Amintiri despre Bucovina Rock Castle (III)

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi NAZARETH 2014)

Sugestia lui Constantin-Emil Ursu de a aduce, la fiecare ediţie “Bucovina Rock Castle”, câte o legendă a rockului – prima, propusă de Emil şi adusă de el şi de Cătălin Nechifor, fiind NAZARETH – s-a dovedit a fi mai mult decât inspirată, chiar dacă tânărul public sucevean (includ în termenul acesta şi pe toţi fanii din ţară ai festivalului) încă nu era pregătit pentru o astfel de revelaţie. Invitarea trupei NAZARETH conferea prestigiu naţional şi european festivalului, dar tânărul nostru public încă nu era în totalitate pregătit pentru o astfel de abordare a culturii rock (cea mai bună poezie, care se scrie în ultimele decenii, este cea rock), şi-atunci am hotărât noi să extindem paleta de genuri, pentru a provoca tentaţia educaţiei muzicale (aşa am ajuns, ulterior, şi la premierea unor trupe de metal, stârnind mânia bigoţilor). Începând cu ediţia a doua, beneficiam de sprijinul unei echipe de zece voluntari, echipă în care se poate intra doar prin vacantarea unui loc şi care devenise şi familia noastră, şi trupele noastre de securitate absolută a spectacolului (dacă aţi fi văzut privirile suedezilor de la DARK FUNERAL, în vara trecută, după ce dispăruseră forţele de ordine, iar Mihnea le prezentase, drept garanţi ai securităţii, comandoul celor trei Biance!). În fiecare noapte, spectacolele concurau cu cele din celelalte nopţi, iar noi, în afară de faptul că am promovat toate trupele sucevene şi româneşti tinere, capabile să susţină un concert cu piese proprii, de minimum 50 de minute, ţineam şi ţinem cont de sugestiile publicului, aducând şi trupe care le sunt tinerilor pe plac, cum ar fi, de exemplu, ALTERNOSFERA din Chişinău.

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi ALTERNOSFERA 2014)

ALTERNOSFERA lui Marcel Bostan, fiu de academician, specialist în astrofizică, în fiecare an de-ar veni la Suceava, tot ar izbuti să umple şanţul Cetăţii cu tineri. Dar venise şi THE AMSTERDAMS, şi IMPLANT PENTRU REFUZ, şi LUNA AMARĂ, şi VIŢA DE VIE, ROBIN AND THE BACKSTABBERS, şi DOG EAT DOG din America (mulţi nervi mi-au mai produs cetăţenii, mai ales cu şosetele verzi, pe care ni le cereau nouă!), şi COMA, şi JINJER, şi aşa mai departe.

(click pe fotografie, dacă doriţi să revedeţi premierea VOLUNTARILOR)

În 2015, legenda rock, primită admirabil de tânărul public sucevean, a fost JAN AKKERMAN, omul şi muzicianul care m-a impresionat profund. Nimic nu i-a scăpat: a vizitat Cetatea, a sporovăit cu voluntarii, a făcut fotografii cu toţi doritorii şi trăia, vizibil, o splendidă emoţie artistică, specifică doar geniilor (proştii sunt întotdeauna siguri pe ei). Muzica lui Jan, “muzică a stelelor”, cum ar fi zis Pitagora, a contopit generaţii sub aura dumnezeirii artei adevărate. Iar după concert, Jan Akkerman a spus că nu a întâlnit, în toată cariera lui, un public atât de bun, apoi mi-a propus un schimb surprinzător pentru mine: un album “Akkerman” pentru un DVD “Zicălaşii”. Văzusem că iubeşte muzica străveche a neamurilor, identificasem teme muzicale străvechi, redimensionate artistic, inclusiv “Hora lui David” şi, când i-am spus toate acestea, a rămas şi nu a rămas uimit.

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi JAN AKKERMAN)

Cam atât am avut să vă spun, pentru că, începând din 2015, există cronici video fidele, realizate de colegii mei Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu şi Lucian Căluşeriu, pe care le puteţi lesne accesa pentru a retrăi concertele preferate, fie prin legăturile directe, pe care vi le oferă acest site (coloana din dreapta, în CATEGORII), fie din postările de pe youtube ale CCPCT Suceava.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jun 3

Gabi Havriliuc, discreţia din culisele culturii

Gabi Havriliuc, una dintre colegele noastre de la Centrul Cultural “Bucovina”, e un zvâcnet continuu, un freamăt de dinamism şi de hărnicie, adică o parte din discreţia din culisele culturii sucevene, care-i asigură acestei culturi elemente de siguranţă, de năzuire şi de confort. Iubeşte atât de vibrant ceea ce şi prin truda ei se înfăptuieşte, încât, şi în zilele libere, e prezentă la manifestările care-i sunt pe plac, căutându-şi un loc discret în public, cu care, de altfel, se şi identifică.

