1857: Înmormântarea lui Doxache Hurmuzachi

*

Cernăuţi, 6 aprilie nou 1857. Trecerea din viaţă a boierului mare vornic Doxache Hurmuzachi. Paharul durerii şi al amărăciunii încă nu se deşertă cu totul pentru noi, românii. Soarta fatală ne dete, acum, lovitura cea mai dureroasă şi mai simţită, răpindu-ne pe cel mai credincios fiu, pe cel mai zelos patriot, pe cel mai fierbinte, mai neadormit şi pe cel mai dezinteresat apărător puternic al intereselor vieţii noastre, pe marele vornic Doxache Hurmuzachi, care şi-a consacrat (jertfit) toată viaţa numai spre apărarea drepturilor şi spre înflorirea naţiei, bisericii şi viţei române.

*

Acest mare şi de nepreţuit bărbat, aflându-se încă într-o putere de viaţă, cu care mai putea trăi încă 20 de ani, se mută la viaţa eternă, în etate de 78 de ani, la 11 aprilie calendar nou 1857, sâmbătă, la 3 ore după prânz, după o boală lină de vreo patru săptămâni, cauzată din răceală, lăsând în urmă-şi, în cea mai adâncă tristăciune şi jale, pe prea demna şi prea nobila sa soţie, pe cinci fii şi două fiice, pe care îi înzestră cu cultura cea mai înaltă şi mai aleasă din timpurile noastre şi le insuflă, totodată, şi toate însuşirile şi virtuţile sale, şi aşa îi dărui românilor, ca pe cei dintâi şi cei mai fierbinţi apărători ai fericirii lor; mai mulţi nepoţi şi nepoate, rudenii şi amici, care cu toţii plâng cu amar trista despărţire şi marea pierdere a unui aşa de preţios bărbat.

*

În decursul bolii, îşi păstră, în toată împrejurarea, conştiinţa, chiar până la ora cea mai de pe urmă. Zelul cel fierbinte, îngrijirea cea neadormită pentru binele şi fericirea viţei şi bisericii române, care-i zăcură la inimă în tot decursul vieţii sale, le manifestă, chiar şi pe patul morţii, tot cu aceeaşi vioiciune şi ardoare, ca şi când se afla în floarea vieţii şi a sănătăţii. Era un lucru pătrunzător să audă cineva, cum am auzit noi, pe acest bărbat, vorbind către boierii şi către preoţii români, care veniră să-l cerceteze, jurându-i ca să-şi apere, cu toată virtutea şi energia, drepturile naţiei, ale bisericii şi ale viţei sale, zicând:

*

– Prieteni şi scumpi compatrioţi! Vă mulţumesc de cercetare. Eu poate nu voi mai trăi mult. Dumneavoastră veţi trăi şi trebuie să trăiţi, dar nu uitaţi că aveţi trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenirii şi a urmaşilor voştri; acestea trei sunt: naţia, limba şi biserica… Limba română, sufletul poporului nostru, pe care ne-au păstrat-o străbunii noştri, în timpii barbariei, chiar şi cu răpunerea vieţii, a fost, totodată, şi este adevărata limbă a acestei ţări; nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desfiinţeze… Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt, ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri! Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile şi limba naţiei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înflorită decât le-aţi primit!…

*

Era un lucru plin de înfiorări sfinte de a-l vedea, în tot decursul bolii, cu mâinile şi cu privirile îndreptate către cer, rugându-se, cu glas răspicat, „pentru binele şi fericirea poporului român, ca să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi a discordiei, spiritul de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public, şi să le insufle spiritul dragostei şi al frăţiei între ei”…

*

Osemintele răposatului rămaseră în Cernăuţi, de sâmbătă, până luni, dimineaţa la 10 ore, puse într-un sicriu pompos, îmbrăcat cu catifea albastră închis şi aşezat pe un catafalc ornat cu covoarele cele mai alese. În răstimpul acesta, se cercetară rămăşiţele răposatului de către guvernul ţării, de către boieri şi de către toţi cetăţenii, fără osebire de naţionalitate, şi pe faţa fiecăruia din aceştia se vedea adânc întipărită părerea de rău şi mâhnirea ce o simţeau pentru că au pierdut pe fala compatrioţilor lor.

