, deşi din întreagă populaţia ţării aproape 90 procente sunt plugari (o parte a locuitorilor oraşelor încă se ocupă cu agricultură); un milion şi mai bine de ţărani proprietari de pământ stăpânesc 3 milioane de hectare, pe când 1.500 de proprietari mari stăpânesc 4 milioane („Viaţa Românească”). Pentru Moldova, în special, raportul e şi mai trist pentru ţărani. Şi de ar fi lucrate aceste moşii de proprietarii lor, români, care să fie oricât de înstrăinaţi, totuşi au cât de puţină milă pentru ţăranii moşiei lor, poporul poate că ar mai fi suferit. Dar, în termen mediu, aproape 80 % din moşiile mari sunt arendate.

*

A fi arendaş, în genere, înseamnă a te îmbogăţi în cel mai scurt timp, chiar cu preţul secătuirii totale a pământului şi a oamenilor. Dar mai ales când 80 % din totalul arendaşilor sunt jidani şi greci, străini de ţară, fără să aibă evlavia ce o are instictiv tot românul pentru pământul strămoşilor săi. Procedura acestor arendaşi fără suflet e cunoscută, atât din unele publicaţiuni ale acestei foi, dar mai cu seamă din ziarele şi unele reviste din România, din vorbirile unor prieteni sinceri ai ţăranilor. Ţăranul, în acele părţi ale României, e mai rău decât iobag; singură libertatea de a munci pentru arendaşi îi mai e dată. Ei dau pământul, luat în arendă cu preţuri foarte scăzute, cu preţ îndoit şi întreit, plus aratul, semănatul, căratul, seceratul, îmblătitul bucatelor, cu care mai îngreunează pe ţărani, ne mai socotind şi plocoanele ce trebuie să le dea, la sărbători mai mari. În schimb, arendaşii şi oamenii lor, de aceeaşi seminţie cu ei, îi bat, îi închid, le necinstesc fetele şi nevestele. Şi n-ar lua bieţii români pământ în arendă, de ar avea cu ce trăi. Dar pe un cap de familie se vine 3,5 hectare de proprietate; dar sunt, iarăşi, foarte mulţi care n-au pâmânt deloc, săraci lipiţi pământului. E natural, deci, să cumpere sau să închirieze pământ. Dar nu e de unde. Căci o mare parte din proprietari, şi aici zace marele păcat ce-l are pe suflet proprietarul român din România, preferă să-şi vândă, mai rar, ori să-şi închirieze pământul tot la un singur om, decât la obştea întreagă, la un jidan care-i dă banii deodată toţi şi încă şi împrumut pe deasupra, ca să aibă la Paris ori la Nissa.

*

Iară jidanii, cu capital străin în abundenţă, exclud de la concurenţă pe cei de altă lege cu ei, urcă mereu preţul; încheie cartele, trusturi, ca cele ale Fischer-eştilor, a căror familie stăpâneşte în 3 judeţe de nord, având în arendă aproape 100.000 de jugăre de pământ arabil. Iar după cum spune dl Sturdza, în vorbirea sa de la Senat, trustul fraţilor Marcu ţine în arendă 69 moşii, cu o întindere de 159.400 hectare; trustul fraţilor Iuster, 30.152 hectare. Ce să facă bietul ţăran? Să emigreze, cum îi dă sfatul o foaie ungurească? „Uite, poporul sărac al Ungariei preferă să emigreze, dar fiind mai cult, el nu omoară, nu jefuieşte. Pe când românii sălbatici…” („Pesti Hirlap”). Aşa rezonează foaia, care, nici nu mai trebuie să spunem, e cea mai jidănită din toată presa ungurească. Să fie însă semn de cultură să-ţi părăseşti patria străbună, pentru ca să laşi loc unor străini, veniţi de scurtă vreme, săraci, care au pus mâna prin înşelăciuni pe averea ta?

*

Ţăranul nostru nu are acest mod de gândire. Iubirea lui de moşie e mai mare şi el a ales singura cale ce-i era deschisă. Şi nu el e vinovat că a fost împins la răscoală. De câte ori a cerut el pământ; chiar acum, la începutul răscoalei, el a cerut de la arendaşi să le dea pământ cu jumătatea chiriei plătite înainte. Numai după ce aceştia n-au vrut să-i asculte, ci drept răspuns au cerut jandarmi şi miliţie contra mojicilor, şi-au pierdut ţăranii orice răbdare. Acum curge sânge vinovat şi nevinovat, vor fi împuşcaţi ţărani, va arde şi ce bruma au mai avut. Dar, prin acest al doilea botez de sânge, va renaşte a doua oară România, vor urma, pe toate căile, îmbunătăţiri însemnate. Din jertfele de sânge, vărsat de proprii fraţi, va naşte împământenirea de fapt a ţăranilor şi, prin aceasta, se va fi făcut cel mai însemnat pas spre întărirea naţională a României (Tribuna, Anul XI, nr. 56, sâmbătă 10-23 martie 1907, pp. 1, 2).