Hingherii jandarmeriei împotriva culturii

Jandarmii din Vatra Dornei habar nu au de obligaţiile care le revin în cadrul unei manifestări culturale. Sunt lipsiţi de orice fărâmă de profesionalism, iar mulţi dintre ei şi de responsabilitate. Dovezi: 1). Au refuzat să monteze “obiective” (garduri de protecţie) în faţa scenei, iar când Mihnea Blidariu le-a atras atenţia că, în cazul unui eventual “pogo” (dansul în care tinerii se încontrează umăr în umăr), vreun tânăr ar putea să cadă cu tâmpla într-un cui al stâlpilor scenei şi să-şi piardă viaţa, hingherii i-au replicat: “Bă, e responsabilitatea noastră! Nu ne dai tu nouă ordine…”; 2) Au blocat cu “obiective” spaţiul de aşteptare, destinat artiştilor, iar dacă vreunul dintre artişti punea mâna pe gard, din ţara nimănui, hingherii iute îl puneau la punct: “Băă, ia laba de pe obiectiv!”.

Jandarmii din Vatra Dornei, pe lângă faptul că nu au habar şi refuză să ia măsuri normale de prevenţie, sunt răi, brutali ca nişte forţe de ocupaţie intergalactică. Sau poate că nu răutatea îi defineşte, ci obedienţa faţă de şef, un cetăţean nedemn de uniforma pe care o poartă, oricât de compromisă în timp ar fi această uniformă. Pentru că jandarmeria, ca organ veşnic represiv, nu are o tradiţie de luptă glorioasă: ei i-au ucis şi mutilat pe eroii de la Plevna, Griviţa, Smârdan etc., şi încă în două rânduri, 1878-1888 şi, respectiv, 1907. Ei au devastat românismul din sufletele românilor basarabeni, în perioada interbelică. Ei ne-au vânat şi decimat intelectualitatea, sub “gloriosul” titlu de “trupe de securitate”, în perioada comunistă. Nici în deceniile postdecembriste, de când funcţionează sub opresiva lege iliesciană a caftirii populaţiei, jandarmii nu sunt mai breji: comit abuzuri, jignesc oamenii, îi ameninţă, îi provoacă, apoi îi amendează sau îi reţin. Mai ales la Vatra Dornei, paşalâc jandarmeresc al unui individ fără nume, pentru că nu şi-l declină, dar care terorizează urbea de ani buni. Auzisem, dar nu mă interesa. “Cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / Merită să-l poarte, spre ruşinea lor”, spunea Bolintineanu.

Sâmbătă seara, pe la orele 23, când “Implant Pentru Refuz” terminaseră montarea şi se pregăteau să cânte, am văzut, la fereala tufelor, un cetăţean în civil, stropşindu-se şi înjurându-l pe primarul oraşului, domnul Ilie Boncheş. Apropiindu-mă, l-am auzit pe civil ordonând: “Opriţi, imediat, spectacolul! Opriţi spectacolul, că vă amendez şi vă arestez!”. M-am prezentat, în calitatea de fondator şi de coordonator al festivalului, fără să ştiu că Mihnea Blidariu, primul co-organizator care a primit ordinul “Stop, festivalul! La noi, niema cultura!”, deja fusese pus să-şi arate buletinul, pe care un pervers în uniformă, fără caschetă, bruneţel şi şmecher l-a fotografiat. Bun, deci Mihnea Blidariu, artistul Mihnea Blidariu, lider al celei mai tari trupe rock din România, va fi amendat, fără să fi comis nici cea mai măruntă încălcare a legii, că aşa vor muşchii nedemnului chiar şi de uniforma compromisă a jandarmeriei. A urmat primarul Ilie Boncheş, căruia îi gâjâia în ureche şeful hingherilor din paşalâcul dornean: “Băă, te amendez, te bag la puşcărie, te distrug, băăă!”. Or fi fost şi vorbe mai grele, dar nu am apucat să le aud.

