Am fonotecat. Şi am avut ce învăţa

*

Dimineaţă, când colecţiile de partituri urgente se aliniaseră pe biroul meu, aşteptând sosirea zicălaşilor Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, convenită pentru ora 13, nu ştiam, dar intuiam, în bună parte, ce o să aud. În fond, respiraţia străbunilor nu-mi mai este, de multă vreme, străină. Iar încrâncenarea cu care urmăresc firul dintr-un veac într-altul, dintr-o generaţie într-alta ţine de un fel de arheologie a spiritului, de care am prins să mă ocup, pentru că nimeni nu a făcut-o până acum.  Îmi făceam, speranţe, dimineaţă, că o să aruncăm o privire şi un arcuş şi prin cântecele de pe la 1600-1700, pe care le copertasem cu un dans turcesc, luat din antologia engleză din 1804, care prelua trei dansuri valahe, publicate, tot la Londra, în 1714, dar nu a fost chip, pentru că muzica din colecţia “Muza Română”, publicată la Cernăuţi de Calistrat Şotropa, conţine o muzică splendidă, care oricând şi-ar face loc într-o nouă “Rapsodie Română”, dacă nu figurează, deja, stilizate, în Rapsodiile lui Enescu sau în opereta “Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu.

*

*

Pentru că nu avem un loc decent de video-fonotecare, în care să nu murim de frig (în sala de clasă a profesorului Petru Oloieru îţi cresc, instantaneu, ţurţuri!), am profitat de ziua liberă a orchestrei Ansamblului “Ciprian Porumbescu” şi ne-am pus pe improvizat un studiou. Cât mutam noi ţambalul orchestrei, scaunele, cablăraia, le-am zis băieţilor, ca să-i mai înveselesc (erau albi la faţă de oboseală), o întâmplare reală. Umblam, cândva, prin Bucureşti, împreună cu regretatul fotograf al Televiziunii Române, Vasile Blendea (cel cu expoziţia “Marin Preda” şi cu cele mai frumoase fotografii de artişti), când am dat noi nas în nas cu o îndrăgită interpretă de folclor bucovinean, care i-a reproşat genialului pozar: “Vai, maestre, mi-aţi făcut poze de atâta timp, şi încă nu mi le-aţi dat!”. Vasea, care uitase cu totul de ciocârlia bucovineană, s-a scuzat cu aţă albă: “Ştiţi, sunt tare ocupat, mereu se iveşte câte ceva… Dar de ce nu treceţi, într-o zi, pe la mine, pe la studiou, ca să vi le fac pe loc?”. Impresionată, diva suceveană a exclamat, cu mare atenţie la ruj: “Ooo! Aveţi şi studio?”. Replica lui Blendea merită antologată: “Asta-i bună, dar eu pe ce dorm?!”.

*

*

 După ce toate chestiunile tehnice au fost rezolvate de sunetistul Dănuţ Lungu, de operatorul Lucian Căluşeriu şi de informaticianul Nicolae Gabriel Sandu, care a avut grijă să-mi tot ocolească obiectivul aparatului de pozat (mâine-poimâine, mă vedeţi “artist fotograf”, aidoma altor trântori ai târgului!), a început fonotecarea, cu o conevenire vocală a liniei melodice, urmată de câte o scurtă interpretare a partiturii şi, imediat după aceea, de filmare şi înregistrare. Răzvan citeşte şi titlul partiturilor din colecţie, iar când dăm de câte un cântec vechi, pe care îl ştim sub un alt titlu, pe la 1907-1914, schimbăm priviri complice. Doar Petrică, alb ca neaua de oboseală, e total concentrat pe partitură, refuzând asocieri cu alte piese. În fond, din jumătate în jumătate de veac şi de la lăutar la lăutar s-au tot produs discrete modificări sau măcar floricele în plus sau în minus pentru fiecare cântec. Pe Grigori Vindereu, de pildă, şi după floricele de final de refren îl poţi recunoaşte drept născocitor de cântece. Fără voia noastră, pe măsură ce fonotecăm, desluşim destinul anterior (uneori şi autorul) unora dintre cântecele noastre vechi. De pildă “Hora Storojineţului”, culeasă de Alexandru Voievidca de la învăţătorul Petrea Dolinschi, este, de fapt, “Hora Aurora”, născocită de legendarul Grigori Vindireu:

*

p21

*

*

Găsim, sub titluri iniţiale, multe melodii, pe care le ştim după titlurile adaptate ulterior. De pildă, “Hora lui Ionică” (Batalan), ştiută astăzi, drept “Hora Câmpulungului”, deşi Câmpulungul, spre deosebire de Rădăuţi, Dorna şi Suceava, nu a avut o horă, născocită special de Vindereu sau de Batalan pentru acest târg. Un alt cântec al lui Grigori Vindereu, “Hora Lenuţa”, avea să ajungă, sub arcuşul lui Ion Bidirel, din Stupca, “Hora mare”, iar sub cel al nepotului lui Ionică, Alexandru Bidirel, “Hora Bucovinei” sau, cum e cunoscută printre folclorişti, “Hora lui Bidirel”. Şi nu e născocită de Bidirel, ci de Vindereu:

*

p7

*

Şi “Hora Lelia”, tot a lui Vindereu, avea să se prelingă sub un alt titlu, aşa cum “Hora în d moll” a lui Nicolai Picu, pe care Leon cav. de Goian o cânta, adesea, împreună cu Grigori Vindereu, în memoria lui Picu, avea să se numească “Hora lui Goian”.

*

Fonotecând, aflăm detalii importante ale spiritualităţii româneşti din Bucovina, deşi ne doream doar să triem materialul pentru spectacolul din 7 iulie, de la Vatra Dornei.