Am fonotecat. Şi am avut ce învăţa

*

Dimineaţă, când colecţiile de partituri urgente se aliniaseră pe biroul meu, aşteptând sosirea zicălaşilor Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, convenită pentru ora 13, nu ştiam, dar intuiam, în bună parte, ce o să aud. În fond, respiraţia străbunilor nu-mi mai este, de multă vreme, străină. Iar încrâncenarea cu care urmăresc firul dintr-un veac într-altul, dintr-o generaţie într-alta ţine de un fel de arheologie a spiritului, de care am prins să mă ocup, pentru că nimeni nu a făcut-o până acum.  Îmi făceam, speranţe, dimineaţă, că o să aruncăm o privire şi un arcuş şi prin cântecele de pe la 1600-1700, pe care le copertasem cu un dans turcesc, luat din antologia engleză din 1804, care prelua trei dansuri valahe, publicate, tot la Londra, în 1714, dar nu a fost chip, pentru că muzica din colecţia “Muza Română”, publicată la Cernăuţi de Calistrat Şotropa, conţine o muzică splendidă, care oricând şi-ar face loc într-o nouă “Rapsodie Română”, dacă nu figurează, deja, stilizate, în Rapsodiile lui Enescu sau în opereta “Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu.

*

*

Pentru că nu avem un loc decent de video-fonotecare, în care să nu murim de frig (în sala de clasă a profesorului Petru Oloieru îţi cresc, instantaneu, ţurţuri!), am profitat de ziua liberă a orchestrei Ansamblului “Ciprian Porumbescu” şi ne-am pus pe improvizat un studiou. Cât mutam noi ţambalul orchestrei, scaunele, cablăraia, le-am zis băieţilor, ca să-i mai înveselesc (erau albi la faţă de oboseală), o întâmplare reală. Umblam, cândva, prin Bucureşti, împreună cu regretatul fotograf al Televiziunii Române, Vasile Blendea (cel cu expoziţia “Marin Preda” şi cu cele mai frumoase fotografii de artişti), când am dat noi nas în nas cu o îndrăgită interpretă de folclor bucovinean, care i-a reproşat genialului pozar: “Vai, maestre, mi-aţi făcut poze de atâta timp, şi încă nu mi le-aţi dat!”. Vasea, care uitase cu totul de ciocârlia bucovineană, s-a scuzat cu aţă albă: “Ştiţi, sunt tare ocupat, mereu se iveşte câte ceva… Dar de ce nu treceţi, într-o zi, pe la mine, pe la studiou, ca să vi le fac pe loc?”. Impresionată, diva suceveană a exclamat, cu mare atenţie la ruj: “Ooo! Aveţi şi studio?”. Replica lui Blendea merită antologată: “Asta-i bună, dar eu pe ce dorm?!”.

*

*

 După ce toate chestiunile tehnice au fost rezolvate de sunetistul Dănuţ Lungu, de operatorul Lucian Căluşeriu şi de informaticianul Nicolae Gabriel Sandu, care a avut grijă să-mi tot ocolească obiectivul aparatului de pozat (mâine-poimâine, mă vedeţi “artist fotograf”, aidoma altor trântori ai târgului!), a început fonotecarea, cu o conevenire vocală a liniei melodice, urmată de câte o scurtă interpretare a partiturii şi, imediat după aceea, de filmare şi înregistrare. Răzvan citeşte şi titlul partiturilor din colecţie, iar când dăm de câte un cântec vechi, pe care îl ştim sub un alt titlu, pe la 1907-1914, schimbăm priviri complice. Doar Petrică, alb ca neaua de oboseală, e total concentrat pe partitură, refuzând asocieri cu alte piese. În fond, din jumătate în jumătate de veac şi de la lăutar la lăutar s-au tot produs discrete modificări sau măcar floricele în plus sau în minus pentru fiecare cântec. Pe Grigori Vindereu, de pildă, şi după floricele de final de refren îl poţi recunoaşte drept născocitor de cântece. Fără voia noastră, pe măsură ce fonotecăm, desluşim destinul anterior (uneori şi autorul) unora dintre cântecele noastre vechi. De pildă “Hora Storojineţului”, culeasă de Alexandru Voievidca de la învăţătorul Petrea Dolinschi, este, de fapt, “Hora Aurora”, născocită de legendarul Grigori Vindireu:

*

p21

*

*

Găsim, sub titluri iniţiale, multe melodii, pe care le ştim după titlurile adaptate ulterior. De pildă, “Hora lui Ionică” (Batalan), ştiută astăzi, drept “Hora Câmpulungului”, deşi Câmpulungul, spre deosebire de Rădăuţi, Dorna şi Suceava, nu a avut o horă, născocită special de Vindereu sau de Batalan pentru acest târg. Un alt cântec al lui Grigori Vindereu, “Hora Lenuţa”, avea să ajungă, sub arcuşul lui Ion Bidirel, din Stupca, “Hora mare”, iar sub cel al nepotului lui Ionică, Alexandru Bidirel, “Hora Bucovinei” sau, cum e cunoscută printre folclorişti, “Hora lui Bidirel”. Şi nu e născocită de Bidirel, ci de Vindereu:

*

p7

*

Şi “Hora Lelia”, tot a lui Vindereu, avea să se prelingă sub un alt titlu, aşa cum “Hora în d moll” a lui Nicolai Picu, pe care Leon cav. de Goian o cânta, adesea, împreună cu Grigori Vindereu, în memoria lui Picu, avea să se numească “Hora lui Goian”.

