Violeta Codorean, o pecete culturală dorneană

Există în judeţul Suceava două Violete rare, directoarea Casei de Cultură “Platon Pardău” din Vatra Dornei, Violeta Codorean, şi primăriţa Berchişeştilor, Violeta Ţăran. Două fete frumoase şi inteligente, care trăiesc intens făptuirile culturale pe care le găzduiesc, mereu copleşite de emoţii, din prima, până în ultima clipă a sărbătoririlor cărora le sunt amfitrioane. Numai că astăzi se împărtăşeşte din tinereţe doar Violeta de Vatra Dornei, aşa că pe Violeta Codorean, împreună cu care vom face, în perioada 7-9 iulie 2017, un festival de ea visat pentru oraşul ei, “Bucovina Acoustic Park”, într-o combinaţie armonioasă de “Cântece de peste veacuri”, de “Poezie care cântă”, de “Naţiunea Poeţilor” şi de muzică a generaţiilor care vin, o voi trăi prin cuvinte, cu duioşie de părinte pururi pregătit să adopte sufleteşte orice copil împodobit cu aură. E drept, noi, cei de la Centrul Cultural “Bucovina”, îi suntem, ca întotdeauna, prin preajmă şi o susţinem, dar e bine să se ştie că Violeta Codorean este “provocatoarea” minunatelor făptuiri culturale, din iulie, de la Vatra Dornei şi nu numai a acestora. Iar mai presus de toate, Violeta Codorean a dobândit, prin strădanii şi prin risipă de suflet, prietenia de neclintit a tuturor creatorilor din judeţ şi din ţară, care au avut norocul să o cunoască.

Deşi foarte tânără, Violeta Codorean are atâtea făptuiri, încât crapă rânza în rataţii locali, doar locali, care uneori o calomniază cu nesimţire, pentru că atât le-a mai rămas, ca să se simtă importanţi: împroşcatul cu noroi. Dar Violeta Codorean păşeşte luminoasă pe Calea căreia i s-a dedicat cu sufletul şi cu mintea, devenind din ce în ce mai “vrednică de Bucovina”, cum formula uitatul cărturar Constantin Loghin.

La mulţi ani Violeta Codorean, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Jun 6

Analfabeţii de presă, împotriva culturii

Niciodată nu am parcurs paragrafele legii achiziţiilor publice, pentru că nu mă ocup cu aşa-ceva, dar eram sigur că legea nu poate fi la fel de obtuză ca minţişoarele înceţoşate de trascăuri ale analfabeţilor (din punctul de vedere al actului de creaţie) neculai roşca (şi notarul din Putna pare-se că era chitrofonit, atunci când i-a înregistrat prenumele) şi dinu zară. Şi nu m-am înşelat: legea prevede excepţia privitoare la “protecţia unor drepturi exclusive, inclusiv drepturi de proprietate intelectuală”, iar “scopul achiziţiei” (concertului “Porumbescu”) era achiziţionarea “unei reprezentaţii artistice”. Concertul “Porumbescu” înseamnă proprietatea intelectuală a unor muzicieni din Bacău, iar dacă ar mai fi existat şi un alt concert “Porumbescu”, dar nu există, proprietatea intelectuală a muzicienilor băcăuani nu trebuia scoasă la licitaţie, pentru că nici un concert simfonic, cu aceleaşi partituri, nu seamănă cu altul, fiecare fiind o proprietate intelectuală distinctă, conturată de personalitatea dirijorului şi de cea a instrumentiştilor. Din nefericire, fără să cunoască bine specificităţile legislative ale activităţilor de administraţie judeţeană, Consiliul Judeţean Suceava a impus licitarea a ceea ce nu se licitează, iar acum trimite o comisie de control (un domn şi o doamnă), care să găsească un ţap ispăşitor în Centrul Cultural “Bucovina”.