Cum individul în civil, pe care l-am crezut pe cuvânt că e şeful hingherilor (se cunoştea după vocabular), ţinea morţiş să întrerup spectacolul şi să trimit “Implant Pentru Refuz” acasă, la Timişoara, am făcut ceea ce nu am mai făcut vreodată, adică am urcat pe scena unui festival rock, am luat un microfon din stativ, am cerut sunet, apoi m-am adresat celor vreo 800 de oameni care aşteptau concertul, comuncându-le că jandarmeria mă ameninţă cu amendă, dacă nu întrerup spectacolul. Toată lumea a cerut în cor continuarea spectacolului, şi-atunci am hotărât să continuăm, fără să-mi pese de “tradiţiile de luptă” numai împotriva propriului popor ale ălora, care se substituie şi poliţiei locale, ba chiar şi ANAF-ului, în viaţa dorneană de zi cu zi. Pe scenă, ca întemeietor al festivalului, îmi exercitasem un drept constituţional: cel al libertăţii de expresie.

Când am coborât de pe scenă, vietatea tufişurilor mă filma. “Aaa, deci ne pozăm unul pe altul!”, am zis eu, scoţând aparatul din buzunar. Fotografia nu mi-a reuşit, pentru că mâna individului mi-a îmbrâncit umărul stâng, modificând cadrul, în favoarea mânii băloase care m-a lovit:

Alex Tipa, voluntar la Bucovina Rock Castle, prezent şi la Bucovina Acoustic Park, a vrut să-i strige: “Nu ţi-i ruşine, domnule? Nu vezi că ţi-ar putea fi tată?”, dar nu a mai apucat, pentru că asupra mea s-au năpustit patru jandarmi, înconjurându-mă, dar fără să mă atingă. Gealatul în civil îmi ceru buletinul, care era la hotel. Pentru ce? “Pentru ce ai spus pe scenă! Las’ că te învăţ eu minte! Să vezi ce amendă îţi dau!”. I-am promis că în cinci minute aduc buletinul, dar că amendă nu o să-mi dea, pentru că s-a filmat şi ce am spus eu pe scenă, atunci când am consultat publicul. Şi chiar dacă aş fi spus şi ceva dur, e dreptul meu constituţional de a mă exprima liber. “Te învăţ eu constituţia!” – nu am reţinut şi înjurătura, apoi doi jandarmi m-au flancat, ca să mă “conducă” la hotel. Unul dintre ei, realizând penibilul situaţiei, şi-a găsit altă treabă, iar celălalt, un fost sportiv de performanţă, născut la Fălticeni, cu soţie militar şi cu un băiat care nu are unde face sport de performanţă în Vatra Dornei, tânjeşte după Suceava. Băiatul ăsta merită respect, şi prin cariera lui de caiacist la “Steaua”, şi prin sufletul încă uman şi tânjitor. Mi-a notat datele, apoi, tot sub escortă, m-a dus la scenă. Nimeni nu a întocmit un proces verbal şi nici nu era pentru ce. Aşa că am prins şi eu ultimele cântece ale trupei “Implant Pentru Refuz”, pe care o ador. Desigur că şi ea, trupa, pe mine.

Îi vedeţi? Sute de tineri au îngenunchiat în faţa unui cântec al lui Octavian Horvath. Din scenă, până hăt, în brazi, numai cuminţenie şi dumnezeire. Splendid tineret are Vatra Dornei. Îşi merită pe deplin un “Bucovina Acoustic Park” cu care să crească generaţie, după generaţie. O sută de tineri voluntari a avut festivalul lor, iar bucuria tinerilor dorneni m-a făcut să refuz tricoul “Bucovina Acoustic Park”: “Violeta – i-am zis celei care a premeditat şi visat acest festival, directorul Casei de Cultură, Violeta Codorean – te rog să-l dai altui tânăr din oraş! Pentru că vreau să ştie fiecare dintre ei că, de câte ori îşi vor pune tricoul, vor îmbrăca şi sufletul meu”. Apoi m-am corectat: “Al nostru. Sufletul nostru, al celor care am izbutit această primă ediţie exemplară.