*

Fonotecând, aflăm detalii importante ale spiritualităţii româneşti din Bucovina, deşi ne doream doar să triem materialul pentru spectacolul din 7 iulie, de la Vatra Dornei.

Morile de vânt ale indolenţei memoriei româneşti

*

În condiţiile în care doar Bucovina are vreo 5.000 de cântece naţionale româneşti, care zac sub colbul gros al uitării şi al indolenţei, nu prea văd de ce aş da piept cu morile de vânt, în afară de speranţa că gestul în sine o să-i mire sau o să-i revolte pe unii. Măcar atât, că în treziri nu-mi fac speranţe deşarte. Cântece naţionale româneşti (nicidecum bucovinene) au cules, din Bucovina, Franz Josef Sulzer (10 piese, publicate în 1783), surorile Eufrosina şi Elise Hurmuzachi, cu sprijinul lui Karol Mikuli (48 de melodii, publicate, în 4 caiete, la Viena, între anii 1849-1852 – pe care le-am fonotecat), Calistrat Şotropa, care a adunat, cu sprijinul lăutarului Ion Batalan din Horodnicu de Jos piesele din repertoriile bandelor Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan (120 de piese, pe care le vom fonoteca mâine, ca să putem alege 40 pentru festivalul de la Vatra Dornei), George Voievidca (2.250 piese, înclusiv instrumentale, din anii 1907-1914 – din care am fonotecat 340), Mattias Friedwagner şi echipa lui de culegători de melodii româneşti (circa 2.000 de piese).

*

*

Odinioară, când folclorul românesc însemna o revelaţie a farmecului muzical oriental, chiar şi capetele domneşti le furnizau cercetătorilor occidentali piese transcrise pentru ei de către muzicienii de curte, aşa cum s-a întâmplat cu cele „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz şi puse la dispoziţia lui E. C. Grenville Murray de principele Ion Ghika. Acolo, în lumea interesată, s-a fabulat pe baza istoriei noastre, luându-se ca reper lucrarea lui Mihail Kogălniceanu „Histoire de la Moldo-Walachie” şi cu atât mai mult, pe baza mitologiei, baladelor şi doinelor româneşti (Murray spune, de pildă, că vechiul cântec al lăutarilor suceveni, „Haiducii”, pe care îl publică primul, s-ar numi „Banul Mărăcine”, pentru că trufaşul tată al poetului francez Ronsard îşi pusese lăutarii, cu ocazia primei sale vizite diplomatice la Paris, să impresioneze audienţa cu acest străvechi cântec românesc).

*

Scrierea lui Kogălniceanu deschidea ferestre spre „această ţară, acum (în 12 septembrie 1853 – n. n.) cunoscută sub numele de Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania, ţări care, în trecut, formau ţara Dacilor” (p. VII), o adevărată cronologie a ţinuturilor româneşti, explică interesul şi pasiunea lui E. C. Grenville Murray faţă de istoria, de mitologia şi de muzica românilor. „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX).

*

În citatul de mai sus este consemnat un fenomen, pe care l-am mai găsit consemnat şi de către alţi mărturisitori, inclusiv de Canzler Cav de Ferio (colecţia de cântece vehiculată de Otto Heilig): vagabondajul lăutarilor din sat în sat şi din provincie românească în provincie românească, iar consecinţa acestui vagabondaj a fost unitatea melosului românesc aproape similară unităţii limbii.

*

Există, printre piesele trimise de Ion Ghika lui Grenville Murray, şi o variantă a „Mioriţei” („Mioara”), şi un „Bujor”, aşa cum există şi alte trei balade, pe care nu s-a sinchisit nimeni să le descifreze până acum. Desigur că şi în colecţia englezului, ca şi în cea a lui de Ferio (publicată de Heilig), „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”, autenticitatea fiind, de fapt, amprenta stilistică a muzicii acestui neam.

*

Nu cred că mâine, când Răzvan Mitoceanu, la vioară, Petru Oloieru, la ţambal, Dănuţ Lungu, sunet, şi Nicolae Gabriel Sandu, informatician, vor încerca să fonotecheze cele 120 de piese din colecţia cernăuţeană „Muza română”, va mai fi timp şi pentru cele 6 cântece ale lui Murray, care nu au stârnit curiozitatea nimănui. Eu o să le iau, totuşi, cu mine.

*

Nicolae Gabriel SANDU

*