Gabi Havriliuc este atât de împătimită de frumuseţea actului creator, încât devine, subconştient, o trăsătură a tuturor dumnezeieştilor întâmplări care ţin de artă. Cu statul de salariat, Gabi este mai mult decât atât, prin pasiune, printr-o nestăvilită sete a sufletului şi a minţii şi printr-o solidaritate aproape mămoasă cu întâmplările cu adevărat vii ale Sucevei.

La mulţi ani, Gabi Havriliuc, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Jun 3

Amintiri despre Bucovina Rock Castle (II)

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi)

“Alternativ Quartet”, trupa unor tineri muzicieni din Bistriţa, care, după câteva superbe albume, s-a desfiinţat, componenţii ei preferând, pe bună dreptate, studiile temeinice în străinătate, mă impresionase, încă de la prima ediţie, aproape la fel de mult ca Petra Akker, în ciuda aparentului exces de instrumental. Începând cu a doua ediţie, spectacolele scenice din fiecare noapte conturau personalitatea Festivalului “Bucovina Rock Castle”, stârnind interesul nu doar al tuturor site-urilor de rock din ţară, ci şi pe cel al televiziunilor naţionale, care, începând cu a doua ediţie, îşi făcuseră obiceiul să transmită în direct, la ora de maximă audienţă a ştirilor, câte un scurt reportaj din şanţul Cetăţii din Suceava. Sesizaseră, de fapt, că aici se întâmplă ceva şi încurajau înfiriparea şi devenirea evenimentului. Încet, încet, eu şi Emil Ursu ne transformam, aparent, în doi burghezi rotofei ai rockului, bine înşurubaţi în scaunele din culise, care se îngropau singure în pământul încărcat de istorie, deşi nu eram decât “rezolvatorii” de probleme urgente, care încă se iveau tot timpul. Începuse să ne placă ce facem, pentru că Mihnea Blidariu (Luna Amară), Andi Drăguşanul (Toy Machines) şi Lucian Francisc Csibi (Relative), vizionând şi alegând din 100-200 de filmuleţe video, deja construiau structuri artistice unitare în diversitatea lor, determinându-ne să decidem internaţionalizarea prestaţiilor artistice. Iar la ediţia a treia, din august 2013, deja ne încântau primele trupe din străinătate.

(clik, dacă doriţi să reascultaţi)

Deşi nu era treaba mea, obişnuiam, încă de pe atunci, să ascult şi eu toate piesele propuse în concurs, iar Andi şi Mihnea se amuzau pe seama mea, datorită simpastiei pentru hard-core, care mă făcuse să susţin că o trupă din Ucraina, JINJER, va fi marea revelaţie a primelor trei ediţii Bucovina Rock Castle. Pariasem şi pe bulgarii de la LAST HOPE, drept a doua opţiune (şi nu m-am înşelat nici asupra lor). Nici măcar Dodo Popovici nu-mi împărtăşea, pe deplin, prorocirea, pe care o menţionase în prezentare, uşor ironic, dar Tatiana şi instrumentiştii ei, valorificând pe deplin spiritul tumultos al muzicalităţii slave, pe fundalul vălurit al rockului modern, mi-au dat câştig de cauză. Drept pentru care mi-au devenit copii de suflet, de care m-am îngrijit, ediţie de ediţie, ca un părinte.

(clik, dacă doriţi să reascultaţi)

Aveam, în festival, trupe româneşti şi străine minunate. În materie de rock, România evoluează în Liga Campionilor. Din Macedonia venise SUPERHIKS, iar din Ungaria, SUBSCRIBE, cu un solist dinamic, inventiv şi plin de farmec. Încercasem formula cu patru nopţi de spectacole, dar era prea mult pentru public (nu şi pentru noi), aşa că, în cele din urmă, aveam să rămânem la doar trei nopţi, în formulele joi-sâmbătă şi vineri-duminică, din dorinţa de a ţine cont de majoritate în opţiunea publicului. În vreme ce notez aceste amintiri răzleţe, ascult muzica trupei cu fotografie (legătură directă) mai sus. Nu văd şi filmul, ci îl vizualizez şi mă cuprinde o nostalgie uşor amuzată în faţa elementelor coregrafice ale trupei, elemente care vin, inclusiv ca statură scenică, din dansurile străvechi ale balcanicilor.

