Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (II)

*

Prea Sfinția Sa Veniamin Costachi[1], Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei, îndată după primirea înaltei sale păstorii, în anul 1804, cu evlavnică și patriotică râvnă a ridicat, în Mănăstirea Socola, aproape de Iași, un Seminariu, în care acei care voiau a primi statutul preoției să învețe, în limba românească, Istoria, Aritmetica, Geografia și Teologia. Încă acest seminar, precum se vede, pentru războiul care, în scurtă vreme, a urmat între Rusia și Poarta Otomană, poate și din alte pricini, așa a scăzut de tare, încât, pe la anul 1820, numai un profesor se mai afla acolo, care învăța pe tinerime gramatica, după aceea a răposatului protopop și director Radu Tempea. Dar, cu cât scăpătase mai mult acest curat național seminar, cu atât mai mult s-a înălțat școala grecească, care se afla în poziție însăși una și singură, mistuind toate veniturile școlilor naționale, și, pentru moldavo-românul și limba lui, nimic altceva mai rămăsese, decât acea cerșită grație de a putea ține lângă școala grecească și un profesor, care, în limba românească, să învețe Matematica teoretică, cu aplicație de Geodezie și Arhitectură.

*

Această înapoiere și scădere a Seminariului Național din Socola și a limbii românești din nou a mișcat inima preotului patriot, părintele Veniamin, Mitropolitul; pentru aceea, în anul 1820, luând lângă sine sa Sinepitrop (ca Director) pe Domnul Mihail Sturdza, care, acum, cu atâta înțelepciune ocârmuiește acel Principat, în al nouălea an, au chibzuit despre reînnoirea acelui seminar, cu totul deosebit de planul cel vechi. Planul i-a fost acest următor. 1). Pe lângă gramatica românească să se învețe și gramatica latină, cu toate părțile ei, ca gramatica limbii strămoșești, fără de ale cărei cunoștințe anevoie se poate îndrepta și îmbogăți limba românească; 2). Să se învețe Retorica și Poetica limbii latine ca niște științe în care se află cele mai originale și frumoase idei; 3). Să se învețe Filosofia și Filologia, adică alăturarea limbii românești cu cea latină și derivațiile. Un plan după starea vremilor de atunci, foarte bine chibzuit.

*

Spre realizarea acestui scop, în vara anului 1820, fu trimis, despre partea Epitropiei Școlilor, domnul Gheorghe Asachi, ca, însuși îndemnător și împreună lucrător, cu scrisori, în Transilvania, către contele G. Banffy, guvernatorul țării, de atunci, ca să binevoiască a da voie a scoate de aici doi sau trei tineri, care ar fi în stare de a duce slujbele de profesori în științele de mai sus numite. Baza unei Epitropii a școlilor din Moldova, al cărei cap era un mitropolit, nestrămutata prietenie a acestor două principate vecine și adânca politică a contelui G. Banffy erau îndestulate pricini spre a nu avea nici o îndoială despre cătăparea acelei dorite slobozenii. Domnul Gheorghe Asachi, după ce a căpătat dorita slobozenie, s-a dus, de la Cluj, la Blaj, cu socoteala că în Academia de acolo va căpăta tineri destul de gătiți pentru catedrele noului seminar și nici că s-a înșelat.

*

Aici, s-a învoit cu domnul Ion Costea, ca profesor de retorică și poezie, și cu domnul Ion Manfi, ca profesor gramaticii latine. Aflat-a aici domnul Asachi pe răposatul Vasile Fabian – aici sau la Cluj, nu știu, atâta știu că, după scurtă vreme, însoțit de acești trei tineri, a venit la Brașov. „Aici am văzut, întâiași dată, pe acest tânăr, în cea mai frumoasă floare a tinereților. După cum l-am văzut, strâmtorat și mai desculț, mărturie destul de grăitoare a greutăților cu care a avut de a se lupta, însă, lângă toate acestea, voios și cu o inimă întrăzneață, ca unul care era din lăuntru învins, că Sic male nunc, non sic et olim (Răul de acum nu e atât de vechi), dacă e acum nefericit, în viitorime poate și trebuie să fie fericit”.