A doua zi, tot programul a fost dat peste cap. Am început spectacolele cu o oră mai devreme, suprapunând primul concert peste cel al lui Oigăn, din Salonul Alb. Numai şi numai ca să-i facem pe plac omului tufişurilor, căruia nu am putut să-i zăresc nici o clipă faţa. Vietate prădătoare de vizuină, care evită lumina şi, mai arţăgos decât pe toate, lumina… iluminării prin cultură. Am ascultat două cântece ale fantasticului chitarist Oigăn, am schimbat, din fugă, două vorbe cu Nick Făgădar despre poemele lui din antologia “Poezia care cântă”, care sunt poezie poezie, şi-am dat fuga să o ascult pe Laura, cu Gray Matters. M-am aşezat, ca în fiecare seară, pe paletul pe care era amplasată camera de filmat a Centrului Cultural “Bucovina”, ridicându-mă doar pentru a face poze.

Când Gray Matters a încheiat concertul şi urma Toy Machines, am simţit o mână pe umăr. Întorcând privirile, văd un vlăjgan de jandarm, care se prezintă regulamentar, comunicându-mi că are ordin să mă conducă “la domnul comandant”, în hăţişuri, în întuneric. Urma concertul fiului meu (şi ce fericit m-au făcut băieţii de la Toy Machines cu muzica lor acustică!), iar vlăjganul obedienţei faţă de şef insista să mă pun sub escortă. Calm, m-am ridicat şi, întinzând mâinile, i-am zis: “Doar cu cătuşe, domnule! Pentru că eu nu am de ce socializa cu un astfel de terorist al culturii”. Purtătorul de uniformă cu tristă şi condamnabilă tradiţie în istoria noastră m-a privit disperat: “Şi eu ce fac? Ce raportez!”. Am strâns din umeri, şi m-am concentrat pe scenă.

Nu ştiam că mi se va mai ivi un prilej de a urca, încă o dată, aproape de microfon. Urma concertul “Luna Amară” şi, cum e şi normal, mă aflam prin preajma scenei, când mi-am auzit numele repetat a strigare. Dornenii, în frunte cu primarul lor, voiau să-mi ofere o plachetă a festivalului, aşa că mi s-a pus şi microfonul în mână. Am spus, în două-trei propoziţii, că jandarmeria a încercat să mă pună sub escortă a doua oară, că aşa vor muşchii ascunsului prin umbre şi prin boscheţi. Mă aşteptam, desigur, şi la o a treia punere sub escortă, dar chestia asta nu s-a mai întâmplat. Omul tenebrelor i s-a ivit în cale doar primarului şi l-a ameninţat: “Să vezi ce amendă îţi dau ţie şi ăluia, care a urcat pe scenă”.

Ce să-i ceri unui cetăţean care înţelege ca fiind eveniment nu un act autentic de cultură, ci ocazia de a mai cafti nişte civili şi de a-i ameniţa cu amenzi? Cum ce? Demisia.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jul 10

Pregătiri dornene pentru Bucovina Acoustic Park

Puține întâmplări mă mai pot uimi pe lumea asta. Printre ele, umplându-mă de duioşie, pregătirile tinerilor dorneni pentru întâmpinarea Festivalului “Bucovina Acoustic Park”, un festival care le aparţine şi de care sunt vrednici în totalitate.

Asta îmi şi place mie, în mod deosebit, atunci când lucrez cu tineri: implicarea entuziastă. O implicare care presupune trăiri, năzuinţe şi o responsabilă atenţie faţă de propriul suflet. Mâine, când îi voi întâlni şi când le voi încredinţa tinerilor din Vatra Dornei “Bucovina Acoustic Park”, voi fi fericit. Ca după o altă despovărare. În fond, voi lăsa celor vrednici un ceva care li se cuvine şi pe care l-au aşteptat prea mult.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jul 6

Frédéric Damé: Bucarest en 1906 (III)

Vechea primărie a Bucureștilor

„În toate orașele, în care există o puternică burghezie, primul monument al orașului, cel care, prin frumusețea și, totodată, prin vechimea sa, atrage toate privirile este Casa Poporului, Hotelul orașului, Primăria. Este Palatul în care locuitorii sunt martorii tuturor luptelor pentru câștigarea încrederii lor.

