Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca de Sajó
*
Nu am ascuns niciodată simpatia pe care le-o port generaţiilor de botoşăneni, care, deşi au supravieţuit şi încă mai supravieţuiesc doar în calea nedreptăţilor, au dat românimii geniile de care neamul a tot avut nevoie. Dacă şi-ar antologa doar antecesorii lui Eminescu, botoşănenii tot ar putea rivaliza la întâietate cu oricare altă regiune a ţării. O probează şi acest scurt material biografic despre primul geniu botoşănean, Constanţa Dunca de Sajó, scriitorul şi omul de cultură care, la doar 21 de ani, era o celebritate şi în Franţa, şi în România, dar şi un tribun impresionant, de care n-am izbutit noi, românii, să fim vreodată vrednici. Până astăzi, nu am ştiut absolut nimic despre Constanţa Dunca şi, tocmai de aceea, îmi propun să-i caut şi să-i desluşesc urmele prin colbuitele pagini de sub tălpile ignoranţei şi ale nepăsării. Îi ştiu cărările şi promit că o să mă achit, cât mai bine cu putinţă, de datoria pe care mi-o asum. Deocamdată, vă reproduc „portretul” ei, la 21 de ani, adică în 1864:
*
Dânsa e născută în 16 Faur 1843, la Botoşani, în Moldova, şi se ţine de una dintre cele mai nobile familii române din Ungaria. În cea mai fragedă etate, s-a ivit în ea gustul pentru studiu şi arte, şi, ca copilă de treisprezece ani, era cunoscută în tot jurul pentru ştiinţa-i abundentă şi frumosul talent muzical. Ca să-şi perfecţioneze talentele sale muzicale, plecă curând, însoţită de mama sa, la Viena, unde profesorii cei mai renumiţi erau mândri a o avea de elevă. Aici, puse fundament cunoştinţelor sale frumoase, cu care excelează atât de mult între sexul frumos nu numai român, ci chiar european. După finirea studiului, în Viena, întreprinse o călătorie prin Germania, unde, vorbind cu uşurinţă opt limbi străine, a putut face observaţii serioase asupra diferitelor ţări ce le-a cercetat.
*
În timpul acesta, în anii 1857 şi 1858, a vizitat şcolile sau institutele de fete din Grermania, a luat notiţe despre starea lor, căci ea încă atunci a cunoscut răul ce trebuie vindecat ca patria sa, frumoasa România, să poată prospera; ea a văzut că ţara nu are mame care să-şi cunoască chemarea lor sfântă şi, de aceea, îşi propuse vindecarea acestui rău, ce îneca prosperitatea naţiunii române. În anul 1859, s-a dus, acompaniată de mamă-sa, la Paris, ca să se aclimatizeze în această patrie a literelor şi artelor şi spre a-i cere consacrarea talentului său. Aici, studiul ei principal şi mai plăcut a fost educaţiunea, din care a şi depus, cu succes excelent, examen (a primit Brevetul de capacitate la Sorbona şi Certificatul de Înalte Studii Pedagogice la Collége de France – n. n.).
*
Despre petrecerea ei în Paris, ne dă o icoană frumoasă renumitul scriitor francez Elie Bertiet, care, în anul 1862, a editat un album al autorităţilor europene, în care aduce şi portretul Domnişoarei Dunca, şi unde citim:
*
„Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó (pseudonim Camille d’Alb) e o jună străină, care a venit să ceară ospitalitatea literaturii franceze. Această ospitalitate nu i-a fost refuzată şi mai multe jurnale importante i-au deschis, cu grabă, coloanele. Publicul francez a putut admira talentul bărbătesc şi, deodată, graţios al Domnişoarei Dunca. Acest succes strălucitor are o îndoită cauză: întâi, calităţile eminente ale junei literate, calităţi atât de extraordinare şi rare la o străină, care a trăit în Paris numai trei ani; apoi, era via şì profunda simpatie ce Franţa o are pentru patria Domnişoarei Dunca, pentru această bătrână şi nobilă România, aruncată la extremitatea Europei, şi unde cele mai generoase instincte, ideile cele mai înalte, cele mai civilizatoare, se luptă cu atâta energie în contra vechilor prejudecăţi, a vechilor abuzuri şi în contra barbariei Orientului.
*
Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó, modestă şi severă cu sine, nu putu, deocamdată, a se decide să ia pana. În fine, învinsă de solicitările amicilor săi, publică în „Constituţionalul”, „Le Pays”, „La Patrie”, „L’Illustration”, „Le Monde illustré” etc., articole interesante şi încântătoare despre moravurile Orientului. Succesul, precum am zis, fu complet şi meritat. Admirăm în Domnişoara Dunca o mare putere dramatică, o imaginaţie sublimă şi, în fine, calităţile studiului erudit într-o jună de 18 ani. Astfel, societatea literaţilor se grăbi a o admite în sânul său şi mai multe alte societăţi literare, artistice şi ştiinţifice, şi făcură o onoare de a o socoti membră a lor.