(click pe fotografie, dacă doriţi să reascultaţi)

Din 2013, Bucovina Rock Castle este ceea ce ne-am dorit să fie, iar din 2017, va fi ceea ce am visat să ajungă. După fiecare ediţie de festival, ne adunăm toţi cei implicaţi (Emil Ursu, Mihnea, Andi, Lucy, Dodo) şi analizăm minusurile şi plusurile, iar imediat după aceea se trece la structurarea următoarei ediţii. Emil Ursu a propus să venim, la fiecare ediţie, cu câte un element legendar al rockului (trupă, artist), ceea ce părea imposibil, în limitele pururi sărăcăciosului nostru buget şi ale rigidităţii legislaţiei româneşti şi, mai ales, a birocraţiei. Între timp, în Suceava, dar şi în toate judeţele Moldovei, crescuse, odată cu festivalul, un public tănâr căruia i s-a dus vestea. Dar ni s-au alăturat şi clujenii, şi maramureşenii, şi sibienii, şi bistriţenii, ba chiar şi o mulţime de români de prin diaspora, ei, publicul tânăr, fiind cei care au dat personalitatea definitivă a Festivalului “Bucovina Rock Castle”.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2017 No Comments Jun 2

Amintiri despre Bucovina Rock Castle (I)

(click pe fotografie, dacă vreţi să vă reamintiţi; procedaţi la fel şi cu fotografiile care vor urma)

Povestea aceasta frumoasă, care poziţionează nemeritat, până acum, Suceava pe harta culturală a Europei şi nu numai, a început în mandatul trecut al preşedintelui Gheorghe Flutur şi cu sprijinul domniei sale, dar mărturii nu am decât de la ediţia a III-a, încoace, când colegul Dănuţ Lungu a filmat, la rugămintea mea, trupă cu trupă. Media suceveană ne-a fost, întotdeauna, în general ostilă, iar dacă nu ar fi existat site-urile de rock din ţară şi televiziunile naţionale, probabil că îndrăzneala noastră de a visa un altceva pentru tinerii suceveni s-ar fi spulberat în cele patru vânturi. Mai ales că, în august 2010, când am improvizat prima ediţie Bucovina Rock Castle, nu ştiam nimic despre responsabilităţile unui astfel de festival, iar la primul “pogo”, înspăimântaţi de riscul unui accident tragic, eu şi Emil Ursu am acoperit cu trupurile noastre cuiele de la stâlpii scenei, ca nu cumva vreun tânăr să cadă peste ele. Între timp, sesizaţi de Emil, care a avut întotdeauna o relaţie excelentă cu Jandarmeria, jandarmii au adus garduri de protecţie, pe care le-au montat în faţa scenei, în timpul primului concert. Printr-o inspiraţie… neinspirată, invitasem şi o trupă suceveană veche, formată din instrumentişti excelenţi, dar care se doreau atât de filosofi şi de simfonici, încât, după o jumătate de oră, auzurile nu au mai rezistat tortururii sonore, iar cei 2-300 de suceveni, care veniseră, doar din curiozitate, să vadă ce se întâmplă, au prins să plece în grupuri mari şi compacte. Norocul şi salvarea a venit de la Laura Mihăilă şi trupa “Astero”, din Bucureşti, care, urcând imediat pe scenă, au izbutit să readucă publicul şi să-l comaseze în vecinătatea cântecului care vibrează.