*

Luni, pe la 10 ore dimineaţa, se porni, cu mare pompă, procesiunea înmormântării, de la Cernăuţi, la moşia familiei răposatului, Cernauca, care este depărtată două mile de la Cernăuţi, peste Prut, sub miazănoapte-răsărit. Era înfiorător, peste toată închipuirea, minutul pornirii acestei petreceri funebre, şi ar fi peste putinţă a descrie, măcar pe departe, trista înfăţişare a naturii de primprejur, dureroasele şi sfâşietoarele simţăminte ce se petreceau în inimile tuturor prea numeroşilor petrecători. Arama răsunătoare din turnurile tuturor bisericilor răspândea în natură, cu sunet jalnic, trista înştiinţare că acest bărbat preţios şi adevărat, fiu al naţiunii române, a purces la lăcaşul eternităţii; venerabila familie plângea cu cele mai crunte lacrimi pe prea preţiosul său soţ şi părinte; amicii plângeau pe generosul şi adevăratul lor amic; patrioţii, pe patriotul lor cel mai fierbinte; naţionaliştii, pe cel mai înfocat conaţional; clerul, pe cel mai neadormit apărător în faptă al bisericii şi îndemnător spre apărarea drepturilor şi înfloririi ei; asupriţii jeleau pe apărătorul şi scutitorul dreptăţii lor; mizerii (săracii), fără alegere de naţionalitate, suspinau din adâncul inimii, căci pierdură pe alintătorul şi îndulcitorul soartei lor celei nefericite; cu un cuvânt, toată natura şi toată suflarea de primprejur înfăţişau privitorului numai o întristare profundă, pentru pierderea acestui rar bărbat!

*

Cu aceste dureroase simţăminte se întinse procesiunea către locul înmormântării, prin piaţa cea mare, pe strada Leopolitană. Procesiunea a fost una din cele mai strălucite şi mai măreţe, asemenea căreia nu s-a mai văzut în Bucovina. Prea Sfinţia Sa Episcopul Bucovinei, şaptezeci de preoţi, invitaţi anume din depărtatele părţi ale Bucovinei, toţi îmbrăcaţi în ornate bisericeşti, şi corul celor cincizeci de clerici ai seminarului diecezan formau două şire, înaintea carului mortuar, tras de patru cai albi ai răposatului; înaintea clerului mergeau toate corporaţiile cernăuţene, cu flamurile lor, şi toate comunităţile bisericilor din Cernăuţi, cu flamurile lor; după carul mortuar, urma nemijlocit duioasa familie a răposatului, însoţită de guvernatorul Bucovinei, de boierimea bucovineană şi de mai mulţi diregători din toate rangurile, începând de la cel dintâi, iar în urma acestora mergea o mulţime nenumărată de cetăţeni de toate stările.

*

Toţi aceştia însoţiră, pe jos, pe răposat, cu cea mai mare durere şi tristeţe, până la bariera Cernăuţilor, adică până la podul de peste Prut, până unde se citiră cele zece Evanghelii sau se făcură zece „stâlpi”. De aici, se întoarseră guvernatorul şi cea mai mare parte a cernăuţenilor. La pod, ieşiră, întru întâmpinare, comunele de primprejur, cu procesiunile bisericilor lor. De la pod, se puseră atât preoţimea, îmbrăcată în ornate cum era, cât şi toţi petrecătorii în trăsuri, care formau un şir foarte lung şi măreţ, de la pod şi până la orăşelul Sadagura, unde se deteră petrecătorii iarăşi pe jos. În dreptul bisericii române se ţinu stare, urmând apoi procesiunea, tot pe jos, până la aproapele sat Slobitka, unde se ţinu iarăşi stare. De aici, se puseră cu toţii iarăşi în trăsuri şi urmară, în acest chip, până în hotarul moşiei Cernauca. Aici fu întâmpinată dureroasa procesiune de tot poporul Cernaucei, cu preotul său în frunte, şi cu mai mulţi preoţi de primprejur, cu comunele şi procesiunile bisericilor lor.