*

Domnul Asachi, în ființa sa, în Brașov făcu cunoștință du domnul Dr. Vasile Popp, care, pe acel timp, se afla acolo, pe care îl îmbie cu profesoria filosofiei și a filologiei, precum și cu directoratul Seminarului. Domnul Popp primi această chemare, sub oarecare condiții cinstite. Însă fiindcă domnul Asachi nu avea îndestulată plenipotența de a încheia un contract așa de însemnat și domnul Popp încă nu vroia a merge, fără de oareșicare învederată asigurare, fu silit a scrie la Epitropie pentru o deosebită plenipotență, spre întărirea acestui contract. Până a merge și a veni răspunsul, era trebuință de vreme mai lungă. Într-această vreme, acești trei tineri, despre o parte – pentru înconjurarea cheltuielilor în acest oraș scump, iară despre altă parte – ca să facă ceva experiență în această romantică periferie, s-au sus la Satul-lung, nu departe de Brașov, unde fură de către protopopul locului, Radul Verza, cu toată cinstea bine primiți și ospătați. Pe la sfârșitul lui octombrie, se aflau acești tineri încă acolo.

*

Pe la începutul lui noiembrie, domnul Asachi, întovărășit de profesorii mai sus numiți, se întoarse în Moldova, unde, ajungând la Iași, domnii profesori Popp, Costea și Manfi se duseră la stația lor, la Mănăstirea Socola, unde li s-au rânduit cost și sălașe, iară răposatul Fabian rămase în Iași, lângă domnul Asachi, ca profesor sau privat – nu știu, atâta știu că la Socola nu a fost. Silința domnilor profesori din Socola și istețimea tinerimii moldovene făgăduiau un spor frumos pentru cele viitoare. Și, în adevăr, aceste Muze naționale, măcar că locuiau la câmp și în căsuțe mici, pentru că în poliție și în palate se răsfățau cele străine, erau să gătească cel mai frumos drum spre suirea în Parnas, dacă acea nefericită revoluție, care, în 22 februarie 1821, abia trecând trei luni de la începutul cursului, ca o săgeată din ascuns ivindu-se în Moldova, nu le-ar fi alungat din dulcea lor odihnă. Cu ivirea revoluției se ciunti deodată tot cursul învățăturilor. Tinerimii scolastice i se dădu voie, ba și îndemn de a se duce la casele părintești.

Geografia lui Vasile Fabian

*

Domnii profesori chibzuiau această revoluție ca un trup meteoritic putred, care, aprinzându-se în înălțimea văzduhului, face oareșcare puțintică lumină la întuneric și se isprăvește cu un tunet degrabă trecător; pentru aceea, în mijlocul acestui foc au mai zăbovit trei săptămâni, mângâiați de o dulce nădejde că, în scurt timp, vor putea iarăși începe întreruptul curs. Însă, văzând, mai pe urmă, că răul se tot întinde (atunci a fost ars, de pildă, conacul lui Balș din Plopeni, de lângă biserică, partea dinspre pod, de către eteriști – n. n.), și nici cinstita epitropie, nici k. k. Agenție (consulatul austria din Iași, condus de eruditul bucovinean Vasile Conta, autor de gramatici și dicționare românești – n. n.) nu făgăduiesc vreo asigurare învederată, fură siliți a se întoarce în patria lor, și, precum urmările au dovedit, nu fără cuvânt; pentru că, după câteva zile după plecarea lor, fugi și prințul stăpânitor și, cu dânsul, cea mai mare parte a nobleții. Singur, răposatul Fabian rămase în Iași, ca unul care nu mai avea nici o patrie, care, în așa fel de întâmplări, să-l primească cu sânul deschis, lăsându-se încotro îl vor duce valurile întâmplărilor. Aici, dar, a rămas el până la venirea armiei turcești și înfrângerea voluntarilor, și așa, prin urmare, mai tot anul 1821, dar nu după lungă vreme se văzu mai de toți răsplătit, căutându-și fiștecare asigurarea vieții și a averii în țările învecinate. Fuga nobleții, tulburarea poliției, zgomotul poporului, nerânduiala voluntarilor, sosirea armiei turcești și crunta luptă, care urmă la Sculeni, lângă Prut, dădură materie muzei lui de a alcătui niște bucăți poetice pline de geniu, sublime și delicate. Puternica Semilună, cruzimile omenirii, încruntatele unde ale Prutului[2] au aflat într-însul pe al lor cântător.

*

Trista stare a Moldovei, în epoca de atunci, nimeni nu e în stare a o descrie mai frumos și ai viu, de cum a descris-o condeiul acestui deosebit talent.

Îngăduie, domnule Redactor, ca să însemnez aici vreo câteva versuri din acela care a scris despre starea Moldovei din anul 1821, ca să fie spre pildă tinerilor noștri poeți. Eu socotesc că, adică, această tipărire nu va fi niciodată de prisos. Ascultă cum cântă acest dumnezeiesc poet:

 *

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor[3].

 *

Câtă înălțime, câtă frumusețe și măiestrie, în aceste versuri! (va urma).