În sistemul judeţean al culturii nu se fură un bănuţ, pentru că nici nu este de unde fura (bugetul fiecărei manifestări este la limita de avarie) şi pentru că altul e sensul existenţei noastre în acest sistem. Fără îndoială că neculai roşca, dinu zară şi camarazii lor de pahar ar putea cânta, pe doar două-trei rachiuri, şi din opera lui Porumbescu, şi din cea a “Zicălaşilor”, numai că le lipseşte total proprietatea intelectuală. Prilejul oferit de analfabetismul lor este, totuşi, benefic, pentru că, în sfârşit, se poate dezbate în mod public şi înjghebarea pe genunchi de manifestări culturale, şi ilegala licitare a proprietăţii intelectuale. Prima, înjghebarea pe genunchi, se datorează preşedintelui Gheorghe Flutur, care încă nu a băgat de seamă că nu a fost ales manager al Centrului Cultural “Bucovina”, ci preşedinte. A doua, licitarea ilegală, se datorează fugii de responsabilitate a funcţionarilor publici din Consiliul Judeţean, care suflă în iaurt până îl transformă în gheaţă la mal.

Am mai spus-o şi o repet: cultura aparţine celor care o creează, nu celor care o administrează şi cu atât mai puţin unor eşuaţi în presă din specia neculai roşca şi dinu zară, şi, de aceea, e obligatoriu să ne batem pentru drepturile ei. Cu atât mai mult cu cât ştim că atacurile mâloase ale tabloizilor asupra Concertului “Porumbescu” e un şantaj delicat asupra lui Gheorghe Flutur pentru paralele publicitare, de curând înşfăcate, prin licitaţie trucată, de alţi şnapani ai negazetăricei sucevene.

Atâta vreme cât activităţile Centrului Cultural “Bucovina” se desfăşoară în baza unui proiect de program cultural, aprobat de plenul Consiliului Judeţean Suceava, în cele mai mici amănunte, cu respectarea Paragrafului, 7, Secţiunea I, Capitolul III din Legea nr. 98/2016, nişte refuzanţi tradiţionali de cultură nu au dreptul să arunce aiurea cu noroi în actul cultural. Datorită fugii de responsabilitate a funcţionarilor din Consiliul Judeţean Suceava (nici vorbă de cei ai Centrului Cultural “Bucovina”) şi datorită neghiobului şantaj săvârşit de oploşiţii în presă roşca şi zară, Concertul “Ciprian Porumbescu” nu a mai avut loc, la Suceava, nici măcar după 134 de ani de la moartea genialului nostru compozitor.

Peste calomniile ordinare, născocite parşiv la adresa mea, deocamdată o să trec, dar cu avertizarea că am învăţat de la alţi hoţi de publicitate judeţeană cum poţi să le obligi la proba verităţii pe astfel de lichele morale. Deocamdată, prefer să-mi fac doar datoria de slujitor al culturii şi să-i apăr ei demnitatea de coarnele plăvanilor din mâzgoasa “democraţie a inculturii”.

Jurnalism No Comments Jun 6

roșca zară, patologic fără creier

Că neculai roșca, pitecantropul ne-obiectiv, nu are creier și că e un mardeiaș de presă de doi bani, în tradiția oficinei (reamintească-și de dezvăluirile procesuale Romulus Nicolae vs Dragoș Calițoiu), știam. Deci nu e o surpriză pentru mine că roşca se năpustește de-a-mboulea asupra mea, pentru că am „îndrăznit” să combat nerozia lui și a celuilalt vag alfabetizat, zară dinu, care au izbutit marea performanță „culturală” de a „interzice” un concert simfonic, la Suceava, cu opera lui Ciprian Porumbescu și se laudă nerod cu asta în chiar ziua când Ciprian Porumbescu a pus capul pentru odihnă veșnică. Individul confundă cultura cu barabulele și vrea licitații pentru un bun care nu are preț, pentru că ține de patrimoniu, chestie care mă obligă să-mi aduc aminte cum, la ediția „Bucovina Rock Castle” de anul trecut, după ce și-a plătit biletul (eu am dispus să nu se dea invitaţii decât ziariştilor care promovează cultura), roşca și-a vârât legitimația de mardeiaș în ochii unei colege, care vreo trei luni după aceea numai în spaimă a trăit.