Bucureștii, vechi oraș boieresc, fără comerț indigen, fără burghezie, nu are încă un Hotel al orașului. În 1830, când a fost instituit Sfatul Orășenesc (Consiliul Comunal), Primăria se instala într-o casă șubredă, mutându-se, din timp în timp, în altele asemănătoare. În 1860, serviciile Primăriei se aflau într-o casă veche, cu două etaje, pe malul Dâmboviței, acolo unde se află, în clipa de față (1906 – n. n.), hala de păsări, în capătul străzii Bazaca (Bazaca a fost un negustor de vinuri, care s-a stabilit în capătul străzii care-i poartă numele și Calea Șerban Vodă).

În 5 august 1865, a izbucnit o revoltă. Precupeții și mahalagii au venit la primărie și au aruncat arhiva, pe fereastră, în râu. Armata a inervenit și s-a vorbit, îndelungă vreme, despre împușcăturile din strada Bazaca. În 1879, primăria a cumpărat casa Hadji-Moscu, din strada Colței, unde și-a instalat serviciile. Terenul era central, vast, și s-a putut lua în discuție tema construirii, în sfârșit, a unui palat municipal. Dar, neavând bani, Primăria s-a văzut obligată să construiască doar anexe și, pentru prima dată, aceste servicii, din ce în ce mai complicate, s-au restrâns. Această dispersie a serviciilor, produsă prin instalarea lor la mari distanțe, era jenantă și pentru administrație, și pentru administratori. Partea centrală, situată la parter, adăpostea arhiva, contabilitatea, casieria și o sală de licitații, care, în timpul alegerilor, funcționa ca sală de vot. La etaj: secretariatul, biroul primarului și biroul adjuncților, sala Consiliului Comunal, care era, de asemeni, sala de audiențe a primarului și a adjuncților, serviciul de planificare, direcția tehnică și direcția administrativă. În dependințe: serviciul de iluminat, serviciul apelor, direcția pentru alimentarea cu apă potabilă. Serviciul podurilor și șoselelor și serviciul de statistică au fost instalate într-o casă de pe strada Schitu Măgureanu. Oficiul de stare civilă a fost transferat în vechea școală comunală de pe strada Sfântul Gheorghe Nou. Laboratorul de analize bacteorologice al Primăriei se găsea pe Bulevardul Carol.

Necesitatea construirii unui Hotel orășenesc modern și de a reuni toate serviciile municipalității era recunoscută de mult timp. Terenurile pe care Primăria le poseda la strada I. C. Brătianu, la strada Batiștea, la strada Scaunelor, la strada Vasile Boerescu și pe Bulevardul Carol se potriveau de minune la construirea la construirea unui palat municipal demn de o capitală. Planurile arhitectonice au fost făcute de domnul arhitect Mincu, iar pentru execuție erau necesare două milioane, pe care Primăria nu le avea” (Frédéric Damé, Bucarest en 1906, Socec, București, 1907, pp. 163-166).