*

Profunda tristeţe de care era pătruns întregul popor al Cernaucei, de la mic, până la mare, şi pătrunzătoarea durere, cu care aştepta sosirea carului mortuar, ce aducea rămăşiţele răposatului fost lor nu întru atâta proprietar, pe cât părinte şi adevărat îngrijitor de soarta lor, era un ce străbătător, era încă, totodată, şi demonstraţia cea mai vie că poporul ştie să fie recunoscător binefăcătorului său şi-i pare rău, până la durere de inimă, de acela care i-a tratat ca pe oameni şi ca pe nişte fii ai săi, iar nu ca pe nişte mijloace şi mai rău decât pe vite. Poporul acesta, recunoscător de binefacerile primite de la acest generos bărbat, înconjură carul mortuar cu cea mai mare reverenţă, îndată ce ajunse pe hotarul Cernaucei, şi după ce se finiră Evanghelia şi Ectenia, ce i se citiră şi aici, îl petrecură aşa, strânşi împrejurul carului mortuar, până la mormânt, cu ochii scăldaţi în lacrimi, prin care arătară învederat că ar dori, de s-ar putea, să nu se mai despartă de el.

*

Dar de aste simţăminte triste şi dureroase nu erau pătrunşi numai petrecătorii, ci chiar şi natura de primprejur, ce părea a lua parte la ele, mai ales încântătoarele şi pitoreştile locuri ale Cernaucei. Pădurea, care forma un parc firesc, ce întrece pe multe parcuri maiestoase şi care, oricând, altădată, a încântat şi a împlut de bucurie pe orice călător, care a avut fericirea de a trece prin ea, se părea a fi acum asemenea cuprinsă de jale: nici ramuri verzi, nici un mugur îmbobocit, nici o dezvoltare din milioanele de flori, care prefac, altădată, parcul într-un tapet măreţ de mii de culori, nici un cântec de paseri, care prefăceau, altădată, pădurea într-un concert melodios; toate păreau a fi pătrunse dureros de această jalnică procesiune funerară, ca şi cum ar fi simţit că, de acum, se lipsesc pentru totdeauna de norocirea de a mai saluta, în mijlocul lor, pe vechiul şi credinciosul lor amic, visător şi proprietar.

*

Ajungând la Cernauca, unde porţile prin care trecu procesiunea erau acoperite cu postav negru, se aşeză sicriul în mijlocul bisericii celei zidite de răposat, care era ornată foarte frumos, cu flori din florăria familiei. Ceremonia înmormântării se celebră, cu toată devotaţiunea, de către Prea Sfinţia Sa Episcopul şi de tot numerosul cler numit mai sus, în faţa întristatei şi duioasei familii, a boierimii şi a unui public foarte numeros. Se ţinu şi cuvântare, după datină, de către Domnul asesor consistorial şi spiritual al seminarului diecezan, după care apoi urmă trista sărutare mai de pe urmă din partea clerului, a familiei şi a întregului public. Acum sosi minutul cel mai amar dintre toate, minute în care noi înşine trebuiră să aşezăm în mormânt osemintele acelui bărbat, pe care biserica, patria, naţiunea şi omenimea ar fi dorit să-l aibă pururi aici, pe pământ. Dar fatala lege a naturii e neînduplecabilă, ea n-ascultă nici de lacrimi, nici de dorinţe fierbinţi, nu vrea să recunoască nici merite, nici ranguri, nici virtuţi; nu vrea să ştie nici de suspine, nici de neapărata trebuinţă a vieţuirii mai îndelungate a unei persoane pentru folosul umanităţii; ea rosteşte sentinţa şi noi trebuie să ne supunem!

*

Deci, se luă sicriul din biserică, de către patru locuitori din Cernauca, şi, premers de cler, se opriră la mormântul ce era zidit din piatră, în drept cu altarul de către miazăzi, unde se puse spre eternul repaus. Cu mâinile tremurânde, cu ochii plini de lacrimi, încredinţarăm sânului pământului sacrele rămăşiţe şi, cu inima sfâşiată, îi rostirăm cu toţii ultimele cuvinte / Nichifor Iliescul / teolog (Gazeta Transilvaniei, nr. 32, 25 aprilie 1857, pp. 122, 123).