(click pe fotografie, dacă vreţi să vă reamintiţi; procedaţi la fel şi cu fotografiile care vor urma)

Apelasem, încă din start, la Dodo Popovici, ca prezentator, deşi ştiam că, la festivalurile din lume, nu se mai practică prezentarea, dar cunoşteam publicul sucevean, întotdeauna, cu excepţia tinerilor, nedocumentat şi, în plus, doream să acopăr timpii morţi ai schimbării instrumentelor. Scena din 2010, vai de ea! Lumini albe, destul de slabe, dar o sonorizare bună, făcută de Cristi Rangu. Aveam trupe bune în festival (Luna Amară, Kum, trupa de atunci a extraordinarei Petra Akker, Relative, Matt etc.), dar, în prima seară de festival nu s-au adunat mai mult de 300 de tineri în şanţul Cetăţii. Din fericire, savanţii jurnalişti suceveni, confundând “pogo” cu o încăierare, au lansat ştirea unei bătăi între organizatori şi trupe, ştire care a prins numai la DDD (televiziunea “Dan Diaconescu în Direct”), iar “bătaia generală” (geniile lui Diaconescu au introdus şi publicul în inventata încăierare) fiind “dezbătută” toată noaptea, iar o parte dintre sucevenii curioşi au venit imediat la Cetate, ca să vadă, de pe platou, cum se “bat rockerii”. Dând doar de pace, de tinereţe şi de o o muzică frumoasă, vreo 200 dintre ei au coborât în şanţ, îndreptându-se stângaci spre vecinătăţile scenei, iar alţi vreo două-trei sute au rămas pe platou, şi acolo în vezi, anual, la pleaşcă. Doar plătesc impozite, iar din banii lor se fac şi laserul de la Măgurele, şi toate cele care se mai fac prin România, ba şi Bucovina Rock Castle. Oricum, era bine, iar în a doua seară s-au fost adunat, numai în şanţ, vreo 900 de oameni. Convenisem cu preşedintele Flutur că, dacă nu vom avea, în primul an, minimum 500 de spectatori pe seară, nu mai ţin următoarea ediţie. Media a fost, însă, de peste 700, iar în culise am discutat îndelung cu Mihnea şi cu Andi, beneficiind de un curs gratuit de specializare în festivaluri rock. Am o memorie bună, o minte pururi neastâmpărată şi învăţ repede, dar, pentru mai multă siguranţă, am hotărât să-l cooptez şi pe Mihnea Blidariu în echipa de organizare artistică a festivalului, eu urmând să rămân, împreună cu Emil Ursu, doar tehnicul care asigură condiţii. Un fleac. Te iei de guler, anual, cu unele autorităţi şi te doare în cot, pentru că ai un vis de împlinit, de ostilitatea mediei locale. Nu şi de “Jupânu'” sau “Monitorul de Suceava”, care ne-au fost mereu şi mereu alături.

(click pe fotografie, dacă vreţi să vă reamintiţi; procedaţi la fel şi cu fotografiile care vor urma)

În ciuda tuturor, Bucovina Rock Castle a fost, încă din start, o respiraţie proaspătă, sigura de care beneficiau adolescenţii, tinerii şi o parte dintre intelectualii reali ai târgului Sucevei. Dedicasem festivalul ignoratei zile a atestării documentare a Sucevei (18 august) şi memoriei întemeietorului târgului şi al Cetăţii (10 februarie), voievodul Petru Muşat, pe care tot noi, rockerii, l-am sărbătorit, pentru prima dată în istoria Moldovei, inclusiv printr-o ceremonie religioasă, în biserica de el întemeiată, Mirăuţii, dar cu dezamăgirea de a constata că ştabul spălătorilor de creiere, Pimen Zainea, nu i-a rostit niciodată numele, pentru că ar fi “fost papistaş”, utilizând substitutul de memorie “voievodul”. Păcat.

În zilele care au urmat, m-au tot înjurat nişte netrebnici pe “făisbuc”, străduindu-se să-l rănească în suflet pe fiul meu Andi, care, la doar 20 de ani, deja întemeiase un festival de rock. Un festival frumos şi în continuă evoluţie, un festival care, la doar “şapte ani (de) acasă”, nu doar că izbuteşte să confere un prestigu cultural european Sucevei (luni, 5 iunie 2017, veţi afla, odată cu numele trupelor din apropiata ediţie, amănunte interesante şi despre prestigiu). Nu ne-a păsat. Ştiam că va veni şi ziua în care Bucovina Rock Castle va fi leit Andi.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2017 No Comments Jun 1

Plăvanii, “democraţia inculturii” şi cultura

Un lider al spiritualităţii noastre naţionale supunea dezbaterii publice, zilele acestea, nu doar conceptul, ci şi trista realitate a “democraţiei inculturii”, o mâloşenie spirituală harnic şi insolent călcată în picioare de plăvanii decizionali, de plăvanii media şi, din păcate, de mulţimea plăvanilor mioritici, toţi deştepţi, agresivi şi intoleranţi.