Aleea Carmen Sylva, proprietatea Doamnei Behacker

Casa Dimitrie Sturzda din strada Mercur

Casa ing. M. N. Miclescu, din Bulevardul Carol nr. 49

Casa Diamandi, din strada 11 Iunie

Casa Procopoaia (Malmaison), de pe Calea Plevnei

Casa Titu Maiorescu, de pe strada Mercur

Hotelul Doamnei Monteor, pe Calea Victoriei, lână Ministerul de Finanţe

Hotel A. Bellio, strada Dionisie nr. 2

Hotelul academicianului M. Negruzzi, din Strada Romană

Hotelul Alexandru Filipescu, din Calea Victoriei

Hotel Alexandru G. Florescu, din str. Cosma – arhitect Berindey

Hotel C. I. Stoicescu, din str. Batiştei

Hotel Dimitrie I. Ghica, din str. Spatar nr. 2

Hotel Em. Protopopescu-Pake, din str. Biserica Enei, colţ cu I. C. Brătianu

Hotel Helene Cretzulescu, din str. Ştirbei Vodă – arhitect P. Antonescu

Hotel Helene Cretzulescu, din str. Ştirbei Vodă – vedere dinspre Cişmigiu

Hotel Jean Boambă şi Michel Rachtivan, din str. Batiştei

Hotel Jean Lahovary

Hotel M. J. Cuculi, din str. J. Michelet nr. 8

Hotel Moroianu, din Strada Polonă

Hotel Nicolae Cerkez. din strada Mercur nr. 4

Hotel Papazoglu, din Bulevardul Colţei nr. 56 – arhitect M. Monkton

Hotel Spayer, din strada Batiştei

Hotel Nicu Filipescu, din strada Batiştei

Hotelul colonelului Petru Macca, din strada Cosma nr. 7

Palatul episcopal catolic, din strada Esculap

Hotel Spayer, din strada Batiştei

Palatul Ştirbey, de pe Calea Victoriei

Primarul Mihail G. Cantacuzino

Vechea casă Alexandru Filipescu, de pe Calea Victoriei

Schiţa viitorului “hotel al oraşului” Bucureşti, Primăria – arhitect Mincu

Viitorul “hotel al oraşului” Bucureşti, proiectat de arhitectul Mincu

BUCUREŞTII ÎN IMAGINI VECHI No Comments Jul 6

Bucovina Acoustic Park, o poartă deschisă

Din dorinţa de a deschide o poartă spre Transilvania, prin care să se zărească şi să atragă şi nişte meleaguri fantastice, dar şi o stare culturală cu nimic mai prejos decât cele ardeleneşti, am ales Vatra Dornei, la sugestia Violetei Codorean, drept reper pe calea muzicii vii, înspre Suceava festivalului “Bucovina Rock Castle”, care, în acest an va fi de o splendoare pe care încă nu v-o puteţi imagina.

La Vatra Dornei, cu această primă ediţie-pilot, care va începe vineri, 7 iulie 2017, la orele 18,30 în Salonul Alb al Casei de Cultură “Platon Pardău” (unde se va lansa, şi în 7, şi în 8, şi în 9 iulie, prima antologie de poezie rock din lume, “Poezia care cântă”, în prezenţa… cu cântece a unora dintre cantautori) şi, la orele 20, în Parcul Cazinoului (dacă va ploua, într-o seară, ne vom muta în sala mare a Casei de Cultură, dar nu va ploua!), încercăm să descifrăm nu doar gusturile, ci şi nevoile culturale reale ale tinerelor generaţii, pentru a ne face datoria faţă de viitorime cât mai deplin posibil. Pentru că, în opinia mea, Tricolorul nu e o insignă care se poartă la rever, ci o trăire profundă şi, în egală măsură, ostenitoare şi revigorantă.

Locuri de campare gratuite şi bine echipate (două, în Parcul Cazinoului), acces gratuit la spectacole, acţiuni diverse organizate de dorneni (inclusiv plimbări cu caiace pe râul Dorna), întâlniri cu artişti şi muzică de calitate, într-o concepţie de spectacole care vizează tămăduirea frumosului din sufletul fiecărui iubitor de arte. O gură de rai pământesc, numită Vatra Dornei, în care trei zile de viaţă şi de împărtăşiri întru cântec pot valora cât o eternitate.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017, Jurnalism No Comments Jul 5

Frédéric Damé: Bucarest en 1906 (II)

Principele Carol I, în trăsură de poştă

„În 1872, Bulevardul Academiei exista, Palatul Universității la fel, flancat, în dreapta și în stânga, de terenuri virane. În fața Universității, între strada Colței și strada Academiei, un câmp; în mijlocul acestui câmp, un buruieniș cosit indica locul în care avea să fie biserica Sfântul Sava; la stânga, dincoace de pereții grădinii prințului Șuțu, două căsuțe țărănești, în fața cărora, seara, femeile bârfesc, în vreme ce găinile se scaldă în colb, lângă ele, în vreme ce un bivol paște liniștit iarba înaltă. În dreapta, unde se află, astăzi, grădina care adăpostește statuia lui Lazăr, s-a semănat porumb.