*
Un roman publicat, „Elena”, despre moravurile românilor, a dobândit o medalie de aur de la societatea artelor, ştiinţelor şi artelor frumoase din Paris, şi publicul fu cu bunăvoinţă de-a aproba distincţia dată acestei opere binemeritată. Ne pare rău că simţământul patriotic face pe Domnişora Dunca să se reîntoarcă în Moldova. După ce a studiat atât de mult şi serios în Franţa, după ce a trecut examenul de institutoare, nobila româncă se reîntoarce în patria sa, pentru care arată o vie afecţiune. „Vreau, zice ea, a duce patria mea la ridicarea edificiului civilizaţiei ce se construieşte acolo, vreau a contribui, din parte-mi, spre a face din România o Franţă a Orientului”. Deie cerul a se împlini dorinţele ei generoase şi să dea în acele ţări depărtate o idee favorabilă despre ospitalitatea noastră pariziană”.
*
Un mare merit şi-a câştigat Domnişoara Dunca prin scrierile sale, căci ea a făcut cunoscut publicului francez referinţele şi moravurile românilor, care, atât în simţăminte nobile, cât şi in genialitate, întrec pe toate popoarele Orientului. Domnitorul României, principele Cuza, a ştiut aprecia meritul ei prin ţara străină şi a premiat opul intitulat „Elena sau Fanarioţii şi Românii” cu un premiu demn de ostenelile junei autoare. Franţa încă a recunoscut talentul ei excelent, şi Societatea literaţilor din Franţa şi Societatea ştiinţifică, artistică şi literară din Paris au alesu-o de membru.
*
În toamna anului 1862, a părăsit Franţa şi s-a întors la Bucureşti, spre a planta în inimile românilor ideile cele binefăcătoare, ce le-a cules în patria civilizaţiei. Reîntoarcerea Domnişoarei Dunca a semănat unui triumf, căci românii, care au cunoscut-o, până acum, numai după numele ei binemeritat, au salutat-o, în tot locul, cu entuziasm. Tinerimea română din Pesta a salutat-o in corpore, i-a oferit un album, în care şi-a înscris numele fiecare tânăr. Lugojenii au aranjat, în onoarea ei, un banchet strălucit, iar sibienii şi braşovenii au întâmpinat-o într-un mod demn de ostenelile şi meritele ei.
*
Ajungând în Bucureşti, îndată s-a apucat de opul cel măreţ, spre care e chemată de providenţă. În zilele dintâi a adresat principelui domnitor şi Adunării naţionale un memorandum asupra educaţiei populare a fetelor în România (memoriul se numea „Fiicele poporului” – n. n.), pe care l-a lucrat încă în timpul petrecerii sale în Paris, şi l-a prezentat Societăţii pentru învăţământul elementar din Franţa. Secretarul general al societăţii, Amyot, raportând, în şedinţele din 29 octombrie şi 12 noiembrie 1862, despre proiectul Domnişoarei Dunca, zise, între altele: „Cea ce avem să zicem, înainte de toate, despre opul Domnişoarei Dunca e cum că acela e fructul cunoaşterii celei mai depline şi celei mai profunde, ce se poate câştiga despre starea învăţământului în ţările noastre apusene. Astă cunoaştere bine înrădăcinată, bine dezvoltată în spiritul ei, a condus-o la acest rezultat, de a reproduce simplu pentru patria sa ceea ce a găsit a fi mai bun la alţii”, iar la finea raportului: „Nu puteţi, domnilor, decât să aprobaţi ideea fundamentală a acestei instituţiuni: caritatea şi dragostea binelui o inspiră”.
*
O critică mai favorabilă nici că s-ar putea dori, pe lângă toate acestea, însă, Camera României n-a luat, până acum, în dezbatere elaboratul Domnişoarei Dunca despre reorganizarea şcolilor de fete în România, pe care l-a publicat şi „Concordia” din 1863 şi l-a retipărit în broşuri.
*
În primăvara anului trecut, Domnişoara Dunca a început editarea ,,Amicului Familiei”, jurnal pentru litere, ştiinţe, arte, pedagogie, industrie. Întreprinderea aceasta e un factor eminent al culturii noastre naţionale şi dezvoltă ideile măreţe ale creşterii de mame. Diligenţa ei e mare, deoarece are prea puţin ajutor şi, aşa, numai ea dă, în fiecare lună, publicului cititor patru coli în tipar! E de însemnat că juna literată şi-a cules cunoştinţe din toate ramurile, ea scrie, cu uşurinţă, articole interesante şi merituoase despre ştiinţe, arte, pedagogie, industrie ş. a., ca şi când fiecare ram i-ar fi specialitatea ei; putem, cu tot, dreptul, dar, a zice: Domnişoara Dunca e un geniu universal. Serviciul ce juna literată ni-l face, prin jurnalul său, e mare, şi noi ar trebui să îmbrăţişăm cu căldură întreprinderea ei. „Amicul Familiei” ar trebui să afle ospitalitate şi în cea mai mică şi săracă colibă românească! / Ion Ioviţă (Aurora Română, anul II, nr. 22, Pesta, 15/27 noiembrie 1864, pp. 21, 22).