Plăvanii decizionali brenduiesc cu frunze România, fără să aibă habar de conceptul “poporul lui frunză verde”, formulat de Hasdeu, cu oaia din Daia, fără să fi desluşit “spaţiul mioritic” al lui Vasile Blaga (de Lucian Blaga, cu siguranţă nu au auzit) şi îndeasă icoana zilei cu jeguri spirituale, unul mai degustător decât altul, conform principiului “democraţiei inculturii”, formulat, mai anţărţ, de o ţaţă parlamentară: “Acum noi suntem la putere; ceilalţi, ciocu’ mic!”.

Plăvanii media nu au promovat, niciodată, măcar printr-o fotografie, vreo săvârşire creatoare, dar scot zară obiectiv de toxică pe nas, ori de câte ori fetidul lăuntric le dă brânci să-i mai vină, încă o dată, de hac culturii. Ăştia, ca şi neghiobii de la SEAP, luptă sub sloganul “la mine, ori două barabule, ori doi artişti, tot una este”. E drept, neobrăzarea lor este cauzată şi favorizată de discreţionara “democraţie a inculturii”, pe care o exercită plăvanii decizionali cu un incredibil habarnism. În ţara orbilor, chiorul poate părea chiar clarvăzător.

În ţara oilor cu frunza-n limbă, nu s-a înţeles, vreodată, că rostul culturii nu este acela de a produce bani sau capital politic, ci identitate şi nobleţe neamului. Câtă vreme creaţia nu va fi sprijinită pentru un autentic prozelitism spiritual, ba dimpotrivă, va fi strivită sub tălpoaiele plăvanilor în primuri de dihor, vom rătăci prin ceţuri cenuşii, prin care ne vom pierde definitiv cioburi din suflet, rătăcind fără nici un rost. În ţara oilor cu frunza-n limbă, plăvanii mediatici, pupături de funduri politice, îşi varsă zara balelor pesticid pe cultură, apoi triumfă de-a-mboulea: “Mamăăă, ce le-am tras-o!”.

Nu mă refer, în acest text, la penibila poveste a concertului anulat al Filarmonicii din Bacău, chiar dacă am un respect total faţă de artiştii din târgul lui Bacovia, care, ca toţi artiştii români, poartă blestemul sărăciei de asistaţi sociali, fără să cânte la nunţi, dar dispuşi să-şi sacrifice sărbătorile pentru a-şi face datoria faţă de scândura scenei. Atât mai există la noi, plăvani cu oi şi frunze-n brend, miracolul şi spovedania scenei, dar fără posibilităţi de închinare, pentru că dau buluc analfabeţii mardeiaşi de presă şi “haida-hăi şi trei bătăi / ca-n Iţcani şi Putna, măi!”. Dar mă revoltă teribil când aud că, la fel de aiuristic precum scoaterea la… licitaţie a unei prestaţii artistice (prost concepută şi fără cunoaşterea legilor organizată), se năpustesc şi asupra artiştilor pigmeii spirituali dinu zară şi neculai roşca, un fel de căpuşe pe actul cultural contemporan.

Şi am să dau un exemplu, şi pentru plăvanii administrativi, şi pentru cei mediatici: un român român, pe nume Calistrat Şotropa, a încredinţat memoriei 120 cântece din repertoriul bandelor de lăutari Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ionică Batalan, inclusiv o horă pe care Batalan o învăţase de la “micuţul Ciprian Porumbescu”, pe atunci gimnazist în Suceava. De un secol şi mai bine, cântecele neamului nostru zac în mormântul celei mai nesimţite ignoranţe. Am găsit partiturile după 11 ani de căutări şi le-am cumpărat pentru menirea “Zicălaşilor”. Nimeni, în afară de noi, nu mai are cele 120 de partituri. Şi ce-i de făcut? Scoatem pe SEAP ceea ce s-a pierdut şi acceptăm statutul de “două barabule sau doi artişti tot una este” sau ne apucăm, pur şi simplu, de cântat şi răspândit acest patrimoniu sacru, provocându-le toxiinfecţii intelectuale plăvanilor dinu zară şi neculai roşca?

Jurnalism No Comments May 31