Încântat că i-a lăsat pe suceveni fără un concert simfonic „Porumbescu”, acest banal substantiv comun al mediocrității „obiective” se ia și de două făptuiri culturale de excepție, albumul de artă „Confesiuni cromatice”, de Radu Bercea, și concertul „Airs nationaux roumains” al „Zicălaşilor”, care a adus în contemporaneitatea noastră, în premieră mondială, partiturile colecţiilor lui Karol Mikuli. Barabula „obiectivă” habar nu are că, înainte ca instituţia să scoată la licitaţie diverse prestări de servicii, se lucrează o carte sau un concert, în vreme ce este propus pentru programul cultural al Centrului Cultural „Bucovina” pe anul următor. Apoi se scriu proiectele, care sunt aprobate de consiliul de administraţie şi de Consiliul Judeţean Suceava, după care instituţia, şi niciodată eu, în baza acelui existent, organizează licitaţii sau negociază direct, aşa cum cere legea cu aplicabilitate în cultură (am cerut-o şi am să le-o prezint şi vag alfabetizaţilor). Deci, de câte ori scriu despre o carte sau un concert în pregătire, pentru că face parte din programul cultural al anului în curs, eu scriu despre cronologia unui act creator, de licitaii şi alte marafeturi ocupându-se serviciul de specialitate din instituţie. Fără să existe cartea sau concertul, nu se poate licita nimic, iar prezentarea unui fapt cultural împlinit constituie premisa unei eventuale licitaţii, care nu ţine de realizarea operei, ci de încredinţarea ei patrimoniului naţional.

Singura mea obligaţie, în postura de coordonator al unui proiect, vizează realizarea artistică a acelui proiect şi respectarea limitei maxime a bugetului aprobat pentru acel proiect. De pildă, pentru costumele „Zicălaşilor”, se aprobase un buget de 7.000 lei, dar s-au cheltuit doar 4.000, pentru că mi-am pus mintea (ceea ce roşca zară nu posedă!) la contribuţie şi, concepând bine suprapunerile, s-a putut face economie de materiale. Dar de unde să ştie roşca zară (consumul exagerat de alcool dăunează sănătăţii!, zice o reclamă umanitară) cum stau lucrurile? Cum să priceapă ei că un slujitor al culturii ca mine doar propune şi realizează făptuiri culturale, fără implicări în actul administrativ şi fără să manevreze un ban sau o achiziţie publică?

Opera lui Ciprian Porumbescu nu a avut parte, niciodată, la Suceava de o interpretare orchestrală integrală. În România, nici o filarmonică, exceptând-o pe cea din Bacău, nu a avut o astfel de nobilă asumare de responsabilitate. Şi vin doi analfabeţi de presă şi interzic un astfel de concert. Să vă fie ruşine, roşca zară!

Uncategorized No Comments Jun 6

Ciprian Porumbescu, „adusu-mi-am aminte”!

„Adusu-mi-am aminte” la vreme că, mâine, 6 iunie 2017, se vor împlini mult prea mulţi ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, moarte sărbătorită anual şi nicidecum comemorată în judeţul Suceava. Din vremea aceea, a nedreptăţii comise de soartă în dauna neamului românesc, a supravieţuit un singur necrolog, care le-a rămas necunoscut chiar şi savanţilor porumbescologi de astăzi şi, cu atât mai abitir, mulţimilor folcloroase ale mititeilor şi ale valurilor de bere. Treaba lor, ei nu mă interesează.

Şi totuşi, deşi necrologul înseamnă, întotdeauna, doar o glorificare a unei vieţi care merită încredinţată memoriei, am să „ilustrez” singurul necrolog adevărat al lui Ciprian Porumbescu, publicat târziu, în toamna anului 1883, cu cântecele tarafului stupcan al lui Ion Bidirel (în prim-plan-ul desenului de mai sus, publicat în 1889), dar şi ale altor lăutari contemporani cu Porumbescu, cântece scoase din bezna uitării de zicălaşii Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, pe care Ciprian le-a iubit atât.

Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu.

În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate de 29 de ani.

Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în Cernăuți, fiind, totodată, și alumn al Seminarului arhidiecezan. În decursul studiilor teologice și după terminarea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, și anume pe vioară și clavir) se ocupa și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumească, parte ca cântăreț și parte ca componist al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumești, compuse răposatul mai multe cântece românești, atât în text, cât și în melodie, numite „studențești”, care și apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică.

După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din Viena, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial de muzică.

Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani, la Viena, în care timp studia și la Conservatorul de acolo, „învățământul de armonie”, „de compoziție” și „contrapunctul”, cu succes excelent.

În timpul acesta, arătă răposatul continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală, și anume ca componist al mai multor opuri, publicate și interpretate, cu multă laudă, de cei competenți, dintre care opuri se execută unul (valsul „Camelii”) chiar și de renumitul artist Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în anul 1880.

Îi mai rămase răposatului a se perfecționa încă în arta muzicii superioare, special bisericească. Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fondul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl și întrebuință, spre a petrece acel an în Viena și, parte, a lua lecții speciale de la artistul și organistul de Curte, dl Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele – n. n.) mai principale bisericești de acolo, ce-și împlini, cu succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certificat – n. n.) de la numitul organist.

Numele răposatului ca componist cu talent și zel era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amintiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndemnarea să se pună în competiția pentru postul de învățător de muzică, la școlile centrale române din Brașov și pentru postul de direcor (dirijor – n. n.) al corului de la biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le și ocupă, în toamna anului 1880.

p10

În Brașov, manifestă răposatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capacitatea cea mai mare, recunoscute de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni – n. n.) și 12 damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, cele mai multe de dânsul compuse, și așa execută cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumești, compuse răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Brașov, de trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri, atât solistice, cât și orchestrale, toate executate în Brașov, parte într-un concert public, dirijat de răposatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziarele române și germane.

p20

Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea obosiră pe răposatul și-i atraseră o boală de piept, care, în toamna anului trecut (1882 – n. n.), progresase într-atâta, încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, ceea ce și făcu.

p164

În Italia, și anume în Nervi, mai la vale de Genoa, petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile Faur, Marte și April) fu, și în Italia, excepțional de rece și furtunoasă, și el nu simți oareșcare folos pentru sănătatea sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde petrecu zece zile, și veni, apoi, acasă, la părintele său, cu scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, nemiloasa moarte îi curmă viața.

p165

Iată cum se exprima „Gazeta Transilvaniei”, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut – n. n.), asupra răposatului:

„Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai artei muzicale, în genere, și ai muzicii naționale românești, îndeosebi. Miercurea trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de muzică la școlile centrale române de aici, din Brașov, și director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare, prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”.

Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humorului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din Capu Câmpului, și C. Tușinschi, din Bucșoaia, acompaniat de corul Seminarului din Cernăuți, transmițând gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului său coleg.

p53

În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și G. Popovici (poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” – n. n.), în numele Societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea „România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului.

p72

La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești și Corlata.

Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mișcat, execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compoziție muzicală a celui ce, acuma, era în pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai mulți ani, are de îndeplinit datorii duble (Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 140, 141).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 5

Mihaela Popescu, modernitatea cântului ancestral

Mihaela Popescu este simbolul culturii moderne româneşti din Bucovina, în aceeaşi măsură în care Sofia Vicoveanca este emblema culturii tradiţionale. Mihaela şi-a născocit şi interpretat muzica drept suport divin al poeziei, iar ecourile de “daina” (la noi, doina) primordială, identificabile mai ales în interpretarea “Mioriţei” lui Labiş, iar după aceea, în toate cântecele ei, înseamnă, fără îndoială, istoricizare, adică un “revizited” modern şi plin de imaginaţie.

Născută cu aprioricul identitar în hăruire, Mihaela Popescu aude şi reverberează, cu o splendidă unicitate, care ţine şi de accesul, şi acesta înnăscut, dar şi educat, la cuprinderea a două octave în dezlănţuirile de armonii sonore, cosmicitatea muzicii, cum se tot tinde, de la formularea lui Pitagora, încoace, iar dacă ar fi plecat, la timp, din Suceava, altul şi desăvârşit ar fi fost destinul său artistic. Rămânând aici, doar destinul creator i s-a desăvârşit, nu şi cel artistic, poate şi din pricina intoleranţei la prostie publică, pe care a manifestat-o Mihaela Popescu dintotdeauna. Dar dincolo de toate, Mihaela Popescu este şi rămâne exponentul inimitabil al modernităţii cântecului ancestral, într-o lume opacă şi insensibilă, care nu o prea merită.

La mulţi ani, Mihaela Popescu, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Jun 5