Între Dâmbovița și Cișmigiu, unde s-a construit, acum, palatul ministerul treburilor publice, era un imens teren viran, unde se instala, în fiecare an, un circ cu menajerie, care făcea bucuria oamenilor din popor. Trebuie să ne amintim și de spitalul Colțea, ascuns în spatele Turnului Suedezilor, fără acoperiș, fisurat de cutremur, și labirintul străzilor sărace, pe care Bulevardul Pake le-a suprimat? Aici există o adevărată lume de lăutari țigani. Fiii acestor țigani sunt, acum, stăpânitorii noilor mahalale. Trebuie să vorbim de această casă în ruină, unde funcționează Primăria, pe malul râului, în spatele hanului lui Manuk, și nu încă de modernizatul hotel „Dacia”? De mica sală Bossel, în care se ajunge pe o scară de lemn, aflată în capătul unui coridor lung? De sala Slătineanu (casa Capșa), care avea să devină celebră în martie 1871? De grădina Schlatter (unde se află aleea Carmen Sylva), care a fost, cândva, foarte frecventată de publicul elegant? De grădina Rașca, unde se auzea muzică bună și unde familiile veneau să bea bere? De grădina Stavri (Stavri, câștigând bani în acest stabiliment, a cumpărat casa generalului Herescu-Năsturel, de pe strada Academiei. El a înlocuit șirurile de flori cu nisip, a tăiat o parte din boscheți, pentru a ridica, în spate, o scenă, înlăturând și niște copaci. A invitat trupe de operetă franceze, care s-au bucurat de succes), cu curțile situate în actuala stradă Câmpineanu, în fața Pasajului Roman, unde se aplaudau șansonete? Grădina și sala „Orpheum”, unde s-au jucat comedii, drame, operete și unde se țineau întruniri publice? Grădina „Union”, situată în față, pe colț cu strada Sfântul Ionică, unde prințul Gortchacoff și baronul Jomini veneau, în 1877, să-l asculte pe excelentul cântăreț (Ion D.) Ionescu, pe amuzanta Fanelly și pe surorile Martens? Grădina „Breaza” (strada Polonă, unde este grădina „Ioanide”), unde românii și străinii venea să petreacă nebune duminici și alte sărbători? „Grădina cu cai”, unde oamenii veneau să bea, să mănânce și să danseze, acolo, pe malul Dâmboviței sau Cișmigiul, mai jos de Cotroceni?

Contemporanii care au biruit vremurile pot să-și mai amintească gunoaiele de pe strada Sfinților și labirintul străzilor mici, care ajungeau aici. În fața porților, femei, plete lucind de pomadă, obraji roșii și albi, îmbrăcate pe jumătate, așteptând clienți, care ocoleau, pentru a evita această rută infamă, cum se întâmplă, acum, cu strada Teatrului și cu strada Sfântul Ionică, unde se adună prostituatele, și, în fine, hanul Zamfirescu, care ocupa colțul străzii, în față cu sediul redacției „Univesul”, care avea să capete o proastă reputație.

În afară de Universitate, nouă în întregime, nu există în București un edificiu public demn de acest nume; justiția este rânduită, în parte, într-o casă veche de pe Calea Rahovei, și, în parte, în adevăratele cuiburi de bufniță de lângă Teatrul Liric (Ateneul Român de altădată, meschin, prăfuit, cu grădinile sale în amfiteatru) și aeastă casă este deja dărăpănată; Poșta funcționa într-un vechi imobil de pe strada Doamnei; ministerele ocupau case onorabile, dar tare mizerabile; liceul Sfântul Sava era instalat într-o veche sihăstrie, lângă casa Florescu, în fața bisericii Măgurean, astăzi demolată; liceul Matei Basarab avea sediul în clădirile situate în spatele curții bisericii Sfinții Apostoli, pe un teren mai ridicat decât strada și pe care ploile îl transformau în mocirlă; aici se abăteau elevii în pauze.

Nu un palat, nu o frumoasă casă particulară, cu excepția casei pe care Liebrecht nu avea să o termine (casa domnului George Filipescu, strada Dionisie) și pe care Statul a pus-o sub sechestru în 1866; confortul era, de asemenea, necunoscut și în artă. Nici o statuie. Prima, cea a lui Mihai Bravul, datează din 1876.

Că imaginea Bucureștilor, între 1866 și 1870, era aceea a unor suburbii actuale, mult mai urâte, un pic mai nebune, cu străzi nepavate, fără trotuare, fără lumină și fără canalizare, cu imense terenuri virane, cu garduri pitice, pline de gunoi; vara, duhoarea mormintelor prost săpate și o împrospătare sumară la „saca”; iarna, ninsori cu lunile, și nici o curățire a zăpezii” (Frédéric Damé: Bucarest en 1906, Socec, București, 1907, pp. 112-115).